Fizica sufletului

Poate ca a venit momentul sa atac direct, sau cel putin un pic mai stiintific, toata preocuparea asta a mea pentru suferinta, depresie, sentimente, constiinta si tot ce alcatuieste viata in general.

In primul rand, cum am ajuns eu sa lucrez la Havok? Explicatia e destul de simpla: ca adolescent am participat la olimpiada nationala de fizica si de atunci am ramas cu o pasiune pentru fizica, chit ca am fost intotdeauna mediocru si n-am progresat nici pana in ziua de azi cu adevarat, poate pentru simplul motiv ca n-am fost niciodata pasionat de ecuatii, ci de filozofia din spatele lor. Cum n-am inteles nici macar primul capitol, mecanica clasica, mi-am propus sa o aprofundez. Dat fiind ca am dat la o facultate de informatica si nu de fizica, a trebuit sa-mi impac dorinta cu ideea ca probabil voi programa calculatoare pentru o mare parte (daca nu toata) a vietii mele. Si asa am ajuns sa fiu pasionat de simulare fizica (dinamica) pentru grafica 3D pe calculator (jocuri video).

Problema e ca m-am pierdut pe drum. Am uitat de unde am plecat. Si colac peste pupaza am inceput sa ma gandesc ca poate sunt mai bun programator decat fizician, sau filozof, sau artist. Sau poate destinul meu nu e inca scris. Dar despre asta voiam sa vorbesc, asa ca sa ma opresc din debitat si sa ma intorc la subiect.

Totul e frumos in fizica: ecuatii diferentiale descriu la orice moment din trecut sau din viitor evolutia unui sistem atata timp cat ai la dispozitia starea initiala, din prezent. Asta e determinismul clasic al lui Laplace: daca ai putea fii un zeu omniscient, ai putea sa prezici viitorul si sa cunosti trecutul. Sau pus altfel: intregul Univers are o evolutie predefinita, trecutul si viitorul au fost deja scrise pentru eternitate. Nu te sperie gandul asta?

Dilema asta a determinismului a fost intotdeauna asociata cu cea a vointei libere (sau a liberului arbitru). Dar niciodata nu m-a lovit atat de puternic ca in ultima perioada si mai ales dupa ce am intrat in contact cu determinismul lui Niall - n-am stiut ce nume sa-i pun asa ca mi s-a parut amuzant sa-i atribui numele celui care mi l-a enuntat defapt dupa cateva halbe de bere, Niall, un coleg de munca irlandez. Si asta suna cam asa: chiar daca mecanica cuantica era ultima speranta de a integra liberul arbitru in contextul fizicii, fenomenele pe care le descrie ea, fie ele probabilistice, raman in continuarea in afara controlului nostru. Altfel zis, ce se alege de pisica lui Schroedinger depinde de legile naturii, chiar daca avocatii fizicii cuantice vor accentua rolul observatiei asupra colapsului functiei de unda, caci pana la urma si noi oamenii suntem alcatuiti din molecule, atomi, particule elementare etc care se supun acelorasi legi.

De-abia acum inteleg inversunarea lui Einstein. Si apoi a fost si atitudinea nesigura, desi fundamentata bine teoretic, a lui Penrose in "The Emperor's New Mind". Dar cel mai rau ma racaie problematica umana: desigur ca nu vrem sa renuntam la ipoteza vointei libere, chiar daca fizica ne-o cere, pentru ca ar ruina intreaga noastra conceptie despre ce inseamna sa iei decizii si mai ales importanta acestui proces in prezentul secularizat in care traim. E uimitor cum in timpurile noastre moderne idei atat de contradictorii pot coexista. De exemplu fizica se pune intr-adevar de acord cu o alta credinta populara - destinul. Pe de alta parte avem si batalia dintre creationsim (Intelligent Design mai nou) si (neo)darwinism.

Dar ce inseamna toate lucrurile astea pentru mine ca persona? Cum imi afecteaza mie constiinta? Cum ma ajuta pe mine stiinta, aceasta noua religie, sa-mi traiesc viata? Cum voi privi eu lucrurile de acum inainte si care va fi atitudinea mea in fata fiecarei clipe pe care o traiesc? Cu ce ma consoleaza pe mine determinismul vs. liberul arbitru atunci cand e vorba de depresie, de prieteni, de iubire, de sentimente si emotii, de cariera si bani samd?

Refuz sa cred ca viitorul meu a fost scris deja. Nu pot insa sa contest nici intelepciunea acumulata de cateva secole de stiinta. Macar a fost un progres fata de aiurelile bine intentionate ale anticilor. Dar daca fizica trebuie rescrisa, inseamna asta oare ca trebuie rupte lanturile cauzalitatii? Daca eu cu mintea mea incerc sa prevad viitorul doar pentru a-l putea modifica in beneficiul meu sau pentru a lua o decizie la un moment ulterior, inseamna oare asta ca viitorul se scrie in fiecare moment ca rezultat al unui sistem de constiinte ce interactioneaza cu materialul? Sau ca Universul se imparte la fiecare actiune sau decizie ca un arbore intr-o multitudine de universuri alternative. "Cum ar fi fost daca?..." Sau poate defapt nu e decat o iluzie si nu avem de-a face decat cu o retea de interactiuni intre atomi, energie si unde care ne conduc viata din umbra ca niste papusari. Pana la urma Micho Kaku in "Physics of the Impossible" sustine, ca si alti fizicieni, ca calatoria in timp este posibila. Iar asta nu-mi sugereaza decat un fel de cosmos static, in care pana si calatoriile temporale ar fi predeterminate.

Din punctul meu de vedere fizica a esuat sa se conecteze cu stiintele vietii - biologia, medicina, psihologia. Prigogine a incercat sa exploreze tendinta vietii spre organizare spontana. Si alti fizicieni au incercat sa explice parcursul asta ciudat spre scaderea entropiei (cel putin locale ca sa nu ne razboim si cu principiul doi al termodinamicii). Se pare ca si gravitatia are un rol in asta, dar mi-e prea greu mie sa inteleg. Iar apoi, gravitatia cuantica sau marea teorie unficata e departe de a fi elaborata. Atat ca sunt semne puternice ca tot ceea ce tine de viata ca fenomen poate fi explicat prin limbajul matematicii. Ceea ce pana la urma e tot un fel metafizica, dar e macar o reconciliere acceptabila pentru mine intre materialism si idealism. Si chiar daca aceasta problema determinist-tare ar fi rezolvata (analogie NP sau AI :P) cum ar arata aceasta theory of everything? Ar arata ca prestiinta lui Asimov, ca precogii lui Dick, ca previziunile lui Herbert sau ca oracolul din Matrix? Ar fi o teorema care ne-ar spune ca in principiu orice e posibil daca invatam sa eludam o serie de legi care din pacate sunt batute in cuie? Ar fi o teorie a libertatii? Ne-ar oferi cunoasterea in final darul fericirii? Ne-am putea impaca cu adevarul, oricare ar fi el?

Nu cred in Dumnezeu, dar cred in mai mult. Sunt oare doar un prost?

Daca determinismul si fizica actuala stau in picioare atunci inseamna ca am fost predestinat sa traiesc viata asta de rahat, sa sufar, asa cum altii s-au nascut sa se bucure de ea in ignoranta. Daca chiar am control asupra destinului meu (asa cum sugereaza deja raspanditul documentar "The Secret") atunci inseamna ca mai am o sansa, desi regulile jocului imi sunt total necunoscute - aici esueaza stiinta sa ma mai ajute! Oricum inseamna ca mi-am pus sperantele pana acum in lucrul gresit. Iar secolul 21 e departe de capatul cautarilor noastre. Poate ca ii vom zice sincronicitate, poate altfel, sunt numai nume pana la urma, asa cum sublinia si Feynman. Insa pentru mine in momentul asta nimic nu e clar. Intreaga intelepciune acumulata de civilizatia umana m-a dezamagit. Intrebarile vechi ale filozofiei raman sa ne bantuie, pe cand noi ne traim vietile orbecaind prin intuneric si temandu-ne de moarte.

Noroc bun! :D

Insirand cuvinte goale ce din coada n-au sa sune

Nu vreau sa ma pierd in forfota zilelelor care trec. Nu vreau sa ma uit pe un raft intre amintiri. Nu vreau sa fiu doar produsul unui alambic pervers. Nu vreau sa fiu doar o coloana pierduta in ziarul de azi. Nu vreau sa fiu doar cuvinte pe buzele altora. Nu vreau sa fiu o aversa in buletinul meteo. Nu vreau sa devin un "el" intr-o poveste prafuita, intr-un scenariu absurd, intr-un final banal in coada de peste.

Ce se intampla cu visele noastre? Unde se duc, unde se pierd? De ce am fost blestemati sa plutim in spatele pleoapelor inchise? Oare tot ce simt e fals? Oare totul e menit sa piara? De ce suferim ca prostii? Dincolo de lacrimi si iubire nu e nimic? Nu e nimic de care sa ma agat? Degeaba iti intind mana, nu avem nici un sprijin de care sa ne tinem.

Vantul pasiunilor trece, lasand loc unei brize de cinism. Furtuna fiorilor a fost doar intr-un pahar. Castelul de carti de joc se darama. Clipele au trecut, insa eu am ramas. Inchid ochii si stiu ca trebuie sa fie mai mult. In jurul meu insa oameni se poticnesc precum caii de povara. Se incovoaie sub sfichuirea biciului si cad rapusi de truda. In salbaticie e destul numai sa supravietuiesti. E o victorie sa nu te dai batut. Invatam sa ne multumim cu mai putin. Invatam sa pretuim lucrurile marunte. A apus vremea dependentei de extaz, sau poate n-a fost niciodata.

Eu vreau insa sa infloreasca zambetul pe fata ta precum un mugure de primavara. Sa-ti vina sa razi ca si nu n-ai fi cunoscut vreodata durerea. Sa nu-ti faca nimeni nici un rau si sa nu-ti ceara mai mult decat poti sa dai. Sa nu fie nevoie sa lupti, sa te indarjesti, sa tanjesti, sa te umilesti, sa te faci farame. Nu, nu-ti doresc lumea asta, ci una perfecta. O lume utopica pe care o construiesc in toti anii astia de cand imi pierd mintile. Pentru mine, in realitatea asta sterila, undeva tot licare speranta. Nu spune ca nu vom atinge fericirea!