In memoriam

Cativa prieteni buni mi-au spus in moduri diferite ca urmaresc blogul meu ca sa vada ce mai fac, in ce stare sunt si ce mai scriu. Unul mi-a zis chiar ca daca ar fi sa ia in serios ce scriu, ai zice ca vreau sa ma sinucid. Ce-i drept am scris aici de multe ori in clipe grele de depresie si nu sunt in stare sa spun acum daca ele formeaza mare parte din viata mea. Eu tind sa cred ca nu, ca fiecare dintre noi este mult mai mult decat starile inalte sau joase prin care trece. Ei bine, pentru cei ingrijorati, vreau sa le spun ca sunt bine, mult mai bine decat am fost in alte dati in trecut. Dar destul cu egoismul si sa spun de ce scriu defapt. De ce m-am reintors la blog dupa ce n-am mai postat din iunie (apropo, nu m-am oprit din cautat sensul vietii) si de ce titlul cu pricina?

Citeam de curand o poveste numita "Programming and Madness" care m-a intristat. Tipul care povesteste se pare ca si-a revenit, dar asta nu a sters ceea ce i s-a intamplat, atat doar ca a invatat sa traiasca mai departe, asa cum a putut mai bine. M-au impresionat cel mai mult cuvintele astea: "Here is something important that I learned in the process. It is something that they teach you in mental hospitals: Reality doesn't just happen to you. It is something that you make." si pot sa zic ca am inteles ce a vrut sa spuna. Insa asemenea povesti par foarte departe de tine, atat in timp cat si in spatiu.

Nu la fel mi s-a parut vestea pe care mi-a dat-o mama ieri seara. Chit ca sunt departe ca spatiu fata de tara, si chit ca amintirile mele de pe vremea liceului si a olimpiadelor aproape ca s-au sters de tot, nu poti sa nu simti ca o asemenea stire te loveste cumva. Pot sa zic ca am cunoscut-o intrucatva pe Ami inainte sa se sinucida. Nu stiu de ce, nu stiu cum, nu stiu nici exact cand, stiu doar ca depresia a fost de vina, arde-o-ar focul. Cei care au cunoscut-o mai bine in ultima vreme au stiut mai bine ce sa spuna; mi-au placut randurile astea: "Sa ai in cap smoala, sa nu iti aduci aminte, sa nu auzi, sa nu vorbesti, sa ai capul inundat de o singura idee care te obsedeaza si iti roade creierul". Imi suna atat de familiar si presupun ca multora la fel (mai multi decat credem), numai ca eu nu vreau sa mor si se pare ca nici ea n-a vrut (pe blogul ei se prezinta "Ivan Al. T. Anamaria. (Campina, 1982 -> (vreo 84 de ani planuiesc cu vivacitate)"). Se pare ca uneori realitatea se deformeaza atat de mult pentru unii, incat singura solutie pare sa fie moartea. Dar degeaba mai comentez eu... sunt doar cuvinte care se pierd in vant si nimic nu aduce oamenii inapoi din moarte. Imi vine in minte o melodie, nu stiu daca e potrivita: "And I may just waste away from doing nothing/ But you're a martyr for even less".

E pacat de ce se intampla uneori, de cum bolile mentale trec ignorate de atatea ori, cum lumea le stigmatizeaza si ii marginalizeaza pe cei ce sufera, si cum singura alternativa pare a fi sa te ascunzi, iar din cauza asta nimeni nu este ceea ce pare sa fie. Cu totii ne ascundem in scoici si facem tot ce putem sa fim fericiti in aceasta lume cruda. (Si asa cum apropiati ai mei stiu si am subliniat-o de multe ori, cand spun asemenea lucruri nu sunt orbit de pesimism, ci trebuie sa recuonastem ca sunt realist, ca asta e adevarul oricum ne-am simti de la o zi la alta si oricum ne-am ascunde dupa degete.)

Ma opresc aici. <"In a line for a number, but you can't understand / Like a modern man">

Niste ganduri despre credinta si creier

Un prieten mi-a spus recent ca daca ar crede ca nu exista viata dupa moarte atunci s-ar apuca sa jefuiasca banci sau sa comita diverse crime fara nici cea mai mica consideratie pentru implicatiile etice sau urmarile concrete ale actiunilor sale. N-am sa insist prea mult asupra absurditatii ideii asa cum imi apare mie (ea presupune mai multe lucruri, printre care si faptul ca oamenii care nu cred ar trebui sa fie total lipsiti de speranta, disperati si sa se manifeste haotic fara existent unui sens, i.e. unei certititudini la sfarsitul vietii). In schimb am sa ma concentrez asupra credintei mele ca oameni care nu sunt nici religiosi, nici adepti ai vietii de dupa, sau a oricarei alte forme de justitie divina sau a unor norme morale externe si absolute, nu au nici o problema in a avea o atitudine umanista, constructiva, de cooperare, o inclinatie spre fericire, pace si bunastare.

Din punctul meu de vedere nu exista nici un motiv pentru care initiative de intr-ajutorare sau filantropie, sau orice alte forme de altruism social extins, sa fie asociate cu embleme religioase. Adesea un gest este numit crestinesc daca este caracterizat de atribute pozitive (si nu e nevoie sa definesc mai mult ceea ce cunoastem cu totii prin bun simt), dar asemenea virtutii sunt promovate de mai toate religiile lumii. Cartile sfinte sunt folosite pe de o parte pentru a face oamenii mai buni pe de o parte, pe cand alte ori sunt intrebuintate pentru a ii dezbina, pentru a-i asmuti unii impotriva celorlalti, de a-i impinge la razboi si pentru a imparti lucrurile in albe si negre, bune si rele, persoane drepte si persoane strambe (ce trebuie alungate sau infrante, fiind incarnarea pe pamant ai unor demoni malefici).

Eu sunt de parere ca lucrurile sunt mult mai relative decat atat, insa nu relativ in masura in care nu putem stii nimic cu siguranta despre nimic. Asta e in general raspunsul pe care il primesc atunci cand spun ca eu cred in stiinta ca ne poate oferi raspunsuri: daca nu e alba si daca nu e neagra, atunci cum e? Raspund: depinde. Pai daca nu esti in stare sa oferi un raspuns clar, inseamna ca religia veche de milenii (si cea dreapta, pt ca s-a intamplat sa ma nasc intr-o anumita religie) are raspunsurile corecte, indiferent daca se aplica sau nu tot timpul, iar uneori sunt pur si simplu absurde. In general oamenii prefera sa ia raspunsuri gata facute in probleme morale, decat sa stea sa se gandeasca si sa incerce sa deduca o concluzie rationala bazata pe context si cateva principii bine dovedite. E cel mai usor sa fii conservator, sa respecti traditia, sa iei acelasi decizii ca si parintii tai si sa ai acelasi valori etice, pentru ca in felul asta poti fi pur si simplu pasiv, sa nu te preocupi de aceasta problema si sa-ti traiesti viata linistita, asa cum o percepi - (aparent) simpla. “De ce sa-ti bati capul cand lucrurile functioneaza bine asa cum sunt?”

Sam Harris face o treaba mai buna decat mine in prezentarea sa de la TED (numita “Science can answer moral questions“; si probabil in cartile sale) in a demonstra lucrurile acestea. Cele mai importante idei ce pot fi desprinse de la el in opinia mea sunt acelea ca: prima, in ciuda faptului ca exista un spatiu imens de configuratii morale posibile, va exista intotdeauna un set de miscari compatibil cu bunastarea globala a umanitatii (exemplul lui este jocul de sah sau deosebirea mancarii de otrava) si a doua, ca daca vrem cu adevarat sa alcatuim un set de precepte morale universale trebuie sa intelegem cum functioneaza creierul uman mai intai, si sa luam aceste cunostinte in considerare atunci cand facem o judecata morala, si nu niste adevaruri gata date prin revelatie sau filozofare unilaterala.

O exemplificare mai concreta a ultimei idei mi se pare domeniul economic, impreuna cu mai tanara ramura a economiei comportamentale. Manualele ne spun ca telul ultim al sistemului economic este maximizarea fericirii individului si ca fiecare participant este o fiinta rationala, capabila sa ia cele mai bune decizii in orice conditii date. Nu cred ca este particica a acestei afirmatii care sa nu esueze in modul cel mai lamentabil posibil in fata testului realitatii, ca sa nu mai vorbesc de ambiguitatea termenilor precum "fericire" sau "bun", care in final se reduc la un set de valori morale, adesea foarte relativ. Sunt de acord cu faptul ca putem fii rationali, nu cred insa ca o putem face timpul, mai ales cand mintea este pacalita cu tot felul de trucuri psihologice (cum ar fi publicitatea sau iluzia imbogatirii rapide) si, mai mult, atunci cand devine confuza, fiind poluata cu zgomot ideologic. Nu cu totii suntem inzestrati cu puterea de a rezista mrejelor vanzatorilor sau a predicatorilor, atunci cand ne ataca la nivelul cel mai bazal al existentei: sentimentele si emotiile.

Asa cum multi psihologi si neurosavanti au aratat, exista acest mod de functionare al creierului uman, primar din punct de vedere evolutiv, insa foarte important in viata de zi cu zi, aparent inconstient, de foarte multe ori incontrolabil, in care reactille emotionale din sitemul limbic devin responsabile de luare deciziilor si nu gandirea critica din cortex (prefrontal). Daca de foarte multe ori aceasta ne poate salva viata sau ne poate scoate din bucle infinite de analiza, alteori se poate intoarce impotriva noastra si deveni o slabiciune de care ceilalti pot profita.

Concluzia am uitat-o si eu pentru ca am scris acum cateva saptamani acest text, asa ca daca vi se pare ca se termina brusc imi cer scuze. Insa mare lucru nu mai aveam de spus, iar concluziile puteti sa le trageti si voi singuri.

Este viata fara sens?

O intrebare pe care mi-am pus-o de multe ori si tot de multe ori am incercat sa-i raspund. Ca si in cazul vointei, dorinta mea tainica inclina spre existenta, alternativa parandu-mi de nesuportat. O lume in care nu exista sens si liber arbitru este o lume destinata pierzaniei, de neinchipuit. Am incercat din rasputeri sa ma conving ca ele sunt pur si simplu, ca  sunt pur si simple date ontologic. Abaterile constiintei mele sunt doar rezultatul depresiei: mi se pare mie ca viata nu are sens. De indata ce vei deveni mai vesel, mai activ, mai social, vei vedea viata intr-o alta lumina, asta e placa care se pune se de obicei. Dar asta inseamna ca notiunea de "sens al vietii" depinde de starea de spirit la un moment dat, dar mai mult, depinde de o serie de chimicale produse de organisme sau ingerate din afara. Argumentatia contra ar putea fi ca sensul exista oricum, obiectiv si independent de constiinta, aceasta trebuind doar sa intre in starea necesara pentru a-l cunoaste. Ca si in cazul lui Dumnezeu, argumentatia poate merge si invers, cu adevarat obiectiva este inexistenta, e nevoie doar sa intram intr-o stare de "iluminare" pentru a o vedea. Altfel spus, ai nevoie de credinta, ca sa poti sa ai directie in viata, sa ai speranta, sa fii optimist si toate cele care deriva din astea. O alta explicatie ar putea fi de genul "binele e mai mult decat raul si va invinge intotdeauna", sustinuta de alte mistere universale de tipul materia e mai multa decat anti-materia, nu stim sigur de ce, e probabil legat de conditiile din apropierea Big Bang-ului, dar speram ca o teorie viitoare sa dea o explicatie. Altfel justificata, apare atitudinea mereu pozitiva, ca un lait-motiv sau o papusa stricata, lumea repeta mereu si mereu ca e bine sa fii bine dispus, sa zambesti si sa te gandesti ca totul va fi intotdeauna in regula, si sa ocolesti probleme fara rezolvare precum care e scopul meu in viata, ce este religia sau de ce este atata suferinta in lume?

Lasand insa aceste probleme vechi si nerezolvate de o parte, am sa ma concentrez pe ce am anuntat in titlu - sensul vietii. Ei bine, aici imi vine in ajutor psihologia evolutionista: concluzia mea - singurul scop in viata este sa traim cat mai mult si sa procream. Partea cu cat mai mult este legata de partea cu procreatul. Ipoteza se mai numeste si "gena egoista". (Marturisesc ca nu am citit cartea lui Dawkins, dar am fost introdus ideii de catre Pinker.) Gena vrea sa supravietuisca. Nu stiu daca putem vorbi de intentionalitate aici, dar in momentul in care o entitate moare si nu lasa nimic asemanator siesi care sa continue in timp, atunci ea nu mai are nici o relevanta. Existenta ei trecuta este pur si simplu uitata, ea pur si simplu nu mai are substanta. Ceva nu exista acum, nu exista punct. Spui "om" si intelegi ceva prin asta pentru ca oameni traiesc acum si se nasc in fiecare zi. "Dinozaur" nu avea nici o insemnatate acum mai bine de un secol, pana cand oamenii de stiinta nu au adus cuvantul in constiinta publica, insa in continuare dinozaurii pur si simplu nu mai exista. (Ca o paranteza, ma gandesc la expresia "a fi pe aceeasi lungime de unda" care a venit tot din domeniul tehnic, insa aici nu poate fi vorba de ceva ce nu exista, ceva ce nu exista cel mult asa cum ne imaginam noi ca obiect fizico-matematic, inchid paranteza.) Noi, ca oameni avem sens atata timp cat suntem in viata, si mai mult, cat genele noastre sunt replicate constant si circula dintr-un recipient in altul fara sa se dezintegreze, fara sa-si piarda forma ideatica, structura abstracta, reteaua de relatii, chit ca sunt recombinate si regrupate sau mutate. Fenomenul viestii este fenomenul existentei insesi. Nu mai este nimic pe deasupra.

Tot restul sunt adaptari si adaptari mai curioase, care nu par a fi explicabile. Bineinteles fiecare isi alege tabara: unii se asteapta ca toate lucrurile sa fie explicate de cunoastere, altii pun misterele pe seama magiei si a divinitatii. Dar ca sa revin, insasi masinaria cerebrala care a dezvoltat conceptul de scop, a fost construita (a se citi "a evoluat") pentru singurul motiv de a asigura supravietuirea. Exista chiar un mecanism numit confabulatie, prin care centrul lingvistic din creier genereaza explicatii (uneori false) pentru majoritatea actiunilor pe care le intreprindem - adesea motivatia constienta difera de cea care a generat defapt actiunea. Pe scurt, ne mintim singuri. Acum nu pretind sa inteleg tot ce se intampla in mintea noastra, dar teoria asta se suprapune destul de bine cu ceea ce am observat in jurul meu, si pare-se a fost si opinia unor religii orientale, desi recunosc ca nu sunt nici adept si nici cunoscator.

Cladiri inalte de birouri, sute de angajati stau in fata calculatorului si muta simboluri dintr-o parte in alta sau transforma pixeli in alti pixeli. Umplu hartii de cerneala, umplu cani cu cafea, se streseaza, se vaita, ies la tigara, se intorc obositi acasa si isi fac griji pentru viitor bazate pe ce-au scrijelit intr-o agenda, ultimul email pe care l-au primit sau ce a zis seful sau un coleg. In mintea tuturor, toti acesti oameni, noi cu totii facem lucruri de o importanta cruciala, importanta de care depinde soarta omenirii, a Pamantului, a Universului. Corect doar in prima instanta. Toata aceasta mascarada, tot acest furnicar, toata aceasta joaca nu are ca scop decat supravietuirea omenirii. Straturi peste straturi de mecanisme sociale, de cozi de paun, de masti, de protocoale, de tehnologii si maiestrii in prelucrarea naturii sau manipularea celor din jurul tau s-au adunat pentru a crea ceea ce numin in ziua de azi "civilizatia umana". Nimic din toate acestea nu are sens cu adevarat. Poti oricand sa te opresti si sa iesi din joc, singurul pret pe care il platesti este o supravietuire mai putin probabila a genelor tale. Esti doar un motor de maximizare a sanselor de reproducere.

Te zbati prin viata, faci scoala, iti iei o slujba, aduni bani, te lupti sa castigi mai mult, iti cumperi masina, iti cumperi casa, telefon mobil, calculator, le schimbi la 2 ani, citesti carti peste carti, nu ai odihna, ti-e teama in fiecare moment ca le vei pierde, devine toate atat de esentiale incat ai impresia ca respiratia insasi depinde de ele. Tragedia pierderii tuturor posesiilor este compensata mereu de dorinta nestavilita de a acumula, de a avea mai mult decat inainte, mai mult decat cel de langa tine. L-as numi pe om o "masina diferentiala". Cand spunem nivel minim de trai nu ne referim la mijloacele minime de subzistenta, ci la setul minim de posesii si avantaje pe care le avea un individ intr-un populatie data traind intr-un mediu dat. De aici razboaie, de aici foamete. Institutille au fost doar puse peste pentru a regula acest sistem. Nu le-am creat noi, ele s-au creat singure undeva in afara noastra, aproape ca un fel supra-fiinte, emergente din insasi vartejul care este viata. Precum am spus, tot ce pierzi daca iesi din toata aceasta aparenta de oameni ocupati si seriosi in legatura cu ce fac este statutul social. Odata ce ai pierdut statutul social, esti ostracizat: nu mai ai parte de resurse, nu mai ai parte de sex opus cu care sa te reproduci, nu mai ai parte de mijloacele pentru a continua sa supravietuiesti cu cativa ani mai mult pentru a pune umarul la generarea de mai multi si mai multi plozi. Nu vreau sa credeti ca urasc asta, ca promovez o distopie in care incetam rational si constient sa mai facem copii, pentru ca ne-am trezit dintr-o data intr-o conspiratie a procreerii: suntem crescuti ca vitele intr-o ferma doar ca sa facem cat mai multi copii si apoi niste extraterestri sa ne manance, tema veche si amuzanta a SF-ului care prezinta aparenta nedreptate a lipsei de control si autonomie. Nu, nu spun asta, spun doar ca orice parere ai in mintea ta ca faci lucrurile pe care le faci pentru cariera, pentru sotia ta care o iubesti, pentru parintii la care tii, pentru o idee nobila, pentru un ideal mistic, pentru ce vrei tu, se reduc la praf in final, la acea tarana si cenusa pomenita in biblie, la acele molecule care in mod bizar se combina cateodata pnetru a face din materie inerta viata.

E oare atat de dezolanta viata cand o privesti prin asemenea lentile? Se pare ca da. Atunci inseamna ca poate nu ne place atat de mult adevarul pe cat ne laudam si avem nevoie sa ne mintim si sa fim mintiti in continuare pentru a continua sa traim. Cert este ca insa mecanismul care ni se descopera in nuditatea sa simpla acum este cel care cere ca noi sa facem orice cu putinta sa nu cadem in disperare in masa si sa nu cedam deznadejdii si sa continuam sa misunam in cetatile noastre de beton, otel si sticla si sa facem copii in continuare, sa fim fericiti si sa cheltuim bani la shopping in weekend. Traiasca ipocrizia!

Oglinda retrovizoare. Carusel luminat in noapte

Sunet. Culoare. Pielea care ti se intinde. Muschii fetei care se ridica, fruntea care face riduri. O melodie veche, un vers familiar si nemaiauzit de mult. Amintiri starnite, senzatii pe care nu poti sa pui degetul, se ridica ca praful rascolit de vant, iti aluneca din maini ca un peste zvarcolind, nu stii, nu intelegi, nu poti sa vezi de unde vin, nu poti sa spui cat timp vor sta, nu prevezi unde vor merge, nu stii nici tu unde vei ajunge.

Soarele te bate incet pe fata, inchizi ochii, strangi pleoapele pana cand vezi pete galbene si te bucuri ca traiesti. Strangi fiecare farama de seva, fiecare dram de fericire care iti curge prin vene si le treci repede prin inventarul memoriei, ca sa-ti aduci aminte in alte clipe cand e intuneric si frig. Cum poti sa traiesti ca un caine? Pot atata vreme cat pot sta sub soare sa ma incalzeasca, sa-mi dea viata.

Tristetea e ca un drog. Nimic nu se compara cu privirea pierduta in zare dupa o noapte nedormita, scrutand in departare sensuri, intelesuri, incapabil sa mai scoti o vorba, incapabil sa mai articulezi, sa rationezi, sa explici, mic si umil in necunoasterea ta, si in acelasi timp frustrat, revoltat, furios pe destinul nedrept, pe tot ce n-ai putut sa fii, pe amintirile amare, pe cele pe care le tii la inima, pe cele de care nu poti sa scapi, pe toate mastile pe care le-ai purtat, pe toti oamenii care ai fi putut sa fii, pe toate iubirile pe care ai fi putut sa le ai. Imi amintesc de oameni si locuri dupa cantecele pe care le aud. Unele ma duc pe malul marii, altele pe o strada in noapte, un trup gol de femeie sau o camera cu mine si gandurile mele ridicandu-se spre tavan si pierzandu-se asa cum se pierd toate sufletele de la inceputul timpului. Tristetea e un drog. Tristetea e atunci cand nu te minti. Tristetea e felul in care unii oameni vad lumea, ca printr-un ciob de sticla ars cu lumanarea.

Toate cuvintele se pierd in urechi ce nu asculta sau in minti ce uita. Imi impart eul in jumate: o jumatate care crede ca ca senzatiile pe care le am sunt cel mai important lucru in viata si trebuie ajutate sa se materializeze in afara, si cealalta jumatate care continua sa faca acelasi lucruri zi de zi si lasa toate vorbele rostite in interior sa treaca nebagate in seama, sa se rostogoleasca in neant, pentru ca oricum se vor intoarce la fel si la fel fara sa aduca nimic de insemnatate, nimic nou, doar emotii mascate in ganduri si fantezii. O parte viseaza, pe cand cealalta incearca sa traiasca. Una ma decima incet, muschi cu muschi, fibra cu fibra, carne, os, vointa, pe cand cealalta stie ce e miscarea, ce e vivacitatea, ce e placerea, ce e satisfactia, ce e esenta inoculata in mostenirea noastra ancestrala. Incerc sa-mi decorez viata asa cum incondeiezi un ou de Paste, doar de dragul principiului estetic - in final oul tot se va sparge.

Si daca imi schimb viziunea? Daca invat sa ma bucur de soare, de oameni, de norii de pe cer, daca imi cunosc  trupul, daca ma accept asa cum sunt, atunci ce? Ar trebui dintr-o data sa gandesc altfel? Ar trebui sa-mi arunc toate gandurile dinainte si sa spun ca mi-am lepadat pielea, acum sunt un om nou? Daca ar fi sa consider toate confesiunile mele de acum si din trecut ca fiind neadevar, care e atunci adevarul? Alchimia perfecta a serotoninei si dopaminei? Fertilitatea soldurilor, genele mai bune ale urmasilor, cartile scrise de unii, cantecele compuse de altii. Ar trebui sa spun: tristetea asta ce ma urmeaza a fost un blestem, acum sunt pur, acum inteleg viata. Dar cine intelege ce pana la urma? Atat timp cat suntem sclavii lucrurilor care ne impresoara. Noi nu suntem liberi, iar libertatea e mizerie, noi nu o vrem, nu ne-o dorim, nu vrem sa intelegem nimic, nu vream sa fim destepti, vream doar sa fugim, sa alergam cat mai iute, sa ocolim toate obstacolele, sa nu ne uitam in spate, sa lasam in graba cateva resturi in urma, sa nu ne dam seama unde suntem in vuietul vantului pe care-l strapungem, sa alegem locurile cu ceata mai deasa, sa ajungem cat mai degraba in alta parte, in alt loc, oricare, oriunde, numai nu aici.

Este liberul arbitru o iluzie?

In post-urile pe care le-am intitulat "Fizica sufletului" am atacat problema asta, dar m-am imprastiat in mai multe directii si m-am axat poate mai mult pe ideea de determinism. Iar determinismul lumii fizice in care traim pare sa fie ceva care e acceptat de din ce in ce mai multa lume. Stiinta inseamna determinism, sau cel putin o mare parte din ea, depinzand de cum interpretezi mecanica cuantica in raport mai cu seama cu biologia si chimia ce stau la baza ei. Am urmarit de curand discursul tinut de John Searle la Google si care, fatidic ar parea, era tocmai despre problema liberului arbitru intr-o lume a materialismului, neurobiologiei si a geneticii. Am fost surprins sa vad ca Searle este unul din partizanii teoriei cuantice a constiintei, asemenea lui Penrose, crezand ca solutia se afla undeva acolo in suprapunera starilor in functia de unda, acolo unde determinismul pare sa se rupa ca in exemplul celebru al pisicii lui Schroedinger.

Ceea ce mi s-a parut de notat la aceasta teorie cuantica este presupunerea ca exista undeva in procesul gandirii noastre, in chimia legaturilor sinaptice, niste gauri care sfideaza lanturile cauzale si conduc spre o evolutie total neimplicata de starea anterioara. Daca asemenea fenomene exista, cum ar fi descompunerea radioactiva, el ar fi totusi aleatoare, argument de care se impiedica si Searle, dar el continua sa-si puna bazele in aceasta unica posibilitate pe care i-o da fizica, sperand ca, de-a lungul lantului de la particule subatomice pana la fiinte vii, acest aleator se transforma cumva in intentionalitate, in genul acela de vointa pe care il exerciti atunci cand vrei sa-ti ridici mana pentru nici un motiv anume in afara de acela ca ai vrut sa o faci.

Citind alte articole, observ ca majoritatea biologilor, psihologilor, neurosavantilor merg pe ideea ca vointa libera este o iluzie. Desigur cei mai multi dintre ei o mentin ca pe o ipoteza falsifiabila si isi concentreaza si ei cautarile asupra acelui interval scurt intre momentul in care ai luat o decizie si cel in care corpul tau a inceput sa efectueze actiunea in sine. Exista cercetatori care in ziua de azi analizeaza acest fenomen prin prisma unor teste psihologice ingenios alcatuite sau chiar sub lentila RMN-ului functional.

Si eu, ca si acesti oameni de stiinta, am ajuns sa cred ca vointa libera e o iluzie. Este foarte posibil sa-mi contrazic afirmatii anterioare si de aceea nu neg ca inca sper si vreau sa cred ca vointa mea exista si e reala. E devastator sa realizezi ca defapt nu poti sa te schimbi, ca nu poti sa te abtii, ca nu ai nici un cuvant de spus asupra viitorului tau ca persoana sau a omenirii ca intreg. Este insusi motorul care ne mentine societatea, piedestalul pe care ne cladim toate idealurile, toate planurile de viitor. Prin vointa personala, prin tenacitate, ambitie, determinare, munca, procese grele de constiinta, reusim sa infaptuim ceea ce ne propunem, ceea ce suntem in prezent, reusim sa modelam viitorul, sa dam o directie generatiilor ce ne vor urma, reusim sa avem un oarecare control asupra vietii noastre si a celorlalti, reusim sa facem un pic de ordine in haos. Daca extragi liberul arbitru din toate astea cu ce mai ramanem?

Intotdeauna viziunea determinista, intalnita adesea in religie ca fatalism, sau mai usor identificabila cu destinul ne-a prezentat un viitor deja scris, uneori asemenea unui fir lung care se desfasoara de la originile timpului pana la sfarsit, chiar daca aceste limite ar putea fi infinite. Istoria, asemenea unei cronici, a fost incondeiata in paginile Universului si nu mai poate fi modificata. Si aceasta ar fi se pare urmarea logica a unui determinism strict. Insa am cateva lucruri de comentat aici: determinismul acesta pare sa nu existe la toate nivelele cosmice asa cum ne arata mecanica cuantica. Ecuatia lui Schroedinger a functiei de unda este determinista, dar traducerea ei in observatie nu este. Indeterminismul acesta pare insa se atenueze spre scale din ce in ce mai mari, precum moleculele si reactiilor lor chimice, si mai departe pana la stabilitatea si simplitatea legilor lui Newton. Poate intr-un fel asemanator felului in care conceptele statistice aplicate miscarii haotice ale moleculelor se traduc in marimi macroscopice clare precum temperatura sau caldura. Indeterminismul cuantic pare astfel sa se raceasca odata cu cresterea distantelor si scaderea energiei, dar asta intr-adevar nu inseamna ca trebuie sa dispara cu totul. Nu cred ca el exista in mecanismele care guverneaza genele sau neuronii in special pentru a da nastere a unor lucruri miraculoase precum constiinta, ci mai degraba ca el exista peste tot in jurul nostru, fiind mai greu de depistat (asemenea timpului in care un atom greu se dezintegreaza radioactiv) si totodata conferind istoriei universale o usoara tenta de incertitudine. Asta nu a impiedicata insa nici un cercetator sa faca predictii despre viitor, si mai ales pe cosmologi sa speculeze pe tema originii si a sortii Universului. S-ar putea insa ca privind Universul printr-o prisma multidimensionala si a teoriilor fizice ce vor urma, fie ca e vorba de particulele Modelului Standard, corzi care vibreaza, sau mai stiu eu ce forme de energie pura, informatie sau timp-spatiu, sa constatam ca defapt El este cu adevarat determinist, toata aceasta dilema a cuanticii fiind poate din nou o sarada a relatiei dintre observator si fenomen.

Si chiar daca Universul e determinist, asa cum am mai spus, nu exista nici o entitate care ii poate prezice viitorul. Deci practic acea istorie deja scrisa nu exista, ea nu e scrisa nicaieri, ea nu e cunoscuta de nimeni, nu exista decat prezentul, iar rezultatul implicatiilor cauzale le observam in fiecare clipa cu surpriza mai mare sau mai mica, pentru ca nu cunoastem cauzele in intregime. Aceasta este oarecum viziunea teoriei haosului si ceea ce Searle numeste indeterminare epistemica sau, intr-un fel, generatorul de numere pseudo-aleatoare al vietii de zi cu zi. Intr-adevar necunoasterea trecutului sau a viitorului nu infirma in nici un fel caracterul strict determinist al majoritatii legilor fizicii, dar da poate o alta lumina asupra modului in care functioneaza constiinta. Poata ca singurul lucru pe care il face constiinta este sa ne priveasca ca pe o terta persoana a carei evolutie si actiuni sunt total impredictibile. Daca actiunile pe care le facem la nivel inconstient, pornite din emotii si instincte, recunoastem ca nu pot fi controlate si izvorasc din mecanisem behaviorale clare, perfect cauzale, pe de cealalta parte insa, toate aspectele persoanei proprii pe care le punem in oglinda constiintei isi pierd aceasta claritate, pentru ca le privim ca si cum ar apartine unei alte persoane. In momentul in care aducem din sfera inconstientului actiuni si parti ale trupului pe care le ignoram mai devreme si le lasam sa se desfasoare nestingherite pana atunci, aruncam asupra lor o umbra de incertitudine. Pana atunci ele faceau ceea ce faceau si nu ne pasa prea mult de rezultat, eram perfect multumiti sa stim ca ele lucreaza de sine statator in asa fel incat sa ne asigure bunul trai si in ultima instanta existenta, iar in legatura cu asta nici un om nu pare sa conteste determinismul din spatele mecanismului. De exemplu, oamenii sunt perfect dispusi sa adopte viziunea mecanicista a medicului sau oricarui fel de tamaduitor care ii da o anumita licoare menita sa intervina intr-un fel bine stabilit intr-un sistem care functioneaza intr-un mod bine cunoscut si sa-l repare cumva prin aceasta interventie. Oamenii nu au nici o opozitie impotriva ideii de a fi reparati asemenea unei masini atunci cand li se prescriu chimicale si diete care le vor afecta in mod determinist evolutia trupului si bunastarii personale. Mai mult, se inghesuie cu tarie sa consume substante psihoactive precum alcoolul, tigarile, cafeau, drogurile ca sa-si modifice starea de spirit, claritatea judecatii, modul de a gandi, de a simti, viziunea si atitudinea in fata vietii - din nou intr-un mod cvasi-determinist.

De-abia in momentul in care ne analizam deciziile, ele incep sa capete valoare morala, incep sa ramifice Universul in cai alternative, ce ar fi putut fi, daca am fi luat alta decize. Pentru ca fiecare om este unic si oameni diferiti iau decizii diferite la momente diferite, chiar daca in esenta este vorba de un algoritm care raspunde la datele de intrare existente la momentul respectiv. In momentul in care te privesti pe tine insuti ca oricare unul dintre ceilalti, inseamna ca ai fi putut lua oricare dintre deciziile pe care le-au luat ceilalti, pentru ca nu poti cunoaste totalitatea motivelor care i-au indemnat pe ei sau totalitea consecintelor faptelor lor. Poti cunoaste doar un subset al al acestor cauze si efecte, asa cum nu cunosti defapt mare parte a stimulilor care te-au facut sa-ti traiesti viata asa cum ti-ai trait-o pana acum si nu poti prevede toate consecintele logice (desi raman in continuare perfect logice) ale actiunilor tale. Aceste subseturi sunt ceea ce denumim noi trecut si viitor, acesta este defapt modelul lumii pe care il mentinem noi in mintea noastra de fiinta popperiana in clasificarea lui Dennet.

Intreabarea care ramane a fi pusa este ce se intampla defapt in momentul in care apar procese de calcul care opereaza nu pe date prezente, ci pe date memorate, date prezise si date eronate provenind din toate directiile temporale din cauza imperfectiunii in perceptie? Se suprapune un asemenea mod de functionare, asemanator buclei de feedback din cibernetica si a auto-iteratiilor repetate, asupra paradigmei deterministe izvorate din legile fizicii ca ecuatii diferentiale? Daca un sistem este capabil sa-si modifice comportamentul ulterior pe baza celui anterior, pe baza unui model a lumii exterioare si a unei ramificatii de viitoruri posibile induse, se mai numeste ca acest sistem este determinist. Bineinteles, asemenea unui program de calculator care se rescrie singur, un asemenea model nu se poate spune ca eludeaza legile cauzalitatii, dar nici nu se incadreaza prea bine ideii de predeterminare. In felul acesta viitorul se deschide in fata ca un fractal, asemenea unui sistem multi-corp ce poate fi studiat numeric, insa niciodata cunoscut profund, la nivel analitic.

Ok, si care e legatura dintre sisteme dinamice complexe si faptul ca eu pot decide in orice moment sa-mi ridic mana sau pot face alegeri mai importante precum cea de a-mi schimba modul de viata, credintele sau mai stiu eu ce alte aspecte ale constiintei? Legatura ar fi ca liberul arbitru ar ramane in continuare sa fie o iluzie, nascuta din milioane de ani de evolutie naturala, un mecanism ingenios dezvoltat de selectia genetica pentru a ne pacali pe noi insine, paradoxal tocmai pentru a ne apara si a ne face sa functionam mai bine ca indivizi si ca societate. Lucrul cel mai important insa este ca intre punctul in care materia inerta s-a agregat in proto-viata si prezentul omenirii s-au adunat foarte multe nivele de complexitate pe care inca nu am ajuns sa le intelegem.  Si asa cum am facut in trecut, ne refugiem de fiecare data de la marginile lucrurilor cunoscute in aparenta certitudine si pace a credintelor mistice, religioase sau a speculatiilor filozofice idealiste si subiective.

Eu personal cred ca cel mai important prag, care a dat nastere acestui intreg lant de dileme morale si polemici pe tema liber arbitru vs determinism, a fost momentul aparitiei primelor celule, a primelor forme de viata, capabile sa-si pastreze forma aproximativ nealterata pentru o perioada finita de timp, sa extinda virtual aceasta perioada prin reproducere si sa contracareze toate elementele adverse prin variatie si selectie. Cel mai important element a fost insa poate membrana, acea bariera dintre fiinta si mediu, care a pus astfel bazele ontologice ale oricarei fiinte vii ce-a urmat. As putea parafraza afirmatia lui Descartes si spune ca eu exist nu pentru ca gandesc, ci pentru ca am piele. Bineinteles aceasta cauza a existentei mele nu ar fi una necesara si suficienta, dar intr-un plan filozofic ar schimba intreaga viziune asupra existentei. Existenta nu este un concept, un atribut sau un predicat, este un fenomen aparte care s-a petrecut materiei undeva departe in trecut si care ne permitem astazi noua sa reflectam asupra noua insine si sa spunem despre lucrurile pe care le observam in jurul nostru ca "sunt". In momentul in care ne-am separat de mediu ca entitate capabila sa reactioneze proactiv este momentul in care am inceput sa existam si de atunci singura ratiune de a fi pe care am avut a fost si este sa existam in continuare, adica sa supravietuim, ca indivizi si ca specie. Daca acceptam aceasta gandire ca fiind 'metafizica' de la care ne pornim analiza problemei constiintei si a vointei, am putea gasi, cred eu, solutii si explicatii care sa concorde cu celelalte teorii stiintifice unanim acceptate, chiar daca asta ar putea insemna sa fie nevoie sa le infirmam uneori si sa le reparam, dar niciodata sa le recladim din temelii, asemenea unui castel de carti de joc daramat de o adiere, asa cum se intampla in ziua de azi cu majoritatea sistemelor fixe, religioase sau filozofice. Daca asta presupune sa abordam o atitudine materialista (fizicalista ar fi poate cuvantul adus la realitatile prezente) si existentialista (din nou intr-o nuanta poate diferita fata de ce se intelege acum prin termen) si nu va credeti in stare sa urmati o asemenea cale riscanta ce nu ofera nici o garantie pentru salvarea sufletului si viata de dupa moarte, atunci imi pare rau, dar nu cred ca exista alta cale mai buna.

Nota: poza de la inceput este preluata din acest articol.



Update: ii multumesc lui Marius care mi-a trimis link-ul la o prezentare foarte interesanta tinuta de Nassim Taleb pe tema a ceea ce el numeste Black Swan, pe scurt - evenimente foarte greu de prezis:

Be sure to wear some flowers in your hair

Americanii, ca si irlandezii si intregul amalgam de descendenti ai influentei britanice, par un popor foarte ciudat. Bineinteles, am vazut si eu ca toata lumea filmelor lor, influenta pe care au adus-o in economie, felul in care au revolutionat tehnologia si stilul de viata al aproape intregului glob. Ei detin suprematia, ei dicteaza cum ar trebuie sa ne comportam, cum sa ne adaptam tacticile, reactiile, vietile. Dar este abordarea lor cea mai buna sau nu sunt doar o un produs secundar al istoriei, al unor evenimente si ale unor atitudini in fata timpului care s-au dovedit de succes acum ceva timp, dar nu mai sunt valabile acum in acest prezent, creat prin insasi antrepriza lor.

Dupa aproape un an in Dublin si 2 zile in San Francisco, un dezgust mi se aduna in stomac fata de aceasta intreaga semitie de oameni de succes. O cultura a simplitatii construita pe bazele unei lupte eterne pentru suprematie pe toate planurile. Fiecare individ trebuie sa dovedeasca ca este mai bun, mai puternic, mai tenace, mai viclean pentru a putea duce o viata de tihna si trebuie sa afiseze mereu dovezile victoriilor sale. Intr-adevar o jungla, un mediu salbatic, in care pare sa nu fie loc pentru cei slabi - imaginea sociala pare sa fie intr-adevar tot ce ai mai de pret.

Stand in sala de conferinte ieri si ascultand derulate planuri de afaceri si declaratii de presa, mi-am dat seama ca eram intr-o lume careia nu apartineam. Drama este in aceea ca nu exista loc in afara ei. Ar putea parea ca te-ai putea retrage asemenea unui ermit intr-o pestera a propriilor tale valori morale, dar lumea nu functioneaza asa. Trebuie sa te supui vointei majoritatii, ergo a celor puternici. Vietile noastre sunt in adevar conduse de bani si vointe meschine, minciuni si manipulare. Totul pornind dintr-un instinct al competitiei dus la extrem, instinct fundamentat pe cateva secole bune de scrieri filozofice, politice si economice originar de cele mai multe ori din radacini anglo-saxone. Aceeasi ideologie care a permis existenta coloniilor, este cea care conduce lumea in ziua de azi.

David Cameron, conservatorul britanic, promite sa puna puterea in mainile oamenilor prin intermediul tehnologiei web. Initiativa pare intr-adevar progresista, dar fundalul pe care se desfasoara este unul cu totul si cu totul discrepant. Exista un singur cuvant care anima spiritele majoritatii oamenilor de succes si acela este "banii". Orice ai incerca sa faci in ziua de azi se loveste de aceasta bariera, totul devine un calcul, o analiza cost-beneficiu, si nu o spun neaparat ca un lucru rau, dar situatia este scapata de sub control. Toate instrumentele financiare si de afaceri ajung in cele din urma in mainile unor oameni mai degraba mesteri, decat docti. Interesele lor plate si marginirea in abordarea problemelor (tocmai ceea ce le confera atributul de specialisti) ii fac sa piarda din vedere aspecte importante ale existentei. Americanii au uitat ce este fericirea sau au gresit crezand ca este altceva.

Omul este o fiinta ciudata. Ravneste intotdeauna la mai mult, iar cand obtine ceea ce vrea, ori se adapteaza foarte repede pana atinge plictisul ori acel lucru obtinut se intoarce impotriva lui ca un bumerang. Nu spun ca austeritatea sau chiar saracia ar fi motoarele cele mai bune pentru a forma caractere puternice si exemplare de succes (desi uneori asa pare), ci mai degraba ca ar trebui sa inlocuim acest modus vivendi izvorat prin reductie la cea mai bazala forma de lacomie, cu unul al moderatiei si al echilibrului intre instinctele primare pe care nu le cunoastem si nu le putem stapani indeajuns si ratiune (nu de cea mai pura forma, ci mai degraba o metoda stiintifca de rejectie a neadevarurilor si nedreptatilor).

Goodbye cruel world

E o lume crudă!

Daniel Răduță se pare că e pe drumul cel bun. Eu aici în Dublin nu am simțit, dar se pare ca a fost o campanie media destul de puternică pentru el. Bineînțeles că te pune un pic pe gânduri - de ce doar pentru el când sunt atâția alții în aceeași situație? Și nu putem sa zicem nici că era la fel de amărât ca alții după standardele românești. Dar boala nu face distincție între clasa socială în care te afli sau salariu și banii din bancă. Până la urmă cred că toată povestea se va termina cu bine. Daniel se va face bine și el împreună cu soția lui vor lupta împotiva acestui gen de nedreptate și sper ca toată aceasta campanie să-i ajute și pe multi alții. Toată lumea vorbește în ultimii anii despre revoluția web și cum oamenii au din ce în ce mai multă putere prin intermediul acestei rețele globale de comunicare facilă. Ei bine, ăsta e un exemplu al acestei puteri. Când toată lumea te ignoră, trebuie să zbieri ca să te faci auzit. Și uneori e un țipăt de disperare. Chiar dacă unii au fost deranjați de cazul Răduță (am avut surpriza neplăcută ca un prieten să-l trateze cu dispreț și chiar să încerce să-l combată), cred că a fost un succes, o bătălie câștigată pe drumul spre vremuri mai bune.

Trebuie să recunosc că sunt și ipocrit. Poate nu mi-ar fi păsat nici mie acum câțiva ani, sau dacă n-aș fi trecut prin niște experiențe personale marcante sau dacă n-aș fi avut parte să aud despre lucruri rele ca asta întâmplate unor oameni apropiați sau în locul cărora aș putea fi oricând. Și apoi oricum nu se poate să-ți pese de toată lumea (asta e treaba altora, care nu și-o fac cum trebuie). Dar trebuie să ne pese măcar de câțiva măcar, că altfel am fi niște monștri, nu oameni.

Recent am auzit că o fostă colegă de grupă din facultate a murit în urma unui accident rutier. Marius, cu care am lucrat la ultimul joc la EA, a fost diagnosticat cu diabet (inadmisibil de târziu) chiar cu ceva vreme înainte să plec din țară. Acum e aproape orb și asta e numai una dintre complicațiile pe care le are. Alina îmi spunea săptămâna asta că are și ea un prieten tot cu leucemie și o colegă cu cancer la cap. Toți oameni tineri. Nici nu știi când viața se poate răsuci brusc și te lovește direct în față, găsindu-te total dezarmat. Și apoi mai sunt și eu care, ce să mă mai ascund după deget, mă lupt de atâția ani cu depresia și anxietatea și toată gama aferentă.

Poți să ai toți banii din lume, că nu te pot aduce înapoi din groapă sau nu te pot insănătoși atunci când medicina nu mai are soluții. Însă celor sănătoși, frumoși, puternici, avuți nu le pasă - pentru că așa funcționează lumea în care trăim. O lume crudă în care cei slabi pierd și sunt dați la o parte și ignorați. Bineînțeles asta e ceva perfect natural pentru biologie sau economie, capitalism, liberalism etc. Dar nu e drept pentru individ. Și de aceea va fi întotdeauna această ruptură între oamenii care suferă și cei care sunt norocoși. Asta dacă nu facem ceva să îndreptăm lucrurile. Pentru asta urăsc lumea în care trăiesc, detest sistemul, vreau să mă răzvrătesc. Îmi țin cumpătul doar pentru că știu că o revoluție nu aduce numai lucruri bune și e greu să planuiești o schimbare dacă nu studiezi bine toate detaliile. Dar nu vreau să aud că sunt pesimist sau gândesc negativ despre cele din jurul meu - sunt realist! De data asta eu am dreptate. Lumea e cu susul in jos și toți se complac. Rușine să ne fie!

White Lies

Cea mai concentrată expresie care ar putea descrie această trupă proaspătă și albumul lor de debut sună cam așa: catchy dark indie. Într-adevăr în ultima vreme am deraiat destul de mult în ceea ce privește stilurile muzicale, dar am un singur argument în favoarea mea: ascult orice fel de muzică care îmi gâdilă urechile sau are un minimum de conținut, de valoare, de muncă depusă, de emoție în ea. Iar băieții ăștia mi-au gâdilat suficient urechile încât să le cumpăr albumul, deși sunt puși la categoria indie pe care eu în general o displac sau ignor.

I-am ratat toamna asta odată cu Coldplay și Elbow. Au 4 clipuri pe youtube cu o atmosferă super. Aproape toate piesele de pe album îmi plac, ceea ce nu mi se întâmplă des, și am ajuns să le ascult obsesiv. Complexitatea muzicală e redusă, compozițiile sunt de cele mai multe ori simpliste, dar antrenante și melodioase (în special refrenurile), deși uneori am fost surprins de câteva decorații orchestrale deosebite și niște sunete de sinteză foarte plăcute. Un lucru e clar, cine a produs acest album a făcut o treabă foarte bună și a creat un sound original, spațios, surreal. Ceea ce me likes.

Toboșarul e foarte bun, iar solistul unic. O voce groasă, expresivă, capabil în același timp să urce, chiar dacă live pare să falseze puțin. Cred că cea mai bună parte sunt versurile. Nu sunt un expert în lirica engleză, dar cuvintele par foarte bine îmbinate, formând un fel de povești in versuri, de piese de teatru cu dialoguri și decoruri, o poezie a morții și a vieții, un fel de concept album care te pune pe gănduri în legătura cu diferite gânduri pe care le avem uneori. Au fost comparați cu trupe ca Joy Division sau Interpol, pe care eu nu le-am ascultat și se pare că nici ei prea mult. Ceea e surprinzător e că au început să cânte pe la 14 ani ca o trupă de indie din ăsta șturbulatic și enervant de vesel și vivace (ceea ce se resimte un pic ) și apoi s-au trezit că vor să cânte ceva mai întunecat. Ceea ce mă bucură și le urez la mai mare.

Cât despre obsesia lor cu moartea aș spune că e mai sănătoasă și mai veridică decât a unora ca HIM sau orice altă trupă de metal nordică sau de genul ăsta.

Moartea bate la ușă

Nu ştiu câtă lume citeşte blogul asta, dar eu am să fac oricum tot ce-mi stă în putinţă ca să dau mai departe de veste despre un lucru trist care se întâmplă acum în Bucureşti unui tânăr de 28 de ani, programator ca și mine. Daniel Răduță, (fost) coleg de serviciu cu câțiva prieteni buni de-ai mei, suferă de leucemie și va muri probabil dacă nu face transplant. N-am să înșir aici toate detaliile pentru ca le puteți citi pe blog-ul lui Lex, care a pus foarte bine punctul pe i. Citiți aici și decideți ce vreți să faceți.

Sunt atâtea rahaturi care ni se întâmplă în viața asta; într-un moment ca ăsta problemele tale devin ridicole. Și cum te revolți de fiecare dată împotriva tuturor nedreptăților care ți se petrec, vine un punct ca ăsta în care chiar poți face ceva ca să salvezi viața unui om, ceva care contează, nu să stai cu mâinile în sân cum ai stat până acum așteptând ca o autoritate superioară să rezolve tot, în timp ce tu acumulezi tot felul de posesii despre care ai impresia că le poți duce în mormânt cu tine. Știu că a da bani pentru caritate e un fel de scuză pentru a nu te implica direct în problemele lumii. Dar e mai bine decât să nu faci nimic.

Sănătate!

Fizica sufletului 4

Citeam de curand ca prima teorie bine conturata a timpului a enuntat-o Sf. Augustin, cu mult dupa filozofii greci. El era de parere ca singurul timp real e prezentul, trecutul fiind rezultatul memoriei, iar viitorul fiind format din asteptari, deci o experienta subiectiva. Bineinteles nu stiu parerea celorlalti, iar Russell il critica pentru faptul ca face din timp ceva inerent mintii umane. Dar dincolo de asta tind sa fiu de acord cu aceasta viziune.

Am discutat in posturile trecute despre determinism si liberul arbirtru, deci mai ales despre ceea ce inseamna viitor si daca exista vreun loc undeva pentru destin. Ca sa rezum, am sa trasez o schema a relatiilor dintre aceste concepte, ceea ce le determina si ceea ce implica ele.

Determinismul prin prisma fizicii:

• demonul lui Laplace (Universul este controlat de ecuatii diferentiale reversibile in timp - trecutul si viitorul sunt fixe si pot fi cunoscute in orice moment dat fiind un set de conditii initiale - mecanica/fizica clasica)
• pisica lui Schroedinger (lumea cuantica este guvernata de un set de legi probabilistice si o interactie delicata intre observator si fenomen - fenomene precum radioactivitatea transforma viitorul intr-un concept nedeterminist)
• teoria haosului (sistemele dinamice reale sunt foarte complexe, ecuatiile lor neavand solutii analitice; sunt foarte sensibile la conditiile initiale care nu pot fi complete sau masurate cu precizie perfecta - viitorul ramane in continuare determinist in teorie, dar imposibil de prezis in practica)
• termodinamica (denumita si studiul proceselor ireversibile, este singura ramura a fizicii care afirma ca timpul nu poate fi inversat si ca curge intr-o singura directie, cea a cresterii entropiei - legatura cu determinismul nu este directa, dar afecteaza modul in care privim notiunea de lant cauzal)
• relativitate einsteiniana (informatia nu poate circula cu viteze mai mari decat viteza luminii, deci exista un decalaj de comunicare intre istoriile partilor indepartate ale Universului, iar timpul devine relativ, fiind posibil sa se contracte; de asemenea permite o forma de calatorie in timp, cea in viitor - paradoxul gemenilor)

Cu aceste date am putea sa ne facem o idee asupra ceea ce inseamna timpul si viitorul mai ales, cu mentiunea ca toate aceste ramuri ale fizicii inca nu au fost reconciliate, deci rezultatele lor, desi confirmate prin experiment, ar putea sa se contrazica ca strucutura logica si sa esueze in a forma o filozofie unitara. Exemplul care imi vine minte este cel al miscarii browniene, care desi pornit de la o teorie cinetico-moleculara de origine clasica face prespuneri care ies din sfera determinismului clasic: cum ca traiectoria oricarei particule pe un interval infinitezimal de timp nu poate fi considerata drept urmarea interactiunii cu celelalte particule. Desigur modelul statistic al acestei miscari mi-este necunoscut, dar tocmai faptul ca a fost rezolvat de Wiener, parintele ciberneticii, ma face sa accentuez discrepanta dintre ipotezele care sunt luate drept date de diferite ramuri ale cunoasterii. Si astfel ajung la parerea sustinuta de Steven Pinker, ca diferitele aspecte ale lumii inconjuratoare ar trebui studiate la nivele diferite si in sisteme inchise de axiome (el da exemplul eticii si al geneticii ca exponate ale conflictului determinism vs. liberul arbitru).

Cu aceste lucruri in minte pot face urmatoarele speculatii privind natura viitorului:

• nedeterminst - viitorul (si materia implicit) este controlat in totalitate de legile fizicii, dar acestea sunt de natura statistica si nu pot oferi o solutie clara pentru cum va arata
• ramificat - ipoteza pe care eu personal am refuzat-o, dar inca puternica printre adeptii scolii cuantice (mai ales cea timpurie de la Copenhaga)
• impredictibil, desi determinist - setul de legi fizice lucreaza determinist la orice nivel (inclusiv cel cuantic, asa cum afirma si Penrose despre ecuatia lui Schroedinger), insa viitorul nu poate fi determinat cu precizie de nici o fiinta umana, masina de calcul sau entitate sentienta din Univers din motive bine fundamentate stiintific pe care n-am sa le mai enumar)

Bineinteles mai exista variantele extreme: viitorul cunoscut in intregime, care insa se loveste puternic de vointa si posibilitatea de a-l schimba pe baza deciziilor "agentilor liberi" sau viitorul total aleator, imposibil de cunoscut cu adevarat, desi e destul de evident ca putem prezice o multitudine de evenimente si ca majoritatea fenomenelor tind sa urmeze anumite modele pe care le putem identifica si numi legi naturale. Am exclus dupa cum se vede ipoteza Dumnezeului omniscient pentru ca imi introduce mai multe greutati decat simplificari, in aceasta directie atitudinea mea fiind cel mult panteista, daca nu ateista in totalitate.

Dintre toate aceste alternative ceea ce cred eu este inca neclar. Cred insa ca viitorul este impredictibil si unul singur, iar faptul ca nimeni nu-l poate prezice ii face existenta ca concept obiectiv aproape inutila. El exista ca suma a tututor interactiilor cauzale, dar fiecare clipa prezenta poate aduce schimbari majore si surprinzatoare in structura sa. Viitorul despre care discutam in viata de zi cu zi este cel subiectiv, cel constituit ca model mental, format din preditctiile si aspiratiile fiecaruia dintre noi si adunate intr-un fel de arhetip specific civilizatiei umane. Aceasta viziune lasa loc destinului ca evolutie fatidica ce a fost "scrisa dinainte", insa asa cum am zis el nu poate fi cunoscut plecand de la un moment in timp, facand astfel distinctie intre determinism si cunoastere. Altfel zis, accept partial ideea de destin, dar refuz previziunea, premonitita sau orice pretentie de cunoastere a viitorului. Desigur, mai apare dificultatea calatoriei in timp sau a posibilitatii afluxului de informatie din trecut sau viitor intr-un univers cvadrimensional (cel putin), dar aceasta dilema ramane sa fie impartita intre relativitate, cuantica si termodinamica.

Chiar si dat un asemenea fundament de credinte, ramane in continuare problema liberului arbitru, caruia ii permit cu inversunare sa existe in continuare, dar il fac totodata un proces determinist. Asa cum am zis si in alt post, libera alegere vine din impredictabilitate si nu este decat un concept relativ care se aplica doar la nivel de societate umana (luata ca o colectie de constiinte). Astfel se face si separarea pe care o dorea Pinker - codul genetic nu are cum sa determine in totalitate viitorul, ceea ce rezolva si o alta disputa dintre ceea ce este dobandit si ceea ce este innascut. Astfel daca limitam conceptul de vointa la o entitate delimitata de mediu, asa cum este fiinta vie, el incepe sa capete sens si poate fi chiar modelat prin modele de control si feedback precum cele din cibernetica si teoria sistemelor. Insasi faptul ca exista sisteme care isi pot adapta evolutia pe baza rezultatelor actiunilor proprii releva faptul ca viitorul este rezultatul unui sir de actiuni complexe si inca greu de stabilit, fie numai calitative. Dar asemenea sisteme exista chiar si in lumea anorganica - termostatul sau dispozitivul de protectie al lui Watt bazat pe miscarea centrifuga (nu mai stiu cum se numeste) si asta subtiaza si mai mult discrepanta intre viata si materie, suflet si trup. Bineinteles ramane in continuare discutia teleologica si intentionala: masinariile au fost construite cu un scop ales de om, care este scopul omului. Dar am sa refutez chiar si aceasta viziune pentru ca tind sa cred ca si notiunea de efect final nu-si are sensul decat intr-un cadru restrans si nu are valoare obiectiva. Notiunea de finalitate nu este decat o urmare a existentei ca sistem viu (autopoietic in general). Odata ce entitatea a inceput sa existe, imediat a aparut si instinctul de supravietuire ca scop primordial. Tot ce a aparut dupa aceea nu a fost decat comportament emergent. Dar lucrurile acestea raman a fi analizate in continuare.