Cautarea fericirii

Fericirea n-are nimic de-a face cu placerea sau implinirea dorintelor. Asa cum n-are nimic a face cu virtutea sau cu binele sau orice forma de curatare sufleteasca care te conduce spre "pacea" interioara. Nici desfraul nu trebuie sa existe ca mod de viata, ci ca episod revelator. In momentul in care barierele sunt rupte apare cunoasterea de sine. Si totodata realizarea tragediei - tragedia ca unele lucruri nu se pot repara, tragedia ca esti condamnat sa fii liber sa alegi si tragedia ca nu poti incalca legile cetatii.

Astfel, poti decoperi fericirea in lucruri aparent triste sau urate: in depresie, in migrene, in boala, intr-o zi obositoare de munca, intr-o inima franta, in alcool sau droguri. Nu ele sunt sursa fericirii, ci tu. Bineinteles lucrurile care te fac cel mai fericite sunt cele placute si viata ar fi imposibila fara ele. Fara razele calde de soare care te mangaie vara pe fata, fara baltocile in care ploaia face cruciulite si bulbuci toamna, fara focul dragostei care te arde pe dinauntru, fara bucuria cadoului de Craciun, fara o atingere, un zambet, o imbratisare, ne ofilim ca o floare, ca un pui instrainat de mama sa. Fericirea este insusi vectorul vital, confundandu-se in acest fel cu viata. Fericirea este viata.

Iar asta o deosebeste de hedonismul in sens tare: satisfacerea tuturor placerilor si implinirea tuturor dorintelor nu sunt suficiente. In toata sarada asta a realului trebuie sa accepti ca nu exista absolut, perfectiune, asa cum ne exista nici o destinatie a drumului pe care mergem. Eu unul nu voi putea niciodata sa fiu ceea ce mi-am dorit de-a lungul anilor sa fiu, ceea ce m-am fortat sa devin, cel in care am vrut sa ma transform, plangandu-mi esec dupa esec. Mi-a fost amar orice castig, orice implinire, atata vreme cat le-am simtit absurdul, lipsa de sens, goliciunea atunci cand am ramas singur fata in fata cu ele. Tot timpul este vorba de repere, de oamenii din jur, de prieteni, de familie, de cei care conteaza. Pentru ei si din cauza lor am suferit eu de-a lungul timpului. Dar am sa continui probabil in megalomania mea sa cred ca totul e pentru mine, sa ma cred buricul Pamantului. Am sa continui sa fiu un egoist care ii face pe cei din jurul lui sa sufere la randul lor, in timp ce alteori ezita intre naivitate si timorare, frica si mizantropie, nesiguranta si slabiciune.

Dar nu conteaza. Pentru ca eu sunt intr-adevar centrul lumii. Fiecare suntem centrul lumii noastre. Atata vreme cat voi trai o voi vedea prin ochii mei asa cum o vedeti toti - altfel. Dar am nevoie de voi ca sa fiu fericit; pentru ca e vorba defapt de un proces, de o devenire, de o dialectica a principiilor ce ne carmesc viata in directi opuse, precum egoismul si empatia. Eu nu posed fericirea, nici nu stiu daca e asemenea unui bun pe care il poti avea in proprietate. Dar am inceput sa o cunosc, sa-i inteleg dedesubturile. Am gasit-o ascunsa in adancurile constiintei mele pandind sa iasa, dincolo de incertitudine si relativitate. Fericirea e negatia a tot ceea ce am crezut ca este pana acum. Fericirea este o perpetua razgandire. Fericirea este sa te accpeti asa cum esti, cu toate slabiciunile umane inerente; pentru ca nu ai sa gasesti decati in povesti inflorite oameni care sa nu greseasca, sa nu fie doborati, sa nu fie lasi. Si totodata inseamna sa vrei mereu mai mult, sa incerci sa-ti depasesti limitele, chiar si atunci cand abia iti mai tragi sufletul, cand nu ai resurse dar tot vrei sa invingi, cand te ridici din cenusa tinzand spre supraom.

De ce facem toate astea? De ce suferim atat? De ce ne zbatem in viata atat? De ce suntem atat de antagonici in ceea ce credem si facem? De ce, cu ce scop, pentru ce rost? Nimeni nu stie. Sa-i spunem fericire.

Videografie:

Adevar, paradigma, simulare (2)

Prima data am auzit de schimbarea paradigmei la Capra cand se referea la intregul ansamblu de viziuni politice, economice, sociale si chiar stiintifice si filozofice despre lume ce ar trebui modificate. Daca este sau nu nevoie de o revolutie, ramane de vazut, fie ea in acceptiunea lui Kuhn, de criza, turbulente si scindari in cadrul unei comunitati candva unita de un acelasi set de reguli, de o paradigma comuna. Capra priveste insa lucrurile la un nivel mult mai uman, mai indepartat de generalizare si subliniaza pacatele societatii contemporane capitaliste si consumeriste, oferind ca alternativa nu socialismul, ci ecologismul (mi-am permis acest termen pentru a-l deosebi ca un mod de gandire mai general decat obisnuitele clisee ale ecologiei precum salvati balenele, padurile din Amazon sau stratul de ozon etc).

Tot de la Capra am preluat si ideea unui post mai vechi in care am spus ca calculatoarele ar fi cel mai rau lucru care ni se putea intampla. Intr-adevar o exagerare, insa am fost foarte convins pe moment de discursul autorului si, asa cum mi se intampla adesea, am preluat aceasta idee ca si cum ar fi a mea, fara insa sa o pot argumenta foarte bine. Ei bine, nu mi-am schimbat parerea foarte mult, doar ca nu mai sunt atat de vehement. Poate ca indignarea mea e justificata si din cauza ca imi petrec jumatate din viata (voit sau nevoit) in fata monitorului.

Trecand insa mai departe de calculator, vad doua cauze paradigmatice destul de periculoase si instabile: revolutia digitala si ideea progresului. Prima dintre ele este mai mult de natura stiintifica, dar afectand societatea epidemic prin tehnologie, iar a doua este demult una din pietrele de capatai ale existentei umane. Aprinsa odata cu revolutia industriala engleza si de spiritul iluminist si enciclopedic francez flacara progresului a ars in continuu pana in ziua de azi, fie ca a imbracat forma capitalismului si a socialismului. Totodata a functionat ca principiu existential si ca argumentatie retorica. De ce facem noi toate lucrurile pe care le facem? - construim drumuri, poduri, fabrici, navete spatiale, hyper-marketuri, calculatoare, iPod-uri etc. Si raspunsul vine: in numele progresului. Din nou, daca stii numele unui lucru nu inseamna neaparat ca stii ce reprezinta.

Normal, ideea pare atractiva la inceput. Mai ales pe plan socio-economic: o lume utopica in care toata lumea va putea savura un nivel minim de confort, fara saracie, fara nedreptate. Aceasta este directia spre care ne duce progresul. Si cu toate acestea progresam de cel putin doua secole, iar oamenii mor de foame in Africa, si cateva sute de oameni sunt miliardari si stapanesc cea mai mare parte din bogatia (sau capitalul) lumii. Oamenii sunt fiinte parsive. Si nu se satura niciodata. Defapt unde ne duce progresul?

Ma uit in jurul meu in Bucuresti si vad cladiri de birouri pline cu oameni care stau in fata calculatorului. Ce fac acesti oameni? Se pare ca ne-am indepartat atat de mult de mijloacele initiale de productie, de agricultura, de natura. Ne invartim intr-o lume pe care ne-am creat-o nooi insine, ne invartim intr-un cerc vicios. Pentru progres a trebuit sa inventam comunicatiile prin prin satelit, pietele bursiere, controlul informatizat, bazele de date, altfel totul s-ar fi naruit. Intr-adevar justificabil poate prin prisma evolutiei, dar nu cea naturale, a carei directie a fost deturnata spre un scop inexistent - progresul. Si poate aici se intrevede mostenirea idealista, metafizica sau teologica, spuneti-i cum vreti, si anume ca toate lucrurile sunt create cu un scop. Eu nu vad nici un sens in tot acest furnicar de retele globale de bani si informatie care inchisteaza fiintele umane intr-un tipar standard: scoala, serviciu, salariu, credit, casa, masina, copii, pensie si cat mai multe produse cumparate pe parcurs. Uneori ma gandesc ca nu e nici o diferenta intre triburile indigene care se lasau pacalite si faceau pe schimburi pe margele sclipitoare si oamenii din ziua de azi care isi cheltuie bani pe panze colorate, cutiute muzicale si imagini miscatoare.

Dar sa revenim la digital. Si n-am sa refer in sensul tehnologiei sau al consumerismului generat. Ci la ceea ce inseamna defapt, nici mai mult nici mai putin decat o reducere a lumii la discret. Asa cum stiam si eu si mi-a subliniat si Vlad, este incercarea de a reprezenta numarul pi (care descrie o trasatura intrinseca naturii - cercul, si totodata un numarul irational, deci infinit si incomensurabil) pe o lungime finita de biti de silicon. Digital inseamna trunchiere, aproximare, eroare. Muzica sau filmele pe care le ascultati si vizionati pe calculator sunt defapt niste interpolari ale semnalelor captate initial, ce se bazeaza pe cateva imperfectiuni ale organelor de simt, cum ar fi ca nu putem ca nu putem percepe mai multe de aprox. 30 de cadre distincte pe secunda. Dar ce se intampla cu informatia pierduta? Si mai mult decat atat, ce se intampla cu paradigma analogica pierduta?

In ziua de azi orice problema se rezolva cu calculatorul, chiar daca in prima jumatate a secolului trecut existau calculatoare analogice care integrau ecuatii diferentiale cu tranzistori si condensatori, adica pe baza insusi fenomenelor fizice descrise matematic prin insasi ecuatiile ce se doreau rezolvate. Lumea platoniciana a formelor matematice inchidea astfel cercul si se reintorcea in formele materiale are realitatii. Cam acelasi lucru s-a intamplat si in digital, numai ca tranzistorul nu mai interesa ca functie de variatie continua, ci ca praguri logice. Alte forme matematice, cele boolene, logice, au venit pentru a incerca sa fundamenteze intreaga stiinta computationala. Intr-adevar conceptul de numar este strans legata de cel de multime, valoare de adevar in logica sau unitate de informatie -bitul, insa indiferent in ce baza am reprezenta numerele, puterea continuului arata la fel - intre doua numere rationale (fractii) exista cel putin un numar cu o infinitate de cifre dupa virgula. Calculatorul este culminarea programului sistematic al unor filozofi, logicieni, matematicieni precum Comte, Frege, Hilbert, Russell, Whitehead, von Neumann, cercul de la Viena si multi altii . Viziunea pe care ne-o dau limbajele de programare in ziua de azi, este viziunea ce a fost construita despre lume si teoria cunoasterii in secolul XIX si inceput de secol XX, viziune care a pornit de Galilei, Descartes, Newton in zorii stiintei.

Ati auzit poate de inteligenta artificiala si neurostiinte sau stiinte cognitive care incearca sa explice si sa reproduca mintea umana. Toate acestea se bazeaza in ziua de azi pe paradigma digitala, fie ca este vorba de modele neurale, statistice sau logico-simbolice. Unii incearca chiar sa patrunda misterul constiintei sau al metaforei dintr-o perspectiva informatica. Cum poti incerca sa reproduci fenomene mentale umane daca iti scapa printre degete insasi detaliile cele mai fine ale naturii prin trunchierea numerelor? Si acesta e doar unul dintre cazuri, reducandu-se la doar ceea ce e cuantificabil. Iar ceea este cuantificabil este de obicei stabilit prin abstractizare si formalizare, care asemeni aproximarii digitale introduc si ele eroare si incompletitudine in cunoastere. Caci noi cunoastem lumea prin modele si simplificari, iar de aici poate incepe o intreaga polemica asupra cunoasterii umane in general, asupra limitelor ei, a raporturilor dintre stiinta si filozofie si a ceea ce ramane intotdeauna pe dinafara.

Un alt zid de care se loveste stiinta calculatoarelor este intractabilitatea problemelor. Ok, stim ca avem algoritmi cu care putem rezolva anumite probleme, numai ca pentru un numar mare de data de intrare, calculul ar necesita milioane de ani. Un timp cam lung pentru a astepta raspunsul la o intrebare. Umbla in ultimii ani fantoma "quantum computing"-ului care se lauda ca va usura aceasta problema, odata ce fizicienii vor reusi sa stabilizeze un numar cat mai mare de ioni in campuri magnetice si sa codifice in momentele lor de spin asa numitii "qubiti". Si chiar si atunci vom obtine o scurtare a timpului de calcul, care la randul ei ar putea deveni insuficienta in timp. Aceasta nu ar insemna neaparat o schimbare de paradigma, chiar daca prevesteste o schimbare la fata a calculatorului asa cum il stim in ziua de azi (sau cel putin asa cum apare el inginerilor si programatorilor). Pot face o profetie destul de clara ca zilele calculatorului sunt numarate. Cat de mult ne vom indeparta de el nu am de unde sa stiu.

Din aceeasi perspectiva, a calcului, eu insumi m-am trezit in fata altei intrebari. Construind un engine de simulare a fenomenelor mecanice am constatat ca problema in sine si modelul sau teoretic implica intractabilitate, aproximari, erori (determinate de digital) si o incosistenta a insesi teoriei newtoniene. Cei mai multi autori s-au concentrat pe algoritmi din ce in ce mai rapizi (de detectie a coliziunii si simulare fizica) care sa scurteze timpul de calcul dintre doua cadre afistate pe ecran. Daca acesta este apogeul a mai bine de 3 secole de mecanicism si progres stiintific, inseamna (conform paradigmei actuale) ca asa ar trebui sa functioneze universul. Daca noi in ziua de azi construim realitati virtuale pe baza unor teorii stiintifice ce variaza de la geometrie, optica, mecanica pana la fundamentele logice ale matematice, inseamna ca realitatea insasi ar trebui sa functioneze conform acestor modele. Insa daca privind dintr-un context idealist ni se pare firesc sa identificam concepte si forme matematice peste tot in jurul nostru, din perspectiva computationala totul devine putin dubios: oare natura sta intre doua cadre sa-si calculeze urmatoarea starediscreta din procesul ei de evolutie/miscare in timp?

Si aici este intervine defapt conceptul de simulare...

Adevar, paradigma, simulare (1)

Neatza Lex! Probabil ca tocmai ti-ai verificat feed-urile, iti bei ceaiul de dimineata si esti printre putinii, daca nu singurul, care se mai chinuie sa citeasca inca un post lung de-al meu. Si da, cred ca va fi lung, si tot mumbo-jumbo filozofic. Defapt ideea a pornit si de la recenta discutie pe care am avut-o cu Vlad in "La prieteni" si de la alte intrebari de-ale mele mai vechi care inca mai ma rod.

Si mi se mai trage de la "Structura revolutiilor stiintifice" a lui Thomas Kuhn, pe care am reusit sa o termin azi, dupa ce am petrecut un weekend cu familia la Campina. Si stand la aer curat am apucat sa mai ma gandesc la niste lucruri, asa ca incerc acum sa le trec in scris inainte sa inceapa o noua saptamana de munca debilitanta. Dar sa revin: tare plictisitoare aceasta carte proaspat (re)editata la Humanitas in seria lor de popularizare a stiintei, insa cateva idei bune a avut, cat si niste istorioare dragute din fizica si chimie.

A reusit printre altele sa-mi zguduie din nou increderea in stiinta dupa ce mi-o reabilitasem recent exclamand: adevarul e unul! Dar nu, Kuhn vine si zice ca la anumite momente in trecut au existat scoli si teorii stiintifice care explicau corect aproximativ acelasi fenomene, dar in mod contradictoriu (ex.: teoria ondulatorie/corpusculara a luminii). Si al dracu are dreptate! Uitati-va numai ce se intampla azi cu LHC, fiecare spera sa descopere altceva: cei cu Modelul Standard cauta particula Higgs, adeptii string-urilor cauta dimensiuni infasurate, altii cauta materie si energie neagra si tot asa.

Iata la ce concluzie am ajuns: adevarul este masura in care ideile se potrivesc lucrurilor. O definitie care tremura tare din incheieturi. Ma incumet sa o explicitez. Un lucru am invatat si eu si anume ca nu poti fi sigur de nimic. Atunci cand e vorba de cunoasterea lumii totul e relativ si nesigur. Simturile iti pot juca feste, inconstientul te poate duce pe cai nebanuite, chimicale iti pot altera perceptia, ceilalti oameni iti pot influenta credintele, pana si cartile sunt o gramada confuza de informatii de foarte multe ori gresite sau incoerente. Caci pana la urma noi cunoastem lumea prin aparatul nostru senzorial si nervos sau, daca ar fi sa o luam dupa teoria Santiago, intregul nostru organism este un aparat cognitiv, prin insasi interactia cu mediul. Traind, cunoastem. Cunoasterea e poate un fel de unealta dezvoltata de evolutie pentru a ne asigura supravietuirea.

Limbajul insusi inseamna cunoastere de cel mai inalt nivel. In momentul cand am inceput sa punem nume lucrurilor, s-a nascut si ideea. Sau macar un motor bun de clasificare, capabil sa grupeze entitati din mediu (ce puteau fi delimitate) pe baza unei relatii de echivalenta. La Platon "sunt trei paturi: unul, patul din firea lucrurilor (Pat), [...] al doilea este cel pe care l-a confectionat dulgherul, [...] ultimul - pe care l-a confectionat pictorul". Insa nimeni nu poate garanta ca modelarea realitatii prin idei nu este decat "plasa noastra de pescuit" epistemologica. Sau asa cum argumenta R. Dawkins, noi vedem lumea asa cum ne-a impins selectia naturala sa o vedem - probabil ca aceeasi semnificatie pe care o dam noi lungimii de unda a luminii prin culori, o dau cainii mirosurilor, sau liliecii sunetelor, insa nici noi, nici ei nu putem vedea spatiile goale dintre atomi, pentru ca pur si simplu n-am avut nevoie la scara noastra.

Momentan stim ca exista o realitate obiectiva, ceea ce desemnan prin materie - de unde si materialismul, si apoi o lume in capul nostru formata din idei despre lumea din afara. Speram ca exista in spatele materiei cateva principii simple, daca nu chiar unul sau doua, din care se formeaza intregul Univers. Ele sunt similare ideilor, insa cu adevarat vesnice, neschimbatoare, imuabile. (Pana si ideea de Schimbare devine astfel un concept fix.) "Cercetarea cere, ca prim pas, a putea deosebi adevarul de afirmatii ce sunt defapt simple supozitii. Si ca preambul, trebuie stabilit adevarul in matematica. Aceasta chestiunea prealabila a fost bine sesizata de Thales si Pythagora; cu aceasta ocazie apare si notiunea de demonstratie, in particular in Geometrie (Euclidiana). Dar Platon a fost cel ce a remarcat ca notiunile matematice si propozitiile in care intervin acestea nu au corespondent exact in lumea fizica. Dimpotriva, aceste notiuni au o existenta intr-o lume aparte, ceea ce numim lumea platoniciana a formelor matematice. Importanta ideii lui Platon, desi contestata de unii filozofi, s-a dovedit covarsitoare in dezvoltarea stiintelor moderne." Si apoi urmeaza o discutie a concluziei lui R. Penrose asupra adevarului, vorbind chiar la un moment dat de "trei lumi": lumea fizica, lumea mentala, si lumea platoniciana a formelor matematice ("Cunoastere in fizica", G. Gussi, in "Idei in dialog", nr. 43).

Intr-adevar multi filozofi au gandit altfel ca Platon, iar daca stiinta a ramas sclava logos-ului, poate ca nu este singura cale prin care se poate atinge cunoasterea, sau stiinta din ziua de azi nu este singurul tip de stiinta posibil. Cat despre adevar nu este decat un concept imprumutat dintr-un context social: acela al verificarii daca un individ este mincinos sau nu, ori daca greseste sau nu. Natura nu poate fi mincinoasa, doar oamenii pot gresi in afirmatiile lor asupra ei. Si pe masura ce aceste afirmatii s-au complicat, aparand cuvinte ce desemnau actiuni, procese, stari, atribute, notiuni vagi, cuvinte despre cuvinte, bine, frumos si opusele lor, lucrurile au inceput sa se amestece. Stiinta se bate cu pumnii in piept ca se afla in cautarea adevarului, ca si cum Adevarul ar exista undeva departe, independent, neavand nici o legatura cu, sa zicem, un grup de oameni care convietuiesc, discuta intre ei, isi ascund secrete unul de altul, mint, isi dau cu parerea asupra lumii din jur si poate ca se insala, insa indiferent de asta, se cred sau nu unii pe altii pe baza unor motive mai degraba arbitrare (emotii, afectiuni, intuitii, superstitii etc).

De aceea trebuie delimitat bine contextul cautarii adevarului. Adevarul nu are sens decat la nivelul limbajului ca mediu de exprimare a cunostintelor despre lume. Cand ma incred ca adevarul exista ma refer la faptul ca exista o descriere mentala a naturii care se apropie foarte mult de realitatea fizica. Detaliul ca este reprezentata in simboluri platonice nu-mi pare atat de important, parandu-mi doar o punte spre "lucrurile in sine". De exemplu mi se pare absurd sa spui astazi (dupa biologie, Darwin si genetica) ca un cal se naste din ideea de Cal. Intr-adevar calul este acea categorie din mintea noastra generata de o multime de animale care seamana foarte bine intre ele. Cineva zicea bine ca sensul lucrurilor nu se afla in ele, ci intre ele. Acum avem o explicatie mai buna pentru cum apare un cal: inmultire sexuata, ontogeneza, celule, organism, baie de gene etc; nu mai simtim neaparat nevoia de actiunea unui zeu creator. Dar desi ne dam seama ca ideea de Cal este doar modul in care creierul pune toti caii laolalta si ii asaza asemeni unor instante de clasa intr-o retea semantica, nu ni se par atat de absurde sau nesemnificative notiuni precum celula, gena, molecula, atom, electron, quark, foton, particula elementara, functie de unda, camp, forta, energie s.a.m.d. Din nou, daca stii numele unui lucru, nu inseamna ca stii prea multe despre el.

Pe de alta parte nu vreau sa cad nici in pacatul pozitivismului logic si sa-mi definesc foarte bine fiecare cuvant pe care il folosesc. Imi pare o munca sisifica, mai ales ca limbajul si omenirea in sine genereaza noi semnificatii de la o zi alta pe nivele din ce mai ridicate de ramificatie. Ceea ce vreau sa exprim este defapt ca problema cautarii adevarului imi pare la fel de spinoasa, complexa si poate lipsita de sens ca cea a definirii existentei sau a fiintarii. Sunt probleme ce merita macar lasate pe locul doi, caci imi dau seama ca pe mine ma intereseaza defapt mai mult o rafinare a cunoasterii. Totodata nu mai sunt interesat de scopul cunoasterii in sine (cum ar fi conceptul de adevar absolut) pentru ca incep sa ma desprind si pe plan existential de viziunea teleologica (desi un instrument bun de a explica lucrurile - vezi atitudinea intentionala la Dennett - scopul nu este inerent incorporat in ele).

Uneori adevarul poate deveni chiar o jucarie periculoasa, pentru ca, asa cum sublinia si Kuhn, poate sa ascunda de dragul unei viziuni unificate si comun acceptate, lucruri care au fost cunoscute candva, insa au fost aruncate si ignorate pentru ca nu se mai potriveau in tiparul curent, ca apoi sa rasara din nou odata cu "reformularea" adevarului (ceea ce ma duce cu gandul din nou la corpuscul-unda, sau discret-continuu - ca preambul la batalia prezentului dintre digital si analog, si poate chiar ratiune-arta). Adevarul devine astfel o caramida nesigura pentru fundamentarea unei explicatii a lumii. El functioneaza perfect in lumea logicii si a matematicii fundamentata pe axiome si inferente (fie ele chiar si inductive), chiar daca si aici apar cutremure precum paradoxuri, indecidabilitati sau teorema de incompletitudine. In fizica treaba se impute, in biologie si mai rau, culminand cu stiintele sociale si alte pseudo-stiinte sau filozofii naturale.

Si cum ramane cu "masura in care ideile se potrivesc lucrurilor"? Sau ca "adevarul exista"? Pai in primul rand, concluzia mea este ca adevarul este mai mult decat un derivat al logicii, teoriei multimilor si axiomelor, ci mai degraba un arbitru al cunoasterii ca principiu al vietii - nu ti-ai inteles corect mediul in care traiesti, ai murit. In acest context adevarul exista in acelasi timp cu propria noastra existenta, chiar daca nu rezolva dilema multiplicitatii sau singularitatii (unul sau mai multe adevaruri?). Stiu ca pare o explicatie in stilul principiului antropic sau o argumentatie optimista - adevarul exista pentru ca noi ca oameni existam sau pentru ca ne ofera cea mai buna speranta pentru viitor, insa momentam nu am una mai buna (si care sa nu aiba baze religioase). Dar aceasta dezlegare a adevarului de sensul sau ca si de suportul sau "ideo-logic" deschide drumul spre ceea ce voiam sa atac defapt de la inceput, trezindu-ma apoi facand un ocol considerabil, pe un pamant calcat nesigur si cu alte ocazii. Prin urmare, fiind o fiinta limitata in timp si spatiu am sa va delectez intr-un episod cu paradigma curenta si schimbarea ei asa cum le vad eu, si probabil intr-un altul cu simularea ca metoda de cunoastere (daca nu unica), ca o generalizare sau alternativa la idealism, si totusi ca o forta distructiva pentru real si sortita pierzaniei in raport cu paradigma si misterul din jurul directiei ei. Pa!

Libertate si veridicitate

Sunt liber! Sunt pe atat de liber pe cat pot fi. Desigur, as putea fi mai liber in viitor, caci pana la urma toate lucrurile sunt predestinate sa creasca sau sa scada. Singurele constante care raman sunt esentele. Iar eu posed esenta de libertate. Imi lipseste substanta liberatatii, insa esenta libertatii e aici in capul meu, un germene zburdalnic si fertil.

Sunt liber pentru ca stiu pana unde pot fi liber. Libertatea se intinde pana acolo unde nu mai poti sa fii liber si de acolo pana unde nu mai vrei sa fii liber. Primul dusman al libertatii este moartea, iar al doilea esti tu insuti.

Cum poti sa fii tu insuti daca te chinui toata viata sa aflii cine esti? Uneori ma gandesc la mizantropia mea, la dorinta mea de insingurare departe de oameni si ma intreb oare cat din mine sunt eu si nu altii? Daca as reusi sa ma dezbar de toate riturile sociale, de firele familiei, de prejudecatile gandirii, chiar de amintiri, va ramane eul meu pur sau doar un mare gol?

Nu facem decat sa culegem de ici, de colo, sa alegem ce ne place, ce ni se potriveste, alteori ceea ce suntem fortati sa adoptam sau poate chiar inselati sa credem ca se muleaza peste ceea ce suntem deja. Uneori alegem ce e frumos si bun, altii ca sa le faca in ciuda celorlati exceleaza in urat si rau. Un ochi distant ar putea sa vada ca rolurile sunt intersanjabile.

Paradoxul e ca poti sa fii tu insuti si sa te distrugi sau poti sa fii un conformist si sa nu faci fata. Amandoua sunt exemple despre cum poti transforma o viata intr-o epava. Doua exemple de tragedii: in prima te lupti cu lumea, cu ordinea, si atunci cand crezi ca ai castigat, defapt ai pierdut, pentru ca pamantul iti fuge de sub picioare odata cu tot ce-ai crezut ca era numai si numai in tine. Insa, desi nu poti reconstrui de unul singur un intreg sistem de valori, daca te predai celui in care traiesti risti sa fii inghitit de oceanul regretelor – “Viata a trecut pe langa mine.”

Oamenii sunt asa cum sunt locurile: muntenii mai aspri, cei de sud mai plini de viata si soare, in orase mai pragmatici, in Ardeal mai molcomi, in Vest mai civilizati. Defapt sunt precum oamenii din jurul lor: parinti, prieteni, profesori, sefi. Prea putini sunt cu adevarat originali, majoritatea nu face decat sa traiasca asa cum au vazut la cei din jurul lor. Un fel de genetica care selecteaza principii existentiale in loc de cromozomi. Crezi ca poti sa alegi dintr-o infinitate de posibilitati, dar defapt te scalzi intr-o baie limitata de gene socio-culturale.

E interesant ca foarte multi oameni vor sa cunoasca gloria, sa fie adulati, sa traiasca pe culmile bogatiei si ale desfraului. Toti vor sa fie liberi sa faca ce vor si ii numesc pe cei care nu-i lasa opresori. Multi recunosc ca nu e posibil sa faci chiar orice asa ca se rezuma la o libertate moderata. Asa cum e libera exprimare, de parca cuvintele ar fi inofensive, cand e vorba defapt de un exercitiu de putere. Ideile sunt uneori ca niste boli contagioase.

Ok, spun altii, poti sa fii liber, atata timp cat nu faci rau celorlalti. Asa spuneam si eu pana cand am prins prostul obicei de a lua cuvintele din propozitii si a ma intreba ce inseamna cu adevarat. De exemplu, rau inseamna ceea ce contravine unui sistem moral. Un sistem moral este un set de legi de conduita ce asigura rata maxima de supravieturie si buna functionare a unui anmit grup uman. Sistemele morale tind sa varieze atat in timp cat si in spatiu – geografic si istoric. Asemeni unui sistem cu feedback o populatie are tendinta de a-si autoregla acceptiunea asupra conceptelor morale. Ganditi-va la poligamie de exemplu: intolerabila pentru noi, normalitate pentru altii. Sau omuciderea: crima pe vreme de pace, eroism pe vreme de razboi.

Complicat lucru sa fii liber. Defapt e atat de dificil incat cei mai multi renunta. Stramba din nas la cuvantul “sclav”, dar intind gaturile care incotro ca sa le se spuna cineva ce sa faca. Viata e o responsabilitate mult prea grea, prea apasatoare. Dar nu-i poti judeca, pana la urma sunt liberi sa faca ce vor. Defapt asta-i buba, ca esti mereu liber sa alegi. Asa cum mi s-a mai zis: esti liber sa nu fii liber. Ca si cum ar fi o sentinta care iti inchide gura: ce sens are sa mai vorbesti de libertate? E ca barbierul care ii rade pe toti cei care nu se rad singuri.

Insa asa trebuie mie sa-mi demonstreze mereu femeile ca nu inteleg defapt nimic, asa cum n-am inteles nici primele paragrafe din “Insuportabila usuratate a fiintei”. Asa cum nu inteleg nici libertatea. Nu o inteleg cum o inteleg altii, asa cum nici ei nu o inteleg ca mine. Sunt mereu strivit de masivitatea deciziilor, a drumurilor pe care o apuc, a celor pe care raman. Dar eu stiu ca sunt liber, eu stiu ce inseamna... eu ma eliberez.

Meet Emma

Nepotica mea.

Revelatii ateiste

Saptamana trecuta, parcurgand Italia, am terminat de citit in autocar cartea lui Richard Dawkins "The God Delusion" sau "Himera credintei in Dumnezeu" cum a fost tradusa in romana. Cum coboram din autocar mai vizitam cel putin inca o biserica grandioasa construita ca produs unei lungi si puternice traditii catolice. Denuntul lui Dawkins a accentuat in mine dezgustul profund ce mi s-a format in timp fata de riturile crestine. Fiecare piatra, fiecare fresca, fiecare mormant de sfant m-a facut din ce in ce mai inversunat impotriva inveninari ideologice la care a fost supusa Europa timp de doua mii de ani. Iar in Italia fiecare nume de oras, de strada, de vapor, de cafenea e predispus sa inceapa cu "santo/a" sau "san". Vizitand Assisi am realizat ca pana si San Francisco, leaganul hipiotilor isi trage numele de la acest calugar facator de miracole, sau pur si simplu dus cu pluta.

Sunt ateist de ceva ani buni, insa tonul biologului evolutionist de la Oxford mi s-a parut oarecum prea inversunat. Am fost de parere ca e bine sa lasi pe fiecare sa creada ce vrea. Inca mai cred asta, si respect religiozitatea celor din jurul meu. Eu insumi am cochetat (si poate inca o mai fac) cu ideea de Dumnezeu, dar pe masura ce trece timpul devin din ce in ce mai sigur ca El nu exista. Sau ca Dumnezeu a murit; insa toata povestea asta a abandonului e defapt o metafora, o masca pentru faptul ca el n-a existat niciodata, a fost doar inventat. N-am sa enumar toate dovezile aduse de Dawkins aici, trebuie citit, urmarit in prezentari si documentare (TED sau "Root of all evil").

Insa ideea ca pana si religia moderata ne poate afecta grav m-a convins si mai mult ca nu numai ca e corect sa fii ateu, dar e indreptatit si sa incerc sa promovez valorile unei viziuni ateiste. Continui sa respect credintele celorlalti (poate in mare masura pentru ca sunt majoritari) insa ma deranjeaza acele aspecte ale spiritualitatii lor care ma afecteaza pe mine personal. Eu insumi am fost infectat de acest "virus" al gandirii iudeo-crestine (si inca sunt), crezand ca undeva separat de trup exista un suflet care este nemuritor sau traind mereu urmarit de vina pacatului care se va rasfrange asupra mea prin pedepse in viata asta si cea de dupa. In extremis, asemenea idei se manifesta prin atentate sinucigase sau vieti irosite intr-o cainta intunecata si nesfarsita.

Cu ce inlocuim religia? Cu ce inlocuim pe Dumnezeu? Este necesara o asemenea substitutie mai mult decat intr-un sens terapeutic al tranzitiei line? Dawkins apeleaza repetitiv la laitmotivul evolutionismului darwinian in contrast cu creationismul atat de acerb promovat. Dar eu cred ca nu este suficient. Desi afirma ca isi pune bazele pe stiinta ca alternativa la credinta oarba si dovedeste o serie de cunostinte remarcabile din fizica si alte domenii, cred ca rateaza cumva imaginea de ansamblu. E fascinant totusi sa vezi cum stiinta reitereaza in zilele noastre teme ce erau candva numai si numai ale filozofilor. Cosmologia a fost preluata de fizicieni, geologi, biologi, libertatea este exprimata in termeni de economie si sisteme neliniare, fericirea e un subiect al psihologiei si neurostiintelor. Insa undeva legatura s-a rupt. Dawkins sustine ca etica nu vine de la Dumnezeu si ca e un fenomen social dinamic si relativ; sau ca ateismul nu inseamna neaparat pesimism, nihilism, depresie. Sunt de acord. Dar nu ofera o imagine asupra ceea ce ar insemna un asemnea stil de viata si cum s-ar cladi el. De exemplu existentialismul lui Sartre ar spune ca existenta precede esenta sau ca libertatea individului este totala - e un punct de plecare. Dawkins nu ne spune insa dupa ce percepte ar trebui sa traim, nu vorbeste despre angoasa, despre nevoia de a ne construi un sens, pentru el totul este stiinta, el nu mai are nevoie de altceva, de alte explicatii - restul e tacere. Dar cum ramane cu ceilalti? Cum poti sa li-l rapesti pe Dumnezeu si sa le dai in schimb doar sfatul unei gandiri critice? E oare posibil acest lucru in afara elitei intelectuale sau gandesc eu in termeni discriminatorii relativ la masa de "epsiloni minus"?

E uimitor cum in fizica legi de o natura negativa pot sta la fundamentul unor teorii matematice atat de vaste cum ar fi relativitatea sau termodinamica. Enunturi precum "nu exista viteza mai mare decat viteza luminii" sau "nu se poate construi un perpetuum mobile" par atat de sterile la prima vedere, atat de lipsite de o valoare reala a cunaosterii, insa odata adanciti in derivatiile acestor principii corelate cu altele de natura afirmativa observam cat de complexe sunt in realitate. Si mai mult, cat de exacte sunt, in sensul ca nu conduc la o anarhie a "orice altceva este posibil" ci instaureaza o ordine clara, fie ea de natura statistica sau pur calitativa. Pana si in matematica, recent demonstrata ultima teorema a lui Fermat ne spune ca nu exista trei numere intregi care sa satisfaca o relatie similara teoremei lui Pitagora, dar pentru puteri mai mari decat 2. Din nou o lege negativa situata poate la esenta cea mai profunda a acestui univers.

Nu orice vis al omului se poate implini. Poate ca in viitor vom descoperi ca nu se poate calatori in timp sau pe distante intergalactice. Libertatea nu este totala, insa despre asta voi mai vorbi alta data. Esentiala acum este problematica de a construi un sistem pornind de la "Dumnezeu nu exista". Astfel intr-un fel devin semnificative cele doua milenii de crestinism, pentru ca au trasat destul de clar conceptul pe care acum il negam. Asa cum notiunea de camp a eliminat nevoia unui substrat material pentru undele electromagnetice (eterul), asa si Creatorul trebuie sa apara acum ca o explicatie neconcordanta si nenecesara si sa lase loc unei entitati de cu totul alta natura (lipsita de trasaturi specific umane, precum intentionalitate sau constiinta etc). Din punctul meu de vedere e clar ca Dumnezeu n-ar fi putut fi "primul miscator" pentru ca ar fi trebuit sa fie creat la randul sau de o alta entitate. Insa aceeasi dilema se aplica si Big Bang-ului: de unde a aparut primul punct condensat de materie si cine/ce i-a dat primul impuls al miscarii? Si chiar in ipoteza universurilor paralele, de unde au aparut si ele? Ce este defapt neantul? Este el atat de inexistent in opozitie cu materia care exista?

Acoperind insa cu valul tacerii aceste mistere ale inceputului, putem gasi in stiinta cateva raspunsuri foarte bune pentru cum si chiar de ce se intampla lucrurile in lume. E oarecum similar cu a spune ca tot ce nu ne putem explica e mana lui Dumnezeu, insa cum acest argument a tot fost impins spre margini din ce in mai indepartate ale cunoasterii, sa functioneze la fel de bine. Astfel in mintea mea s-a conturat un fel de pseudo-materialism bazat pe metodele mai degraba idealist-platonice ale stiintelor matematice. Sintagma pe care am intalnit-o, "inteligenta materiei" pare sa se aplice cel mai bine. E ca si cum intrinsec in legile naturii, ale intregului cosmos, se afla o tendinta ca din materie sa se formeze mereu lucruri noi si improbabile (adica ordonate, departe de echilibru termodinamic). E o remarca pe care Dawkins nu o face, dar o punte pe care Prigogine in "The Physics of Being and Becoming" incearca sa o intinda intre materia inerta si viata. Chiar si Capra, pornind de la conceptul de autopoiesis al lui Varella si Maturana, sugereaza ca viata nu e un miracol ci doar o proprietate fireasca a sistemelor cu auto-organizare. Si desi nu o spune explicit, eu cred ca este vorba de aceeasi forta invizibila care a condus particulele elementare sa formeze atomi stabili din ce in ce mai grei pana la uraniu, sau sa formeze stele si planete, aceeasi forta care a condus in final la aparitia moleculelor organice si a ADN-ului autoreplicant. Forta care intr-adevar poate fi interpretata precum Dumnezeul panteist al lui Einstein. Insa teorii din ce in ce mai complexe, precum string-urile ne arata ca totul devine din ce in ce mai abstract, materia isi pierde substanta, se transforma in energie, in insasi relatiile si interactiile din reteaua de (pseudo)particule, contopindu-se cu aceasta "forta vie" din spatele lucrurilor, a carei cautare fizicienii o numesc "marea teorie unificata" - visul lui Einstein.

Intr-adevar poate ca aceasta cunoastere totala nu va fi niciodata atinsa. Exista chiar un articol interesant al lui Stephen Hawking numit "Godel and the End of Physics", din care extrag finalul:

Some people will be very disappointed if there is not an ultimate theory, that can be formulated as a finite number of principles. I used to belong to that camp, but I have changed my mind. I'm now glad that our search for understanding will never come to an end, and that we will always have the challenge of new discovery. Without it, we would stagnate. Gödel’s theorem ensured there would always be a job for mathematicians. I think M theory will do the same for physicists. I'm sure Dirac would have approved.

din care se poate trage o concluzie destul de vaga. Fiecare poate sa creada ce vrea, cu toate astea am ajuns la convingerea ca adevarul este (de cele mai multe ori :) ) unul singur. In lupta mea de a ma pune in raport cu sensul vietii si cu insemnatatea adevarului mi-am pierdut deseori speranta. Poate ca un asemenea suflet disperat este pasibil sa cada in mrejele misticismului religios sau intr-un pesimism inepuizabil precum cel al lui Cioran. Adevarul insa pare sa existe mereu undeva acolo, dincolo de mintea noastra, fie el manifestat prin enunturi negative sau legi paradoxale (precum cele ale mecanicii cuantice). Sunt increzator ca pornind de la cel putin aceste doua principii: "adevarul exista" si "Dumnezeu nu exista" pot construi o explicatie mai buna a universului.

Adevar si frumusete in fizica

Cand mi-a trimis Brindusa link-ul spre acest video acum mai bine de o saptamana interesul meu pentru fizica cuantica si fizica in general era aproape nul. Dupa mai multi ani in care am tot citit carti de popularizare si m-am chinuit cu matematica fizicii la un nivel de novice am reusit sa nu pricep nimic. Mai ales vazand ce se intampla cu cursul actual al fizicii, citind despre marea teorie unificata, gravitatie cuantica, gaurile negre ale lui Hawking, teoria stringurile si a branelor, cuantificarea spatiului si a timpului si faptul ca nu se ajunge nicaieri, decat teorii matematice extrem de complicate si dimensiuni banuite a fi ascunse si infasurate in ele insele. Toate astea nu mai insemnau mare lucru pentru mine. Am ajuns sa-mi pun si eu aceeasi intrebare ca oamenii de pe strada: la ce bun toate astea? Ce legatura au cu viata mea toate lucrurile astea? Primul lucru care iti vine in minte este tehnologia; si care se intampla sa fie si cel mai prost exemplu si cea mai rea aplicatie a stiintei in viata de zi cu zi.

Dupa cum citeam in ultima carte a lui Capra care mi-a cazut in maini (intamplator :P), "Intelepciune aparte", se pare ca Francis Bacon a fost cel care a indreptat stiinta pe calea pe care o cunosteam azi, a "cunoasterii pentru a domina" si indepartarea de "cunoasterea pentru a intelege". Aceasta din urma fiind, dupa parerea mea, singura forma cu adevarat intemeiata, motivata prin ea insasi, caci prin a intelege intelege lumea care te inconjoara inseamna defapt sa traiesti. Aceasta aparenta lipsa de sens a cunoasterii imi pare acum undeva deasupra nevoii artificiale de a conferi un scop stiintei, si mai ales de a o asocia notiunii ambigue de progres. Asa cum una din tezele existentialismului ne spune ca existenta precede esenta, adica faptul ca existam, ca ne-am nascut nu face parte dintr-un plan universal cu o finalitate clara, asa si stiinta n-are tot timpul nevoie de o confirmare ca ar fi utila societatii intr-un plan material tangibil. Ea face parte din lucrurile pe care le alegem noi sa ne dea un sens vietii, iar bucuria de a intelege natura este unul din darurile constiintei noastre, alaturi de muzica, prieteni, carti, voie buna si alte fericiri.

Si asta ne duce cu gandul la una din partile titlului: cunoasterea ca experienta estetica. Asa cum ne fascineaza un peisaj, acordurile unei melodii, formele unei femei, dulcetea unui miros, savoarea unei mancari, asa si formele in care isi toarna stiinta descoperirile ne uluiesc prin armonie si frumusete. Dar poate ca nu aveti de unde sa stiti lucrurile astea si sa le intelegeti din simplul fapt, si acum am sa fiu dur, ca sunteti ignoranti. Ati ignorat pur si simplu stiintele exacte de-a lungul timpului pornind de la prejudecata ca ele nu au nici cea mai mica legatura cu partea umana, ca sa nu mai vorbim de arta. Credeti ca matematica, fizica, chimia sunt reci, lipsite de viata, pe unii chiar si logica si filozofia v-au inspaimantat, poate toate din cauza ca se proclama a se ocupa cu cautarea adevarului.

Iar adevarul e ceva prea fix pentru sufletele voastre confuze, prea unduite de valurile vietii cotidiene, de problema banilor, a viitorului, a carierei, de grija familiei si a celor dragi. Sincer sa fiu, mi-am pierdut si eu demult increderea in adevar. Nu pot sa-i dau o definitie, nu pot nici macar sa-l descriu. As putea cel mult sa spun ca e ceva spre care tindem, si totusi multi dintre noi fugim de el, ca si cum atunci cand lucrurile sunt certe devin inspaimantatoare. Si poate ca asa e. Poate ca defapt ne e frica de cunoasterea absoluta, de momentul in care vom fi aflat totul si ne vom intreba: acum ce? Noroc ca lumea pare sa nu fie cladita asa. Cum altfel nu se stie insa, si nici nu ma pot aventura sa presupun. Altii mai intelepti decat mine au facut-o si s-au inselat. Universul ne asteapta mereu cu surprize la cotitura.

Gell-Mann este un fizician american nascut intr-o familie de evrei originari din Cernauti. A lucrat printre altele cu Feynman si a luat premiul Nobel pentru contributiile sale in fizica particulelor elementare, mai cu seama pentru descoperirea quarcilor. In ziua de azi se pare ca quarcii nu au fost o idee chiar asa buna si ca tot fundamentul asta al particulelor elementare se cam clatina. Asta stiu si eu din ce-am mai citit prin Capra, Lee Smolin, Hawking si cateva articole prin Scientific American. Cerul arata inorat pentru fizica teoretica moderna. Asta nu inseamna ca ceea ce spune el in scurta lui prezentare n-ar fi adevarat: natura este consonanta, iar legile ei frumoase.

Iar exemplele date de ele (legea inverselor patratelor sau ecuatiile lui Maxwell) sunt intr-adevar mai bogate si mai profunde decat ne-am imagina. Este incredibil faptul ca o foarte mare parte a fenomenelor naturale din jurul nostru, aparent diferite sunt guvernate de aceleasi legi simple. Si spun simple nu neaparat pentru ca sunt scrise intr-o forma scurta, pentru ca deseori o forma mai scurta presupune inca cativa ani de studiu aprofundat a intelesului prescurtarilor. Frumusetea vine mai ales din modul in care piesele se potrivesc. Credeti-ma, formulele matematice pot deveni cu mult mai urate si mai incalcite decat as putea pana si eu sa-mi imaginez, insa natura pare sa functioneze conform briciului lui Occam. Din toate universurile alternative pe care matematica le-ar putea imagina pentru legile naturii, pentru fizica nu ramane decat unul singur (sau cel putin asta se incearca), cel obiectiv, cel mai frumos dintre toate.

Si aici intervine intrebarea ce este frumosul? Ati spune ca frumosul nu poate fi decat intuit. Dar poate ca frumosul este exact intuitia universului in care traim si de aceea alegem tot ce este frumos pentru a explica si descrie ceea ce ne inconjoara. Dar unde isi mai face loc uratul? Am putea spune ca frumosul este tot ce inseamna viata. Dar atunci uratul ar ramane obiectelor neanimate, care sunt pana la urma tema de cercetare a fizicii, si totusi spuneam ca si fizica e incununata de frumos. Nu putem asocia uratul nici non-existentului, pentru ca putem recunoaste uratul ca existand alaturi de noi. Adeseori m-am intrebat daca simtul estetic este inascut sau nu. Spre exemplu, idealul de frumusete de pe vremea lui Rembrandt nu mai corespunde fotomodelelor anorexice din ziua de azi. Deci pare sa fie afectat cel putin de dinamica sociala. Eu insumi par a-mi schimba gusturile de-a lungurilor. Dar pot eu oare asocia acest gen de frumusete relativa si trecatoare cu frumusetea formelor perene, asa cum privesc fizicienii formele naturii?

Ceea ce e si mai tulburator este ca pana si aceasta frumusete a simbolurilor fizico-matematice este relativa si trecatoare. Cel putin intreaga constructie pare sa-si pastreze coerenta. Se gasesc mereu demonstratii si cazuri limita prin care noua teorie o continua pe cea veche. Iar coerenta asta e un alt semn de frumusete. O frumusete care nu inseamna neaparat veridicitate. Asa cum fizica newtoniana parea sa fie un sistem de inchis de o frumusete stralucitoare pentru ca putea sa explice totul. Ei bine n-a putut. Si nici in ziua azi fizica nu explica totul, si pe buna dreptate o ataca criticii ei, ca fiind sterila si neancorata in realitate, pe cand practicantii ei raman in continuare orbiti de frumusetea ei. Arareori apar spirite mai filozofice care printr-o analiza aspra incearca sa readuca lucrurile din lumea ideilor pure inapoi pe pamant. A fost nevoia de critica lui Mach asupra mecanicii pentru ca Einstein sa o regandeasca. Acum este in efervescenta teoria haosului, a sistemelor dinamice complexe. Chiar azi citeam amendamentele lui Prigogine la adresa ignorarii ireversibilitatii timpului in toate ramurile fizice, mai putin termodinamica. Asa ca frumosul poate fi de multe ori ametitor. Iar a-ti fundamenta cercetarea pe frumos nu-ti poate garanta nimic. Cel mult s-ar putea sa ai rezultate mai bune decat bazandu-te doar pe ratiune.

Putem deci spune ca exista mai multe tipuri de frumos, iar adevarul e doar unul dintre ele. Insa nici adevarul nu putem spune acum ca ar fi unul singur. Depinde de sistemul de axiome pe care ni-l alegem. Umblam pe nisipuri miscatoare. Pana si fizicienii au ales sa foloseasca topologia in incercarea de a nu se mai agata de concepte absolute precum spatiul, timpul, cauzalitate. Formele apriorice kantiene au fost spulberate de relativitate si de mecanica cuantica. Asa ca tot ce ne-a mai ramas e aspiratia spre frumos. Probabil ca e aceeasi aspiratie cu care s-au hranit atomistii greci, sau Platon si Aristotel, sau Galilei si Newton.

Insa cum ramane cu uratul? Nimeni nu aspira spre urat. Poate ca e un paradox al limbajului si opusele unor notiuni apar fortat fara a avea un fundament real. Daca frumusetea ar fi o relatie de ordine peste obiectele din univers, uratul n-ar fi decat o calitate relativa. La fel si binele si raul. Dar atunci nici unul din termenii antagonici n-ar avea sens singur. Dar n-ar fi decat o explicatie nesigura pentru ceva ce ne e greu sa vedem altfel: frumusetea si binele triumfa!

O alta viziune ar fi ca frumosul este acea lege fundamentala la care inca mai spera acum batranul Gell-Mann, iar uratul sunt accidentele. Cred ca ceea ce intelege el prin accidente sunt lucruri precum nedeterminarea cuantica, probabilistica nucleara sau teoria perturbatiilor. Toate sunt un fel de incercari statistice sau de alta natura de a face ordine in haos. Nicidecum o recurgere la argumentul divin. Desi multi fizicieni au fost si sunt inca marcati de o puternic credinta religioasa care ii ghideaza in munca lor, Gell-Mann pare sa fie unul din aceia care crede (ca si mine) ca materia (fie ea atomica, ondulatorie sau oricum) impreuna cu legile ei e suficienta pentru a da nastere vietii. Cu toate acestea el recurge la criteriul frumosului, si mai mult la un frumos obiectiv. El refuza sa sa priveasca lentila estetica ca pe o unealta epistemologica, ci ca o calitate a naturii insasi, asa cum este si auto-similiaritatea.

Toata aceasta auto-consistenta a universului bazata pe frumos, pe lege si pe accident ramane sa fie supusa testului filozofic. Pe de alta parte himera adevarului pare sa fi parasit de ceva vreme ambele domenii de cunoastere. Pe ce baze ne vom fundamenta noi cunoasterea de acum incolo ramane un mare semn de intrebare? Sau asa cum am intalnit undeva in discutiile dintre Heisenberg si Bohr, ar trebui sa clarificam mai bine ce intelegem prin "a intelege".

Intelepciune aparte

"Odata ce oamenii se confrunta la un nivel experimental cu moartea si nepermanenta tutoror lucrurilor", a continuat Grof, "ei incep adesea sa vada toate strategiile lor personale de viata din prezent ca fiind eronate si totalitatea perceptiilor lor ca pe un fel de iluzie fundamentala. Intalnirea experientiala cu moartea se soldeaza adesea cu o adevarata criza existentiala, care-i forteaza pe oameni sa reexamineze semnificatia vietii lor si valorile prin care traiesc. Ambitiile mondene, impulsurile competitive, nazuinta dupa un statut social, putere sau posesiuni materiale, toate acestea palesc daca sunt privite pe fundalul unei morti iminente."

"Si ce se intampla atunci?"

"Ei bine, din procesul moarte-renastere apare sentimentul ca viata este o schimbare continua, un proces, si ca nu are nici un sens sa te agati de scoprui sau concepte specifice. Oamenii incep sa simta ca unicul lucru rezonabil de facut este sa se concentreze asupra schimbarii insasi, singurul aspect constant al existentei."

Extras dintr-o conversatie intre Fritjof Capra si Stanislav Grof.

Queensryche

Am avut aseara ocazia sa vad aseara un concert de cea mai inalta clasa, unul din cele mai bune pe care le-am vazut la viata mea. Desi intrata intr-un con de umbra, o trupa care n-a fost niciodata pe gustul multora, poate decat la sfarsitul anilor 80 cand si-au cunoscut portia de glorie, Queensryche isi face in continuare treaba si si-o face bine. N-am fost niciodata un fan adevarat de metal, in afara de Metallica si cele cateva piese de la Pantera, Judas, etc pe care le-am mai ascultat de-a lungul timpului; insa Queensryche mi-a intrat incet incet pe sub piele de cand i-am auzit prima data pe un album de metal ballads cu piesa Bridge. Multa vreme numele lor mi-a fluturat pe la urechi insa de-abia anul asta am inceput sa ascult mai serios, cu precadere albumul Empire, a carei piesa de titlu o ascult cu mare placere, dandu-mi o senzatie de forta si revolta sociala totodata.

I-am simtit ca o trupa profunda, cu o voce extraordinara si armonii si serpuiri melodice a caror complexitate adesea bizara m-a vrajit mai mult decat progresivul (supra-incarcat de pian dupa parea mea) de la Dream Theater. O trupa grea, pe care n-am patruns-o inca, ale carei versuri inca mai asteapta sa le descopar, dar al carui sound are foarte mult de oferit. Iar live performance-ul n-a lasat dorit: un sunet plesnit, cu o toba si bass puternice si bine echilibrate si doi chitaristi, care, in ciuda distorturilor ala killer Z, si-au sincronizat armonia si solo-urile intr-o combinatie fara cusur. Ca sa nu mai vorbim de voce: Geoff Tate este un monstru sacru, vocea lui duce uneori spre opera, miscarea lui scenica este teatrala si pare sa nu oboseasca deloc.

Dezvoltat din concept album-ul lor Operation: Mindcrime, concertul a fost mai degraba un soi de rock opera, prin prezenta cantaretei de sprijin si a catorva figuranti si a a decorului, reprezentatia fiind tot timpul dublata de povestea ce se desfasura pe ecranul din spate. Piesele s-au scurs dintr-una in alta, si in ciuda faptului ca publicul n-a fost foarte numeros, iar organizarea si calitatea nu la nivele super-profi, spectacolul a reusit sa captive si sa incite. Ca sa nu mai vorbim de muzica, care a fost flawless. Daca baietii astia ar fi cantat un pic mai mult spre Tool sau Porcupine Tree ar fi fost dementiali. In final au cantat au cantat piesele lor de rezistenta si au reusit sa incinga publicul care stia versurile. Au cantat aproape 3 ore si si-au facut treaba cu simt de raspundere, chiar daca n-au avut in fata scenei decat o "mana" de oameni.

Cred ca am facut cea mai buna alegere a verii. N-am sa mai ma duc la alte concerte pana la Sziget din motive, de necrezut, financiare. Pe de alta parte nici nu ma dau in vant atat de mult dupa Judas sau Metallica. Iron Maiden cred ca o sa-i vad in Ungaria, desi nici pe ei nu prea i-am ascultat. Regret putin B'estfest-ul, ca nu vad Manic Street Preachers sau Unkle live. Sau Garana... Dar de, nu le putem avem pe toate. Rock on!

Retrospectiva

Vine o vreme uneori cand te uiti in urma si faci bilantul ultimelor tale realizari sau cel putin a insiruirii de fapte marunte ce se succed pentru a-ti forma viata. Asa mi s-a intamplat de exemplu aseara uitandu-ma mai mult sau mai putin accidental prin directorul cu poze adunate de-a lungul anilor. Iar eu n-am fost niciodata un maniac al instantaneelor si nici al consemnarii evenimentelor. Insa cu toate astea s-au adunat ceva amintiri si nu strica niciodata sa le treci pe hartie.

Poate cel notabil lucru care mi s-a intamplat in ultima vreme a fost nasterea nepoatei mele Emma. Frati-miu, cel alaturi de care am crescut, Miha, cea pe care am cunoscut-o in anul intai pe cand le aveam grija de atunci puiul Tina, acum deja mama a o duzina de braci germani, ei au devenit acum parinti si, prin ei, eu am devenit unchi. Iar gandul asta mi se pare colosal, schimbandu-mi modul in care ma raportez la viata. Am tinut-o in brate pe cand avea doar 6 zile si, bineinteles, nu m-am priceput prea bine sa o fac. Pana la urma e un copil ca oricare altul, dar face parte din familia mea si-l voi vedea cum creste langa mine. Nepotica mea imi aminteste ca am inceput sa pasesc in afara tineretii, iar acum viitorul e al ei si al nostru pe langa ea.

As vrea sa-l cred pe Vlad cand spune ca viata devine atat de simpla atunci cand iti propui doar sa prezervi si sa perpetuezi specia. Te desparti in timp de oameni de oameni, ii reintalnesti, ii redescoperi, ti se par schimbati, iti dai seama ca tu insuti te-ai schimbat. Peste foarte putin timp Vlad va deveni si el tatal unei fetite. Claudiu si Laura si-au sarbatorit si ei de curand festiv nunta, iar eu cu Adi am furat mireasa si ne-am dus cu ea din Otopeni pana in Club A. Momente memorabile - si probabil vor mai veni si altele. Dar parca tot nu-mi vine sa cred ca aceia care invatam impreuna in camin si in cantina si apoi ne imbatam prin Club A suntem cei care devenim din ce in ce mai maturi, mai responsabili, mai adulti. Stiam ca va fi asa, dar tot nu-mi vine sa cred.

Dar sa lasam nostalgiile si sa ne amintim ca a venit vara - anotimpul fericirii pentru mine. Am fost deja de doua ori in Vama, odata de 1 mai, odata acum de curand. Prima data mi-am pierdut cheile si a trebuit sa-mi sparg usa, a doua oara mi-am luat cateva picioare tavalit pe jos de niste cocalari care se distrau batand rockeri, deci n-am fost lipsit de peripetii. Am mai umblat prin oras, am vazut lucruri interesante, jazz, pe John MacLaughlin intr-un concert demential la Sala Palatului, am revizitat miercurea la Sala Radio, dans contemporan (bizar), repetitie cu public la teatrul din Laptarie, proiectie de film de la TIFF, unele dintre acestea la recomndarea unor prieteni noi de care ma bucur. Am culminat weekend-ul asta cu o iesire la munte in Piatra Craiului alaturi de Andrei, plan pe care mi-l pusesem de multa vreme in gand dar de-abia acum am reusit sa-l implinesc. Toate lucrurile astea adunate au frumusetea si savoarea lor si chiar daca organul meu de simt al plenitudinii vietii mele e cam atrofiat, asta nu inseamna ca nu ma pot bucura privind inapoi.

Dar poate ca cel mai bine e sa ne bucuram privind in viitor, sau poate doar sa traim clipa senini. Astea sunt prerogative la care m-am mai gandit si le stim cu totii, dar vin momente cand intra in prim plan. Cum ar fi azi cand doar o zi mai ma desparte de 25 de ani traiti din viata. La multi ani mie! Caci am facut un drum lung pana aici, dar nu vreau sa ma opresc aici, vreau sa merg inainte. Macar pana la vreo 30 de ani cand poate ma voi linisti si eu din angoasa mea existentiala si voi patrunde "sensul" vietii :P. Dar cine stie ce va mai fi... Noi sa fim sanatosi!

Masina de vise

In incercarile mele de a construi o lume virtuala am invatat mai multe lucruri. Nici unul dintre ele nu este un adevar absolut. Exista doar o probabilitate foarte mare ca lucrurile sa stea intr-un fel si infima intr-un altul. Si apoi am ajuns sa stiu mai degraba ceea ce nu poate fi, decat legitatile unui univers supus mereu schimbarii – realitatea.

Poate fi lumea cunoscuta prin simulare? Oare spre asta ne-am indreptat tot timpul? Am trait febril speranta ca intr-o buna zi voi putea explica totul din jurul meu reconstruindu-l. E visul nebun al oricarui om inclinat spre stiinta. Si cu toate acestea nu se deosebeste prea multe de cel al artistului ce se agata de o lume imaginara, a simbolurilor.

Rezultate spectaculoase ne incanta ochii in grafica pe calculator. Jocuri din ce in ce mai realiste, lumini, umbre, imersie in sunet si culoare. Filmele animate isi fac loc cu putere sa ia locul vechiilor desene si in curand chiar actorilor umani. Digitalul ne cucereste si pare sa nu se opreasca. Lasa mereu in urma un reziduu de imperfectiune. Pare sa fie surogatul ideal pentru orice, iar oamenii tind sa ignore toate acele detalii fine care faceau lucrurile sa fie ceea ce sunt, acea aroma inconfundabila.

Eu insumi ma inham in aceasta cursa nebuna si nu regret lucrurile pe care le pierd. Uneori a pierde inseamna a castiga; si nu poti cunoaste valoarea reala a lucrurilor pana nu le sucesti cu capul in jos si clatini bine. Eu insumi pun umarul la subminarea realului prin tacturi de ceas si operatii de procesor. Si totusi nu-i totul decat un vis.

Pentru fiecare grad in plus de naturalism adus sinteticului trebuie puse la munca cohorte si cohorte in plus de mici muncitori logico-matematici. Portite ce se inchid si se deschid in siliciu pentru a efectua miriade de calcule complexe. Materia care se supune ideii. Materia care trudeste pentru a crea un simulacru al materiei.

Pentru orice picatura de culoare, pentru orice licarire de lumina, pentru fiecare dovada ca sunt reale, se lovesc, se sparg, curg sau se indoaie, obiectele realitatii sintetice sunt luate pe rand, masurate si numarate pana cand calculul ia sfarsit, iar rezultatul este prezentat ochilor sau, generalizand, receptorilor nostri senzoriali. Calculatorul devine astfel un fel de entitate omniscienta responsabila cu animarea tuturor sferelelor, tinand loc de cauza prima pentru tot ceea ce inseamna materialitate si, intrinsec, miscare.

Si nici nu se poate altfel: legile formale ale naturii au fost scrise in ipoteza in care se stie deja ca lucrurile exista. Adica lucrurile sunt diferite intre ele si se afla mereu in tot felul de relatii, ca si cum s-ar cunoaste bine. Asta elimina posibilitatea ca ele sa fie oarbe sau lipsiste de orice fel de perceptie a aproapelui. Altfel cum ar interactiona doua entitati separate de un zid impenetrabil de ignoranta mutuala? Cand spun ca lucrurile exista inseamna ca ele au fost deja pregatite sa curga de-a lungul legilor.

De unde stiu doua corpuri ceresti ca se afla la o distanta suficienta care, conform vitezelor lor la acel moment, sa confere unuia sau altuia o orbita eliptica sau o parabola plina de perturbatii datorate unor campuri gravitationale mai slabe sau mai indepartate? Cineva trebuie sa le anunte pe amandoua. “Planeta! O cometa se apropie de tine, dar fii pe pace, nu te va lovi, ci va fi blestemata sa nu-si inchida niciodata traiectoria!”. Un Dumnezeu ar trebui sa se ocupe de toate lucrurile astea, caci daca lucrul-planeta n-ar fi stiut de apropierea lucrului-cometa s-ar fi omis poate sa se puna in aplicare mecanismul grandios al atractiei universale. Forta de atractie nu scade invers proportional cu patratul distantei decat daca distanta exista.

Iar in lumea ideilor platonice, a elementelor euclidiene si a fortelor newtoniene toate premisele sunt indeplinite. Lucrurile, spatiul si timpul exista. Tot ce mai trebuie sa facem este sa le punem in miscare. Creatorul alege tot felul de soiuri de idei, le amesteca in rapoarte felurite si aranjandu-le in tot felul de formule da nastere unui univers. Numarul insusi fiind o idee, modeleaza parametrii acestei lumi posibile dand la iveala o infinitate de posibilitati ingradita doar de suita legilor alese cu putin mai devreme.

Dumnezeul trebuie astfel sa-si imagineze intreaga lume in mintea sa nemarginita, asa cum oamenii viseaza uneori noaptea de parca ar trai in veghe. Lumea ideilor e o lume inerta care asteapta sa fie angrenata de o minte uriasa. Dar cat de uriasa sa fie pentru a cuprinde un univers infinit? Creierul uman nu-si poate imagina lucruri pe care nu le-a vazut niciodata, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Dar unde exista ele defapt? In mintea lui Dumnezeu? O scurta povestire zen punea intrebarea: cand te uiti la un steag care flutura in bataia vantului, ce se misca defapt: steagul sau mintea ta?

Se pare insa ca lucrurile se misca pretutindeni, chiar si la milioane de ani lumina departare. Pare-se ca lucrurile nu asteapta un ochi care sa le vada pentru a se trezi din hibernare si a incepe sa vibreze. Pur si simplu parametrii lor tropaie de colo colo. Iar calculatorul ce se ascunde sub aparent inocenta masca de oracol, este defapt incercarea disperata de a construi un Dumnezeu care sa stie exact cum se misca lucrurile. Calculatorul trebuie sa stie cum se misca fiecare lucru.

Un vis spulberat insa. Registrii electronici ce stocheaza numerele nu reusesc sa faca fata infinitului. Insa cum nici Pitagora n-a vrut sa accepte irationalitatea numerelor neintregi sau incomensurabilitatea spatiului, asa ne amagim si noi sa credem ca putem cladi vise. Problemele intractabile transforma fiecare cadru de simulare de ordinul unor sutimi de secunda in calcule ce-ar putea dura milenii si tot n-am fi siguri daca s-ar termina vreodata. Dar ne zbatem sa aproximam – lumea trebuie sa fie atomica, lumea trebuie sa fiu un multiplu intreg al unui singur lucru, poate doua ca sa exista polaritatea ce creeaza dinamica lucrurilor, sau poate, hai, doar cateva particule elementare puse intr-o tabela de la care putem porni si explica totul. Prosti sarmani ce suntem!

Numai Dumnezeu poate stii – e argumentul credintei oarbe. Daca o minte de siliciu nu poate calcula, iar una din neuroni nu poate deslusi, inseamna ca doar asa poate sa fie. O minte infinita care poate cuprinde o lume infinita, ambele fiind formate din lucruri. Nu ne putem imagina mai deloc cum infinitul poate cuprinde infinitul, dar asa cum am ajuns sa acceptam ca intre doua numere reale mai exista cel putin unul, credem ca intre doua lucruri exista cel putin o idee in mintea lui Dumnezeu (si vice-versa).

Dar dihotomia asta intre lucrurile care se misca si ideile eterne nu trebuie luata niciodata ca o certitudine. Poate e doar o iluzie, e modul in care creierul nostru cunoaste lumea. Cativa algoritmi de clasificare care dau nastere lucrurilor ca fiind multimi de elemente echivalente cu respect la o relatie sau alta de echivalenta mai mult sau mai putin exacta. Defapt nu exista taxonomie completa iar categoriile nu sunt niciodata disjuncte. Totul este maya.

Acesta e manifestul meu pentru necredinta. Cand insusi Dumnezeu trebuie sa viseze lumea pentru ca ea sa existe intr-un fel de alambicare solipsista asemanatoare unui somn cu REM, nevoia lui de a fi dispare. Lucrurile nu mai au nevoie de o teorie veche de doua mii de a ideilor si care desi se clatina, continua sa sustina un intreg edificiu al civilizatiei, si mai ales al evlolutiei si al progresului. Lucrurile nu au nevoie de un tel, de o insemnatate, de un “de ce?”, ele pur si simplu exista. Asa cum noi, fiintele vii, pur si simplu vietuim. Si nu avem nevoie de o metafizica consolatoare a trecerii prin moarte, asa cum nici pietrele nu au nevoie de un Dumnezeu care sa le spuna cum sa cada, asa cum au nevoie cele din simulare.

Isi pune la un moment dat in Star Trek o fiinta din holospatiu problema de a trai in spatiul exterior, cel real. Fiinta aceea era defapt calculatorul insusi care genera hologramele, care exista defapt material in lumea navetei Enterprise, dar nu sub acea forma pe care voia sa si-o atribuie propria plamaduire. Zeul uman creaza o lume artificiala, ii da calculatorului puterea de a crea o constiinta, devenind astfel el insusi zeu in aceasta lume, o constiinta care nu este altceva decat vis intr-un vis. Entitatea generata are revelatia tragica ca este doar o simulare a unei alte entitati – calculatorul, de care este invizibil legata, fara sa stie prea bine cum functioneaza. Pentru ea simbolurile, ideile sunt realitatea, iar lucrurile sunt transcedentul, aparand un fel de inversatie fata de conditia umana. Calculatorul prin gesturile inconstiente ale ciber-fiintei generate isi cauta originea, Creatorul. Problema nu are insa rezolvare. Cele doua universuri sunt ireconciliabile, pot interactiona doar prin senzatie si nu prin concret.

Este exact aceeasi problema a omului care incearca sa cunoasca lucrurile in sine. Si tot mai multe indicii inclina spre posibilitatea ca ele sa nu existe. Sau poate decat in mintea noastra sau in limbajurile pe care le impartim. Directia pe care merge tehnologia in ziua de azi nu va putea niciodata sa construiasca o Matrice care sa simuleze perfect realitatea, pentru ca asta ar insemna sa-l simuleze pe Dumnezeu. Iar urmatorul pas va fi simularea constiintei care va regenera paradoxul cautarii intr-o recurenta infinita. Daca lucrurile “de dincolo” pot fi cunoscute, atunci ele pot fi simulate, si odata simulate ele vor incerca sa cunoasca la randul lor; simulacrele visand lumi in vis in vis in vis... o neobosita masina care nu conteneste sa ne alimenteze cu vise.

Funest

Oamenii care nu apreciaza viata ar merita sa moara. Si totusi moartea ne ia la intamplare, fara sa tina seama cat de devreme, cat de nepotrivit, cat de nedrept. Culmea libertatii e sa alegi tu cand vine moartea. Mai liber de atat nu se poate, pentru ca nu poti sa nu mori. Ironia e ca si libertatea asta e ciunga, caci moartea poate veni inainte sa o programezi. Asa ca ar fi bine sa te grabesti, daca vrei sa demonstrezi ceva cu adevarat. Pe de alta parte, daca o amani prea mult, s-ar putea sa te razgandesti, si apoi sa o tot reprogramezi dupa aceea, pana cand te va lua pana la urma prin surprindere. Caci orice s-ar spune, chiar daca esti prevenit din timp ca va veni, fie si la batranete cand umbra ei se profileaza tot mai mult, tot nu esti pregatit pentru clipa cand vine.

Cu cat e pofta de viata mai mare, cu atat e mai mare frica de moarte.

Asemenea personajelor lui Philip K. Dick din "Ubik" eu traiesc in semi-viata. Asemenea lui Spandrell din "Punct contrapunct" eu detest tot din jurul meu si mai ales pe mine insumi, golind totul de insemnatate. O asemenea atitudine nu poate fi altfel decat distructiva. In zadar lucreaza masina de vise sa creeze rosturi de a trai, cand ele sunt strivite de greutatea luciditatii cinice. Iar o viata fara teluri si credinte sincere, nu fabricate, nu se poate numi viata. Insa o moarte a simturilor, a dorintei, a sperantei, a emotiei nu e acelasi lucru cu o moarte adevarata. Esti un caz pierdut, dar mai poti fi inca resuscitat.

Moartea este cu atat mai trista pentru cei care traiesc si iubesc cu adevarat. Dar a juca precaut doar pentru ca prefigurez sfarsitul strica tot farmecul. Daca pui totul sub lupa rece a ratiunii esti pe jumatate mort. Ma simt asa, dar nu vreau sa mor. Ma bucur ca moartea cea adevarata ma ocoleste.

Cum zice reclama de la Johnnie Walker: "Keep walking!"

Revenire la eroarea lui Descartes

De ce am ajuns sa cred ca o filosofie a vietii care separa sufletul de trup e periculoasa? Pentru ca nu mi se pare sanatoasa. Nu mi se pare sanatos sa-ti neglijezi trupul, axandu-ti atentia asupra acelei parti care se spune ca e nemuritoare, deci singura vrednica de ingrijire. Acum, ce-i drept, majoritatea oamenilor au grija de sanatatea lor, fiind una dintre primele lor aspiratii in viata. Pentru ca, de ce nu, fericirea e direct proportionala cu gradul de sanatate. Greseala se afla in viziunea pe care au asupra problematicii sanatatii: trupul e total deconectat de spirit, fiind doar un receptacul, un vas purtator prin aceasta viata efemera, care mai devreme sau mai tarziu tot se va strica.

Sufletul pe de alta parte sfideaza legea a doua a termodinamicii si, in general, legile fizicii si se transfera fie dintr-un corp in altul (reincarnare), fie intr-o alta dimensiune (iad, rai, nirvana). Mizand pe aceasta ipoteza, soma se situeaza pe locul doi la capitolul imbunatatire. Oamenii se vor gandi, vor medita, se vor ruga, vor analiza, isi vor spala pacatele si curati constiinta, vor incerca sa fie mai buni pe plan spiritual, sa inteleaga mai repede, sa cunoasca mai multe, omitand in tot acest timp detaliile - o inima care bate, niste plamani care se umfla, un stomac care digera etc. Toate acele detalii care ne tin in viata.

Astfel ca intr-un mod inconstient ne privam de insusi vitalismul esential unui trai pozitiv, optimist si bine ancorat in prezent. Daca existenta noastra cea mai de pret o consideram a fi in lumea ideilor, atunci lumea materiala se naruite. Daca insa admitem ca intreaga cunoastere si cognitie se face prin aceleasi organe care ne tin in viata (teoria Santiago), dintr-o data asceza si mantuirea isi pierd din semnificatia, iar in centrul atentiei revine fiinta ca o unitate. Ca un intreg al carui fiecare particica contribuie la fiintarea noastra.

Inima e cea care se strange, sau bate mai tare, sau chiar doare la emotii puternice. Respiratia devine mai deasa cand suntem agitati, entuziasti, harnici, la ananghie. Stomacul are fluturi cand esti indragostit, sau te roade cand esti stresat. Fierea se revarsa cand esti amarat. Deja toate astea fac jumatate din constiinta noastra, si nici n-am avut nevoie sa pomenesc creierul. Insa noi ne pierdem noptile citind si studiind, imbuibandu-ne cu cafele, energizante si analgezice pentru dureri de cap, in speranta ca ne vom ridica spiritul la un nivel mai inalt. Toata metafizica asta a fost inventata din frica de moarte, din dezgust pentru carnea ce va putrezi.

Descoperirile din ce in ce mai clare ale neurologilor ca Descartes s-a inselat incep sa nu mai mi se para atat de banale ca in trecut. Imi dau seama ca sunt defapt inceputul unei schimbari de paradigma. Se profileaza incet incet o explicatie pentru blazarea, decaderea si apatia occidentala si totodata o demonstratie stiintifica a materialismului. Dezamagiti, idealistii prin traditie continua sa incerce folosind mijloacele revolutiei tehnologice (chimicale si media) sa se convinga ca sunt o fantoma intr-o masina. Insa masina incepe sa se defecteze, pentru ca posesorii cred ca merge singura, fara sa fie nevoie sa puna benzina si pentru ca incurca bujiile cu stergatoarele si nu pricep prea bine care ce face. Dar probabil ca si la cimitirul de masini cand tabla e strivita, Ideea de masina, sufletul, se strecoara afara pentru a se reintoarce in randul obiectelor eterne. Da, poate ca e mai simplu sa gandim asa. Da-le dracu de fiare.

O nota de cinism

Ieri preotul spunea in slujba de nunta ca femeia trebuie sa fie supusa barbatului precum Hristos bisericii. Probabil ca nu se referea la acea biserica pe care Iisus a incercat s-o reformeze si care l-a condamnat la moarte. Ci la aceea care s-a raspandit prin apostoli la peste 1,6 miliarde de oameni si pe care misionarii inca o propovaduie prin colturi obscure de lume. Iar in mesajul transmis exista de cele mai multe o nuanta de patriarhat si misoginism. Degeaba s-a reformat de atatea ori crestinismul (desi ortodoxismul n-a facut-o niciodata) cand multe din traditiile pastrate nu concorda cu realitatea. Insa aceste detalii sunt deseori atat de insignifiante pentru multi incat sunt in stare sa-si calce in picioare libertatile personale pentru a primi ajutorul providentei si a le fi salvate sufletele de acest Dumnezeu particular si nu de cel al musulmanilor, al buddhistilor sau al vreunor indieni.

De ce atac crestinismul? De ce nu? Cand un preot isi permite ca in sfatul ce-l da unor tineri miri sa strecoare un discurs xenofob: sa spuna ca Europa este cucerita de islam, dand exemplul copiilor turci ce se nasc in Germania si care traiesc din banii publici pe care ii platesc nemtii care nu fac copii. Ce vina au turcii daca germanii au cazut intr-o apatie occidentala care a evoluat din protestantism in "Dumnezeu e mort" al lui Nietzche. Dupa parerea mea ei oricum sunt in intr-un stadiu avansat al dilematicii existential ce transcede religia. Iar islamul, avand un inceput intarziat (vreo 6 secole), se afla cam unde se afla crestinismul inainte de Renastere. Dar asta e doar parerea mea, pe care nu incerc s-o inseminez intr-o masa de credinciosi orbi, gata sa faca orice in speranta ca vor fi ocoliti de boala si umpluti de bogatii, caci pentru bigotul roman ortodox de azi virtutea e doar o fatada.

"Cheia familiei", concluziona preotul, "este sa faceti copii si sa-i educati in cel mai curat spirit crestin" (parafrazez). Iar asta pentru a combate asaltul celorlalte culte. Ce legatura au pana la urma religia cu socialul, cu politica, cu imigrarea, cu libertatea de expresie? Se pare ca multe si intotdeauna a fost asa. Intotdeauna oamenii si-au sfintit chiar si cele mai necurate intentii pentru a-si elibera constiinta. Eliberati de povara deciziei personale, cruciatii au urmat voia lui Dumnezeu exprimata prin glasul preotului. Binele si raul se contopesc intr-o asemenea masura incat isi dovedesc altfel nesubstantialitatea intr-un plan ideal, metafizic. Sau chiar daca morala absoluta exista, ea este constant falsificata.

Daca Hitler a spus ca evreii trebuie exterminati, germanii l-au ascultat defulandu-si ura si invidia. Acum parintii crestini ne spun sa crestem si sa ne inmultime pentru a-i distruge pe mahomedani. Si crestinii asculta pentru ca stiu ca in joc se afla propria lor bunastare, propriul confort, propriul consumerism, propriul petrol, proprii bani, intreg statu quo-ul euro-atlantic. Daca initial poporul ales era doar cel iudeu, Hristos l-a extins la toti crestinii. Insa toti ceilalti trebuie ori sa moara ori sa fie alungati ca niste animale ciumate. Iata care este pacea propovaduita de crestinism - doar pentru caini, nu si pentru catei. Cand vad atata ipocrizie nu pot sa nu atac crestinismul.

Notita

A urmat din nou o lunga tacere. Am vrut sa zic atat de multe incat la un moment dat n-au mai avut pe unde sa iasa si ca de atatea ori m-a cuprins sentimentul desertaciunii. Si apoi indoiala, indoiala ca ceea ce cred e gresit, ca poate altii inaintea mea au gandit mai bine. Si ca poate din nou imi voi schimba parerea ca atatea ori inainte. Si intr-adevar totul se repeta, cu singurul folos ca poate imi sporesc cunoasterea, desi senzatia mea este din contra cu orice rand nou pe care il citesc.

E ciudat cat de ateu am fost in ultima perioada, indarjit si indaratnic. Am trecut cu parintii pe la slujba de inviere, am luat lumina si apoi am plecat spre cimitir sa ne vizitam mortii. Si in tot acest timp gandeam cat de caraghioase mi se par toate astea, cat de nenecesare sunt, cel putin pentru mine. Un sistem moral care sa mentina stabilitatea psihologica a unei intregi mase. Si totusi nu unica etica posibila. O religie care separa sufletul de trup si viata de rugaciune si mantuire. E greu sa traiesti fara un sens, fara sistemul calauzitor, dar cum altfel sa-l descoperi pe cel ce ti se potriveste cu adevarat. Dar apoi la ce folos sa-l descoperi daca nu-l vei adopta decat tu?

Caci sunt ferm convins in ultima vreme ca fericirea nu are valoare decat intr-un grup uman. Notiunea nu exista separat, iar fericirea ne-o raportam mereu la ceilalti, chiar si atunci cand suntem ferm convinsi ca ne savuram placerile personale. Asa ca hedonismului meu ii tremura incheieturile si se transforma intr-un soi de crestinism, in vreme ce pe cel traditional il reneg. Oricum nu era nevoie de un geniu ca sa zica ca fericirea e alaturi de cei dragi, de aproapele. Dificultatea e insa in a decide daca mai exista si altfel de fericire. Pana la urma "fericirea" e doar cuvant si ca multe altele nu face decat sa ne bage in ceata. E greu de spus daca intelesul acestui cuvant se duce dincolo de limbaj. Daca nu cumva in raceala universului neinsufletit fericirea n-a pus niciodata piciorul. Daca acolo unde sunt unde, particule si energie nici nu s-a auzit de bine si rau sau de Dumnezeul omniscient. In panteismul meu cred in "inteligenta materiei" ca un fel de sambure de potentialitate pentru viata. In monismul meu cred ca suntem cu totii o aceeasi substanta haotica. Si apoi sa nu uitam ca totul e relativ.

Am notat, trebuia sa notez, ca sa ramana scris. Ca sa fie supus testului trecerii timpului. Ca sa vad cu ochii mei mai tarziu ceea ce eu insumi voi uita ca pe o parere.

Pe drumuri mai vechi de 100 de ani

Mai devreme sau mai tarziu toata lumea se intreaba care este sensul vietii. Si de cele mai multe ori o fac atunci cand sufera. Insasi cautarea raspunsului e o tortura. Dilema devine atat de spinoasa incat te imerseaza cu totul in ea, se contopeste cu tine, iar fiecarea nerv vibreaza dureros la atingerile ei. Privind inapoi, toate faptele adunate ale trecutului par sa nu reprezinte nimic. Sensul, ca destinatie, ca viitor, se evaporeaza. Nu mai ramane decat intrebarea, eterna intrebare: a fost vreodata?

Dar intrebarea poarta totodata blestemul cunoasterii si iluzia adevarului. Se poate atinge vreodata cunoasterea absoluta? Pana la urma orice intrebare se reduce la intrebarea aceasta ultima. E intrebarea care se contine pe sine insasi. Existenta raspunsului depinde de insasi raspunsul sau. Adevarul este tocmai pretentia ca ar exista un raspuns pentru toate intrebarile. In cazul in care un adevar exista si care spune ca nu poate fi atinsa cunoasterea, atunci insesi temeliile existentei adevarului se clatina. Astfel, intr-o lume a adevarului este imperios sa se raspunda cu da – da, orice intrebare are raspuns, orice lucru poate fi cunoscut.

Poate fi insa cunoscuta cunoasterea? Sau orice alt obiect de ordin doi, vag, abstract, cladit peste obiectele realitatii? Pot oare cunoaste subiectul cunoasterii? Imi pare ca pentru fiecare act de cunoastere, pentru fiecare raspuns dat, cladim un alt obiect de cunoastere: subiectul. E tocmai ce se intampla in cazul constiintei: incercam sa cunoastem tocmai acel lucru care face cunoasterea posibila, dar nu se cunoaste pe sine. In momentul cand explicatia se clarifica, ea este asezata undeva intr-un fel de supra-constiinta. Daca constiinta cunoaste trupul, supra-constiinta va cunoaste constiinta, dar din nou nu se va cunoaste pe sine. Iar recurenta va merge la infinit.

Paradoxul poate fi exprimat si altfel: daca incercam sa stocam infomatii despre fiecare particula din Univers intr-un calculator, acel calculator face si el parte din Univers, astfel ca va fi nevoit sa stocheze informatii despre sine insusi. Informatii despre informatii - ca si cum te-ai aseza intre doua oglinzi puse fata in fata. Bineinteles, discutia poate continua referitor la finitudine. Daca tot adaugam informatie ar trebuie sa-i corespunda si un suport material, ceea ce ar echivala cu o inepuizabila sursa de particule in Univers. Particule noi ce izvorasc din neant, asteptand si ele sa fie cunoscute. In concluzie procesul nu s-ar termina niciodata iar universul s-ar extinde in continuu. Proces infinit, Univers infinit.

Daca Universul ar fi finit, ar insemna ca informatia sa suprascrie peste locatii deja existente, deci sa modifice starea unor particule ce au fost deja analizate, ceea ce ar necesita o eterna revenire asuprea celor ce au fost deja cunoscute. Daca procesul ar fi finit, ar insemna ca la un moment dat am putea avea un Univers care se auto-cunoaste, ceea ce seamana izbitor cu antinomia multimilor care se contin pe ele insesi.

Iar toate aceste supozitii s-au facut pornind de la un univers static, sau cel putin determinist, o poza surprinsa doar la un moment de timp. O singura clipa inghetata a carei cunoastere presupune cel putin una din doua: nemarginire si eternitate. Dar si aceasta ipoteza cade sub principiul lui Heisenberg. O particula nu poate fi descrisa in totalitate cu precizie. Evolutia unui sistem de particule, fie ele necuantice, nu poate fi prezisa – este haotica. (De-abia s-a reusit, dupa multe secole, rezolva problema celor 3 corpuri.) Si pana la urma cine imi garanteaza ca axioma atomismului este cea mai buna alegere? Sau poate ca insasi ipoteza unui numar infinit de particule e acelasi lucru cu a spune ca Universul e de puterea continuului.

Dar iata ca am intrat prea adanc in taramul stiintelor, a pozitivismului rece, a cosmologiei ridicate de fizica la rang de metoda. Iar umanul se pierde undeva pe drum, uitand defapt suferinta metafizica de la care a pornit totul. Iar foamea, disperarea isi reclama nevoia de un raspuns la problematica vietii, a mortii si a sensului. El trebuie sa existe, altfel toata forta vitala din noi se va spulbera, se va narui, se va irosi. Daca insa asta presupune atat de multe paradoxuri, poate ca mai trebuie luata in calcul o ultima varianta nebagata in seama, aparent absurda, atat de improbabil dupa bunul simt: cunoasterea nu este posibila.

Nu vei afla niciodata care este sensul vietii tale. Poti sa traiesti cu asta? Nu exista Dumnezeu si Providenta. Nu exista Bine si Rau. Nu exista viata dupa moarte. Pentru ca nu pot fi cunoscute. Pentru ca adevarul nu exista. Poti sa accepti toate astea fara sa inebunesti, sa te deprimi, sa te autodistrugi sau chiar sa te sinucizi? O lume a disolutiei totale, a realului simulat, a semnificatiei distruse, a nihilismului golit de orice urma de sistematizare teoretica – o modernitatea ce implodeaza sub presiunea propriilor sale cuceriri.

In asemenea clipe de luciditate sterila imi doresc sa ma intorc la inocenta (am putea numi asa superstitiile copiilor si ale gloatei). Melancolia ma cuprinde si regret faptul ca pot cunoaste, iar cunoasterea imi produce placere. Nu pot insa sa o dau la schimb pe o credinta oarba si pe suprimarea eruptiilor de viata din mine prin ideea de pacat si pedeapsa. Am fost prea mult timp scufundat in neadevar, ca sa ma las iluminat de alte adevaruri efemere. Mai bine accept non-adevarul. Misticismul nu devine astfel decat o joaca prosteasca. Activitatile mele, odata inflacarate, le profesez acum fara credinta. Le-am golit de orice semnificatie si m-am cedat instinctului. Ratiunea continua insa sa rumege cu incapatanare, sfidand in continuare limitele. Pentru ca nu exista separate trupul, sufletul sau spiritul. Sunt doar eu si acum traiesc – si asta-i tot ce conteaza.

Imperiul lucrurilor

Daca imi inchid calculatorul, opresc radioul, sting televizorul, nu ascult muzica, nu citesc, nu cant la chitara e ca si cum n-ar mai fi nimic. Nu mai raman decat eu si gandurile mele. Odata cu activitatile mele dispar si eu totodata. Imi dau seama ca eu sunt lucrurile ce ma inconjoara. Iar gandurile mele se indreapta intotdeauna spre lucrurile din jurul meu. Ca o masinarie neobosita de planificat, trasez sarcini viitoare pentru ce voi face cu lucrurile. Pana si eu sunt un lucru in mintea mea, asa si cum tu esti, voi toti ceilalti de dincolo de parbrizul ochilor mei. Lucrurile imi dicteaza viata: imi cumpar lucruri, construiesc lucruri, invat sa manipulez lucruri, distrug, pierd lucruri, visez la lucruri, iubesc, urasc lucruri. Totul este un lucru, eu sunt un lucru. Defapt nici nu stiu cine sunt eu. Imi simt pielea intinsa pe muschi, muschii care trag de oase, durerea care imi mai aduce aminte din cand in cand si pe ici pe colo ca traiesc. Da, toate sunt la locul lor. Slava domnului ca ma simt. Unii au nenorocul sa piarda si asta, minunea asta numita proprioceptie care te pacaleste sa crezi ca stii cine esti. Sau macar stii ca esti. Esti pentru ca o simti. Ah, ce nebunie... Sunt! Stiu sigur ca sunt. N-are cum sa fie totul o iluzie. Nu poate sa fie chiar totul.

Si in timp ce ma incredintez ca exist, tocmai pentru ca ma scol dimineata si mi-e foame, iar seara mi se face somn si adorm si tot felul de nimicuri din astea cotidiene, imi dau seama uneori ca psihanaliza are dreptate. O gramada de lucruri inconstiente se petrec in viata mea. Adica simt presiunea tastelor acum pe buricele degetolor cand le apas, dar nu stiu exact ce forta ma impinge sa o fac. Stiu foarte bine ca sexul produce placere dar nu inteleg de ce. Cunosc multe lucruri care imi creaza pe lumea asta placere si tot nu inteleg de ce. Corpul meu ma trage intr-o directie pe care eu nu o inteleg, daramite sa o aprob, si nici macar nu pot sa ma opun. Contrar vechilor mele pareri, am ajuns sa cred ca mare parte din viata mea e inconstienta. Poti sa-mi spui de ce ai facut scoala cutare si ti-ai ales profesia cutare? Ce te-a ghidat in alegeri? Poti sa-mi spui cine esti si ce vrei?

Cea mai buna scuza e sa te lasi prins in vartejul lucrurilor. Maine de exemplu am sa uit totul, tot ce-am gandit acum. Totul e desertaciune. “N-am putut sa ajung ce am visat pentru ca n-am avut timp, n-am avut bani.” Sau poate grijile si responsabilitatile te-au doborat. E oare lumea atat de cruda incat sa-ti taie toate elanurile? Suntem atat de legati de materie incat suntem condamnati sa nu fim niciodata liberi?

Ce stiu eu sa raspund la toate astea. Gandurile imi trec prin cap ca metrourile prin tunele si cand nu trec nu e decat un vajait. Viata mea e o inaditura de petice – amintiri disparate, putine, vagi, care cu greu imi leaga prezentul de trecut. Abia daca le mai pot ordona cronologic. Si nu-mi mai pot da seama daca cel ce eram seamna in vreun fel cu cel ce sunt. Si totusi stau si-mi fac planuri despre cum voi fi, sau mai bine zis cum ar trebui sa fiu. Pentru ca defapt n-am nici un control. Degeaba imi fac planuri pe care trupul nu le poate duce. Si atunci va avea el grija sa redirectioneze totul spre fagasul normal, spre echilibru, spre auto-organizare. Sunt pe pilot automat si arareori mai iau si eu controlul si nu stiu de ce dar parca de fiecare data trag de carma prost. Iar apoi stau si ma intreb daca sentimentul de vina, de regret, de greseala sau de pacat e firesc. Ar putea fi tot inconstientul meu care are grija de mine cand dorm sau cand nu incerc sa rationalizez totul. Ar putea sa fie o prejudecata formata de mediu sau injectata de societate, politica sau religie. As putea sa fiu doar eu si supraeul meu exarcebat. Ar putea fi orice si ma inebuneste ca nu pot stii ce e. Iar peticele mele de memorie se tot rup si eu uit cine sunt, asa ca ma reinventez la fiecare pas. Nu sunt prea departe de tipul ala din Memento. Tot ce e veridic in mine e instinctul. As vrea sa fiu eu insumi dar nu stiu cum s-o fac. Cred ca jumatate din constiinta e memoria. Insa totul e o facatura.

Iar in jurul meu lucruri. Doua cutii goale de pizza pe fotoliu, 3 carti si 4 carcase de CD pe noptiera. Multe foi, un servetel, pana de la chitara si o factura. Azi a fost cald si soare. Batea bland prin parbriz si ascultam radio in surdina. Peisajul fugea pe strazi familiare. As fi vrut cotesc pe drumuri necunoscute si sa nu ma mai opresc. Himera libertatii imi lucea in oglinda retrovizoare. N-am putut. Ma asteptau lucruri acasa. Fara ele nu mai sunt eu. A trebuit sa dau drumul la televizor, sa pornesc calculatorul, sa ascult muzica, sa citesc. Iar soarele se inrosea ca sa apuna peste marea de blocuri inspre autostrada.

Acum e bezna afara. Inauntru la caldura sunt lucrurile.

Cum i-am bagat pe marocani la zdup

Am plecat joi dupa-masa spre Brussels, am aterizat pe Charleroi pe la 7 pm. Ies din aeroportul relativ mic si ma iau dupa semnul de "bus" si ajung pana intr-o margine unde se mai adunasera cativa romani. Era pustiu si dupa cateva minute m-am lamurit ca asteptam degeaba. Drept pentru care ma intorc pregatit sa-mi impleticesc limba intreband pe unu si pe altul. Un sofer de autobuz ma lamureste ca shuttle-ul de Brussels era fix la usa pe care iesisem de prima data. Acolo mai imi explica cineva ca trebuie sa ma intorc inauntru ca sa-mi cumpar bilet. Pana la urma vine autocarul si plecam.

Ajung la Gare du Midi unde caut teleghidat o buda. Am revelatia automatului din perete care iti schimba bani mai mari in monede de 50 de centi ca sa-mi pot face nevoile. Dupa care ma incumet sa caut un mijloc de transport spre Grand Place. Mi se spune sa iau tramvaiul 4 sau 55 trei statii. Automatul de bilete ma lucreaza - imi refuza moneda de 1 euro. Urmatorul de mai dragut. Cobor la tramvai care, surpriza, era cu un etaj mai jos decat metroul. Nu ma uit la numar si ma sui in primul care vine. Teapa, dupa o statie ajunge la o ramificare de tunel si se anunta: Terminus. Cobor dezorientat, ma uit pe o harta, nu inteleg nimic, asa ca mai ma balbai odata intreband. Cica sa ma sui repede in asta care tocmai a venit pe partea cealalta. Alerg ca nebunu' cu geanta pe umar si ma sui in fundul tramvaiului unde il mai intreb pe un nene negru daca m-am suit bine si cand sa cobor. Pana la urma nenea asta ma scoate la suprafata si merge cu mine sa-mi arate unde e Grand Place - statea aproape si a fost placerea lui sa ma conduca. Fac un pic de conversatie cu franceza mea de balta, ca el sa-mi zica: "J'ai beaucoup des amis roumains." Mai sa vezi!

Ne despartim entuziast. Il sun pe Adi, iar Adi nu era in Grand Place. Era intr-un fast food langa Bursa acolo unde intorc autobuzele. M-a lamurit o groaza, eu care de-abia picasem in toi de noapte intr-un oras total necunoscut. Asa ca o iau inapoi pe o straduta, dau coltul, ma uit spre o vitrina si il vad pe Adi cu claia lui de par cret. Ca sa vezi, l-am gasit din prima. Ma duc la el rapid si bag si dupa ce ne salutam, bag si eu un senvis cu cartofi prajiti. Ne ducem la hotelul lui unde aveam emotii cum o sa stau la el in camera, dat fiind ca nu aveam nici un fel de cazare rezervata. In continuare eram ca pe planeta Marte, habar n-aveam pe unde mergeam. Nici o problema la hotel, las bagajul, hai sa bem o bere.

Pe strada plina cu magazine de haine de firma, o petrecere ce parea sa fie privata se desfasura in magazinul Diesel (parca). Ne infiltram si noi, insa cam bateam la ochi. N-am reusit sa punem mana pe bere, dar am mancat niste fistic. Lui Adi ii face poza fotograful care tocmai pozase inainte niste negrese o data si jumatate cat mine. Iesim. Pe strada aproape pustiu. Trec 3 americani pe care ii intreb daca nu stiu vreun bar mai plin. Sigur, Delirium Cafe. Cotim pe strazile inguste si gasim locul. Intram. Plin ochi si un bar lung presarat cu muuulte dozatoare de bere. Luam si noi. Ne asezam la o masa mai in spate si bem o apa de bere.

Intr-un colt o usa. Eu zic ca e buda. Adi se duce sa se uite. Surpriza, e subsolul si e la fel de plin ca in Expirat sambata. Normal, coboram. Jos se desfasura un prea frumos concert de muzica live, diverse trupe din Brussels cantau cate 2-3 piese. Rock, blues, funk si chiar niste incepatori care au incercat un penibil It's my life de la Bon Jovi si apoi si-au spalat pacatele cu un fel de sarba de indie. Noi am plusat si ne-am luat bere cu 9% alcool, dupa care ne-am mai luat, insa eu am mai coborat stacheta. Oricum dupa vreo 4-5 beri eram tocmai veseli si sociabili. Nu agatam nimic, in afara de Adi niste francezi la buda care il invita sa lucreze la firma lor. La un moment dat muzica se termnina, iar noi avem chef sa dansam. Doar o mica parte din multimea care fusese acolo ramane sa faca acelasi lucru. Ne suim pe scena si schimbam impresii cu localnicii si niste americani si suedeze sau ce erau. Nu prea ne incanta, dar continuam sa dansam piliti fiind. Pana la urma dam sa plecam, cand Adi realizeaza ca i-au disparut ochelarii (de pe masa, nu de la ochi). Si disparuti au ramas. Impacati cu ideea, iesim.

Nu mergem noi mult cautand un taxi in semi-betia noastra semi-trista, cand dupa colt apar doi tipi. Ne intreaba daca avem o tigara. Pareau sa fie si ei luati ca si noi, foarte vorbareti, prietenosi, se apropie de noi. Le zic ca nu mai am tigari, cand ma trezesc cu unul din ei lipit de mine. Ma dezmeticesc repede si-mi dau seama ca-mi luase portofelul din buzunarul de la spate. "You've got my wallet. Give my wallet back!" ii zic. Suprinzator, mi-l da si rade. Ma intorc spre Adi si ii zic la care el exclama ca i-au luat telefonul. Nici nu-mi mai aduc aminte bine ce s-a intamplat, ca tipii au fugit si noi dupa ei. Adi era primul, insa bag un sprint puternic si-l depasesc urland dupa tipi. Alergam ce alergam, aproape ca nu mai puteam, cand cel care imi luase portofelul se opresete. Ma agat de el ca nu mai puteam, iar Adi vine si incepe sa-l scuture nervos sa-si cheme prietenul sa-i dea telefonul. Trece o masina neagra si nu stiu cum, dar realizez ca e politia. Ii opresc. Le explicam ce s-a intamplat. Dupa un minut doua de vorbarie politistii ne cred, il cracaneaza pe tip si ii pun catusele. In buzunare ii gasesc un briceag. Noi eram cu adrenalina in sange.

Politistii ne zic sa ne suim in masina sa-l cautam pe al doilea. Noi eram reticenti ca-l vom gasi. Am mers pe toate stradutele posibile din centru. Credeam ca tipul s-a ascuns, ei erau insa mult mai increzatori ca noi. Si dupa aproape o jumatate de ora de cautari, nici noua nu ne-a venit sa credem, dar l-am gasit, chit ca-si pusese o caciula in cap. L-au trantit de masina, i-au tras cateva bucati cu statia radio in gura si l-au bagat la duba. Telefonul nu l-au gasit insa. Restul noptii pana la 6 dimineata ni l-am petrecut la sectie completand declaratii (vezi fot0). O intreaga aventura, ce mai.

Ne-am intors la hotel unde Adi a dormit 2 ore si s-a dus la training. Eu m-am boierit si pe la pranz am pornit sa vizitez orasul. Am pus poze pe flickr ca sa vedeti pe unde am batut cu piciorul, desi eu nu stiu prea bine ce-am vazut si ce-am pozat. Schiopatam de la un genunchi si aveam febra musculara de alergatura de cu noapte. La un moment dat am realizat ca ma aflu in orasul in care se afla monumentul Atomium - habar n-aveam. Asa ca ajung pana acolo ghidat de data asta de un spaniol tatuat pe maini originar din Galitia si mutat de 22 de ani in Belgia. Dupa ora 4 ma intalnesc cu Adi si ne ducem la hotel sa ne luam bagajele si sa plecam ca la 7 aveam tren spre Amsterdam. Si da-i si alearga iara.

In gara, pe afisaj, trenul nostru e afisat si langa scrie Suprime. Mai dracie. Intreb la informatii: trenul s-a mutat in gara de nord, asa ca trebuie sa luam alt tren de pe peronul 20 si sa mergem 2 statii pana in cealalta gara. Pe peronul 20 un tren gol in care nu se imbarca nimeni. Un controlor cu sapca parca de jandarm ne explica ca trebuie sa luam alt tren de pe alt peron. Si da-i si fugi iara, ca eram in intarziere. Pana la urma reusim si plecam spre Amsterdam.

Ajungem in Amsterdam. Iesim din gara, nu intelegem nimic. Avem adresa hostelului, intrebam pe cineva. Aha, deci luam tramvaiul 16 pana la Amsterdam Concert House. Toate statiile aveau nume kilometrice care se terminau ba in "straat" ba in "plein". Din nou nu intelegem nimic. Ajungem pana la capat de linie si ne da vatmanita afara si ne zice sa luam alt tramvai inapoi, ca trebuia sa coboram la Museumplein. Ce chestie. De acolo, o tipa grasa care tocmai se pregatea sa se suie pe bicicleta ne explica in engleza pe unde sa o luam. Nu ne-a spus insa prea bine, asa ca mai intrebm pe inca vreo 2-3. Gasim in finalul hostelul.

La receptie, dupa o scurta introducere, ne anunta: avem o veste proasta si una buna. Nu avem camera pentru voi, insa fiind vina noastra, v-am gasit loc in alta parte. Nu au mai gasit in alta parte decat intr-un hotel de 4 stele si ne-au platit taxiul pana acolo. Noi nu am dat decat cei 200 de euro pe care ar fi trebuit sa-i dam pe o camera cu 2 paturi si toaleta in hostel. Si iata-ne la miezeul noptii la etajul 9 intr-o camera de hotel cu televizor LCD in camera si tot confortul, mancand din conserve pe care le cumparasem de la un non-stop din zona.

Iar acum mi se face somn, si v-am povestit deja partea cea mai interesanta a vizitei mele. 3 zile intense. Bineinteles, am avut si surprize la intoarcere. Se lucra pe calea ferata, asa ca a trebuit sa mergem o parte din drum cu autocarul. Dar in sfarsit totul a fost bine. In afara de faptul ca Adi s-a intors fara telefon si fara ochelari. Totusi ok. Amsterdam-ul e foarte frumos si pline de biciclete, coffe-shop-uri si vitrine cu neoane rosii-violet.