Revenire la eroarea lui Descartes

De ce am ajuns sa cred ca o filosofie a vietii care separa sufletul de trup e periculoasa? Pentru ca nu mi se pare sanatoasa. Nu mi se pare sanatos sa-ti neglijezi trupul, axandu-ti atentia asupra acelei parti care se spune ca e nemuritoare, deci singura vrednica de ingrijire. Acum, ce-i drept, majoritatea oamenilor au grija de sanatatea lor, fiind una dintre primele lor aspiratii in viata. Pentru ca, de ce nu, fericirea e direct proportionala cu gradul de sanatate. Greseala se afla in viziunea pe care au asupra problematicii sanatatii: trupul e total deconectat de spirit, fiind doar un receptacul, un vas purtator prin aceasta viata efemera, care mai devreme sau mai tarziu tot se va strica.

Sufletul pe de alta parte sfideaza legea a doua a termodinamicii si, in general, legile fizicii si se transfera fie dintr-un corp in altul (reincarnare), fie intr-o alta dimensiune (iad, rai, nirvana). Mizand pe aceasta ipoteza, soma se situeaza pe locul doi la capitolul imbunatatire. Oamenii se vor gandi, vor medita, se vor ruga, vor analiza, isi vor spala pacatele si curati constiinta, vor incerca sa fie mai buni pe plan spiritual, sa inteleaga mai repede, sa cunoasca mai multe, omitand in tot acest timp detaliile - o inima care bate, niste plamani care se umfla, un stomac care digera etc. Toate acele detalii care ne tin in viata.

Astfel ca intr-un mod inconstient ne privam de insusi vitalismul esential unui trai pozitiv, optimist si bine ancorat in prezent. Daca existenta noastra cea mai de pret o consideram a fi in lumea ideilor, atunci lumea materiala se naruite. Daca insa admitem ca intreaga cunoastere si cognitie se face prin aceleasi organe care ne tin in viata (teoria Santiago), dintr-o data asceza si mantuirea isi pierd din semnificatia, iar in centrul atentiei revine fiinta ca o unitate. Ca un intreg al carui fiecare particica contribuie la fiintarea noastra.

Inima e cea care se strange, sau bate mai tare, sau chiar doare la emotii puternice. Respiratia devine mai deasa cand suntem agitati, entuziasti, harnici, la ananghie. Stomacul are fluturi cand esti indragostit, sau te roade cand esti stresat. Fierea se revarsa cand esti amarat. Deja toate astea fac jumatate din constiinta noastra, si nici n-am avut nevoie sa pomenesc creierul. Insa noi ne pierdem noptile citind si studiind, imbuibandu-ne cu cafele, energizante si analgezice pentru dureri de cap, in speranta ca ne vom ridica spiritul la un nivel mai inalt. Toata metafizica asta a fost inventata din frica de moarte, din dezgust pentru carnea ce va putrezi.

Descoperirile din ce in ce mai clare ale neurologilor ca Descartes s-a inselat incep sa nu mai mi se para atat de banale ca in trecut. Imi dau seama ca sunt defapt inceputul unei schimbari de paradigma. Se profileaza incet incet o explicatie pentru blazarea, decaderea si apatia occidentala si totodata o demonstratie stiintifica a materialismului. Dezamagiti, idealistii prin traditie continua sa incerce folosind mijloacele revolutiei tehnologice (chimicale si media) sa se convinga ca sunt o fantoma intr-o masina. Insa masina incepe sa se defecteze, pentru ca posesorii cred ca merge singura, fara sa fie nevoie sa puna benzina si pentru ca incurca bujiile cu stergatoarele si nu pricep prea bine care ce face. Dar probabil ca si la cimitirul de masini cand tabla e strivita, Ideea de masina, sufletul, se strecoara afara pentru a se reintoarce in randul obiectelor eterne. Da, poate ca e mai simplu sa gandim asa. Da-le dracu de fiare.