miercuri, 30 aprilie 2008

Notita

A urmat din nou o lunga tacere. Am vrut sa zic atat de multe incat la un moment dat n-au mai avut pe unde sa iasa si ca de atatea ori m-a cuprins sentimentul desertaciunii. Si apoi indoiala, indoiala ca ceea ce cred e gresit, ca poate altii inaintea mea au gandit mai bine. Si ca poate din nou imi voi schimba parerea ca atatea ori inainte. Si intr-adevar totul se repeta, cu singurul folos ca poate imi sporesc cunoasterea, desi senzatia mea este din contra cu orice rand nou pe care il citesc.

E ciudat cat de ateu am fost in ultima perioada, indarjit si indaratnic. Am trecut cu parintii pe la slujba de inviere, am luat lumina si apoi am plecat spre cimitir sa ne vizitam mortii. Si in tot acest timp gandeam cat de caraghioase mi se par toate astea, cat de nenecesare sunt, cel putin pentru mine. Un sistem moral care sa mentina stabilitatea psihologica a unei intregi mase. Si totusi nu unica etica posibila. O religie care separa sufletul de trup si viata de rugaciune si mantuire. E greu sa traiesti fara un sens, fara sistemul calauzitor, dar cum altfel sa-l descoperi pe cel ce ti se potriveste cu adevarat. Dar apoi la ce folos sa-l descoperi daca nu-l vei adopta decat tu?

Caci sunt ferm convins in ultima vreme ca fericirea nu are valoare decat intr-un grup uman. Notiunea nu exista separat, iar fericirea ne-o raportam mereu la ceilalti, chiar si atunci cand suntem ferm convinsi ca ne savuram placerile personale. Asa ca hedonismului meu ii tremura incheieturile si se transforma intr-un soi de crestinism, in vreme ce pe cel traditional il reneg. Oricum nu era nevoie de un geniu ca sa zica ca fericirea e alaturi de cei dragi, de aproapele. Dificultatea e insa in a decide daca mai exista si altfel de fericire. Pana la urma "fericirea" e doar cuvant si ca multe altele nu face decat sa ne bage in ceata. E greu de spus daca intelesul acestui cuvant se duce dincolo de limbaj. Daca nu cumva in raceala universului neinsufletit fericirea n-a pus niciodata piciorul. Daca acolo unde sunt unde, particule si energie nici nu s-a auzit de bine si rau sau de Dumnezeul omniscient. In panteismul meu cred in "inteligenta materiei" ca un fel de sambure de potentialitate pentru viata. In monismul meu cred ca suntem cu totii o aceeasi substanta haotica. Si apoi sa nu uitam ca totul e relativ.

Am notat, trebuia sa notez, ca sa ramana scris. Ca sa fie supus testului trecerii timpului. Ca sa vad cu ochii mei mai tarziu ceea ce eu insumi voi uita ca pe o parere.

vineri, 4 aprilie 2008

Pe drumuri mai vechi de 100 de ani

Mai devreme sau mai tarziu toata lumea se intreaba care este sensul vietii. Si de cele mai multe ori o fac atunci cand sufera. Insasi cautarea raspunsului e o tortura. Dilema devine atat de spinoasa incat te imerseaza cu totul in ea, se contopeste cu tine, iar fiecarea nerv vibreaza dureros la atingerile ei. Privind inapoi, toate faptele adunate ale trecutului par sa nu reprezinte nimic. Sensul, ca destinatie, ca viitor, se evaporeaza. Nu mai ramane decat intrebarea, eterna intrebare: a fost vreodata?

Dar intrebarea poarta totodata blestemul cunoasterii si iluzia adevarului. Se poate atinge vreodata cunoasterea absoluta? Pana la urma orice intrebare se reduce la intrebarea aceasta ultima. E intrebarea care se contine pe sine insasi. Existenta raspunsului depinde de insasi raspunsul sau. Adevarul este tocmai pretentia ca ar exista un raspuns pentru toate intrebarile. In cazul in care un adevar exista si care spune ca nu poate fi atinsa cunoasterea, atunci insesi temeliile existentei adevarului se clatina. Astfel, intr-o lume a adevarului este imperios sa se raspunda cu da – da, orice intrebare are raspuns, orice lucru poate fi cunoscut.

Poate fi insa cunoscuta cunoasterea? Sau orice alt obiect de ordin doi, vag, abstract, cladit peste obiectele realitatii? Pot oare cunoaste subiectul cunoasterii? Imi pare ca pentru fiecare act de cunoastere, pentru fiecare raspuns dat, cladim un alt obiect de cunoastere: subiectul. E tocmai ce se intampla in cazul constiintei: incercam sa cunoastem tocmai acel lucru care face cunoasterea posibila, dar nu se cunoaste pe sine. In momentul cand explicatia se clarifica, ea este asezata undeva intr-un fel de supra-constiinta. Daca constiinta cunoaste trupul, supra-constiinta va cunoaste constiinta, dar din nou nu se va cunoaste pe sine. Iar recurenta va merge la infinit.

Paradoxul poate fi exprimat si altfel: daca incercam sa stocam infomatii despre fiecare particula din Univers intr-un calculator, acel calculator face si el parte din Univers, astfel ca va fi nevoit sa stocheze informatii despre sine insusi. Informatii despre informatii - ca si cum te-ai aseza intre doua oglinzi puse fata in fata. Bineinteles, discutia poate continua referitor la finitudine. Daca tot adaugam informatie ar trebuie sa-i corespunda si un suport material, ceea ce ar echivala cu o inepuizabila sursa de particule in Univers. Particule noi ce izvorasc din neant, asteptand si ele sa fie cunoscute. In concluzie procesul nu s-ar termina niciodata iar universul s-ar extinde in continuu. Proces infinit, Univers infinit.

Daca Universul ar fi finit, ar insemna ca informatia sa suprascrie peste locatii deja existente, deci sa modifice starea unor particule ce au fost deja analizate, ceea ce ar necesita o eterna revenire asuprea celor ce au fost deja cunoscute. Daca procesul ar fi finit, ar insemna ca la un moment dat am putea avea un Univers care se auto-cunoaste, ceea ce seamana izbitor cu antinomia multimilor care se contin pe ele insesi.

Iar toate aceste supozitii s-au facut pornind de la un univers static, sau cel putin determinist, o poza surprinsa doar la un moment de timp. O singura clipa inghetata a carei cunoastere presupune cel putin una din doua: nemarginire si eternitate. Dar si aceasta ipoteza cade sub principiul lui Heisenberg. O particula nu poate fi descrisa in totalitate cu precizie. Evolutia unui sistem de particule, fie ele necuantice, nu poate fi prezisa – este haotica. (De-abia s-a reusit, dupa multe secole, rezolva problema celor 3 corpuri.) Si pana la urma cine imi garanteaza ca axioma atomismului este cea mai buna alegere? Sau poate ca insasi ipoteza unui numar infinit de particule e acelasi lucru cu a spune ca Universul e de puterea continuului.

Dar iata ca am intrat prea adanc in taramul stiintelor, a pozitivismului rece, a cosmologiei ridicate de fizica la rang de metoda. Iar umanul se pierde undeva pe drum, uitand defapt suferinta metafizica de la care a pornit totul. Iar foamea, disperarea isi reclama nevoia de un raspuns la problematica vietii, a mortii si a sensului. El trebuie sa existe, altfel toata forta vitala din noi se va spulbera, se va narui, se va irosi. Daca insa asta presupune atat de multe paradoxuri, poate ca mai trebuie luata in calcul o ultima varianta nebagata in seama, aparent absurda, atat de improbabil dupa bunul simt: cunoasterea nu este posibila.

Nu vei afla niciodata care este sensul vietii tale. Poti sa traiesti cu asta? Nu exista Dumnezeu si Providenta. Nu exista Bine si Rau. Nu exista viata dupa moarte. Pentru ca nu pot fi cunoscute. Pentru ca adevarul nu exista. Poti sa accepti toate astea fara sa inebunesti, sa te deprimi, sa te autodistrugi sau chiar sa te sinucizi? O lume a disolutiei totale, a realului simulat, a semnificatiei distruse, a nihilismului golit de orice urma de sistematizare teoretica – o modernitatea ce implodeaza sub presiunea propriilor sale cuceriri.

In asemenea clipe de luciditate sterila imi doresc sa ma intorc la inocenta (am putea numi asa superstitiile copiilor si ale gloatei). Melancolia ma cuprinde si regret faptul ca pot cunoaste, iar cunoasterea imi produce placere. Nu pot insa sa o dau la schimb pe o credinta oarba si pe suprimarea eruptiilor de viata din mine prin ideea de pacat si pedeapsa. Am fost prea mult timp scufundat in neadevar, ca sa ma las iluminat de alte adevaruri efemere. Mai bine accept non-adevarul. Misticismul nu devine astfel decat o joaca prosteasca. Activitatile mele, odata inflacarate, le profesez acum fara credinta. Le-am golit de orice semnificatie si m-am cedat instinctului. Ratiunea continua insa sa rumege cu incapatanare, sfidand in continuare limitele. Pentru ca nu exista separate trupul, sufletul sau spiritul. Sunt doar eu si acum traiesc – si asta-i tot ce conteaza.