Adevar si frumusete in fizica

Cand mi-a trimis Brindusa link-ul spre acest video acum mai bine de o saptamana interesul meu pentru fizica cuantica si fizica in general era aproape nul. Dupa mai multi ani in care am tot citit carti de popularizare si m-am chinuit cu matematica fizicii la un nivel de novice am reusit sa nu pricep nimic. Mai ales vazand ce se intampla cu cursul actual al fizicii, citind despre marea teorie unificata, gravitatie cuantica, gaurile negre ale lui Hawking, teoria stringurile si a branelor, cuantificarea spatiului si a timpului si faptul ca nu se ajunge nicaieri, decat teorii matematice extrem de complicate si dimensiuni banuite a fi ascunse si infasurate in ele insele. Toate astea nu mai insemnau mare lucru pentru mine. Am ajuns sa-mi pun si eu aceeasi intrebare ca oamenii de pe strada: la ce bun toate astea? Ce legatura au cu viata mea toate lucrurile astea? Primul lucru care iti vine in minte este tehnologia; si care se intampla sa fie si cel mai prost exemplu si cea mai rea aplicatie a stiintei in viata de zi cu zi.

Dupa cum citeam in ultima carte a lui Capra care mi-a cazut in maini (intamplator :P), "Intelepciune aparte", se pare ca Francis Bacon a fost cel care a indreptat stiinta pe calea pe care o cunosteam azi, a "cunoasterii pentru a domina" si indepartarea de "cunoasterea pentru a intelege". Aceasta din urma fiind, dupa parerea mea, singura forma cu adevarat intemeiata, motivata prin ea insasi, caci prin a intelege intelege lumea care te inconjoara inseamna defapt sa traiesti. Aceasta aparenta lipsa de sens a cunoasterii imi pare acum undeva deasupra nevoii artificiale de a conferi un scop stiintei, si mai ales de a o asocia notiunii ambigue de progres. Asa cum una din tezele existentialismului ne spune ca existenta precede esenta, adica faptul ca existam, ca ne-am nascut nu face parte dintr-un plan universal cu o finalitate clara, asa si stiinta n-are tot timpul nevoie de o confirmare ca ar fi utila societatii intr-un plan material tangibil. Ea face parte din lucrurile pe care le alegem noi sa ne dea un sens vietii, iar bucuria de a intelege natura este unul din darurile constiintei noastre, alaturi de muzica, prieteni, carti, voie buna si alte fericiri.

Si asta ne duce cu gandul la una din partile titlului: cunoasterea ca experienta estetica. Asa cum ne fascineaza un peisaj, acordurile unei melodii, formele unei femei, dulcetea unui miros, savoarea unei mancari, asa si formele in care isi toarna stiinta descoperirile ne uluiesc prin armonie si frumusete. Dar poate ca nu aveti de unde sa stiti lucrurile astea si sa le intelegeti din simplul fapt, si acum am sa fiu dur, ca sunteti ignoranti. Ati ignorat pur si simplu stiintele exacte de-a lungul timpului pornind de la prejudecata ca ele nu au nici cea mai mica legatura cu partea umana, ca sa nu mai vorbim de arta. Credeti ca matematica, fizica, chimia sunt reci, lipsite de viata, pe unii chiar si logica si filozofia v-au inspaimantat, poate toate din cauza ca se proclama a se ocupa cu cautarea adevarului.

Iar adevarul e ceva prea fix pentru sufletele voastre confuze, prea unduite de valurile vietii cotidiene, de problema banilor, a viitorului, a carierei, de grija familiei si a celor dragi. Sincer sa fiu, mi-am pierdut si eu demult increderea in adevar. Nu pot sa-i dau o definitie, nu pot nici macar sa-l descriu. As putea cel mult sa spun ca e ceva spre care tindem, si totusi multi dintre noi fugim de el, ca si cum atunci cand lucrurile sunt certe devin inspaimantatoare. Si poate ca asa e. Poate ca defapt ne e frica de cunoasterea absoluta, de momentul in care vom fi aflat totul si ne vom intreba: acum ce? Noroc ca lumea pare sa nu fie cladita asa. Cum altfel nu se stie insa, si nici nu ma pot aventura sa presupun. Altii mai intelepti decat mine au facut-o si s-au inselat. Universul ne asteapta mereu cu surprize la cotitura.

Gell-Mann este un fizician american nascut intr-o familie de evrei originari din Cernauti. A lucrat printre altele cu Feynman si a luat premiul Nobel pentru contributiile sale in fizica particulelor elementare, mai cu seama pentru descoperirea quarcilor. In ziua de azi se pare ca quarcii nu au fost o idee chiar asa buna si ca tot fundamentul asta al particulelor elementare se cam clatina. Asta stiu si eu din ce-am mai citit prin Capra, Lee Smolin, Hawking si cateva articole prin Scientific American. Cerul arata inorat pentru fizica teoretica moderna. Asta nu inseamna ca ceea ce spune el in scurta lui prezentare n-ar fi adevarat: natura este consonanta, iar legile ei frumoase.

Iar exemplele date de ele (legea inverselor patratelor sau ecuatiile lui Maxwell) sunt intr-adevar mai bogate si mai profunde decat ne-am imagina. Este incredibil faptul ca o foarte mare parte a fenomenelor naturale din jurul nostru, aparent diferite sunt guvernate de aceleasi legi simple. Si spun simple nu neaparat pentru ca sunt scrise intr-o forma scurta, pentru ca deseori o forma mai scurta presupune inca cativa ani de studiu aprofundat a intelesului prescurtarilor. Frumusetea vine mai ales din modul in care piesele se potrivesc. Credeti-ma, formulele matematice pot deveni cu mult mai urate si mai incalcite decat as putea pana si eu sa-mi imaginez, insa natura pare sa functioneze conform briciului lui Occam. Din toate universurile alternative pe care matematica le-ar putea imagina pentru legile naturii, pentru fizica nu ramane decat unul singur (sau cel putin asta se incearca), cel obiectiv, cel mai frumos dintre toate.

Si aici intervine intrebarea ce este frumosul? Ati spune ca frumosul nu poate fi decat intuit. Dar poate ca frumosul este exact intuitia universului in care traim si de aceea alegem tot ce este frumos pentru a explica si descrie ceea ce ne inconjoara. Dar unde isi mai face loc uratul? Am putea spune ca frumosul este tot ce inseamna viata. Dar atunci uratul ar ramane obiectelor neanimate, care sunt pana la urma tema de cercetare a fizicii, si totusi spuneam ca si fizica e incununata de frumos. Nu putem asocia uratul nici non-existentului, pentru ca putem recunoaste uratul ca existand alaturi de noi. Adeseori m-am intrebat daca simtul estetic este inascut sau nu. Spre exemplu, idealul de frumusete de pe vremea lui Rembrandt nu mai corespunde fotomodelelor anorexice din ziua de azi. Deci pare sa fie afectat cel putin de dinamica sociala. Eu insumi par a-mi schimba gusturile de-a lungurilor. Dar pot eu oare asocia acest gen de frumusete relativa si trecatoare cu frumusetea formelor perene, asa cum privesc fizicienii formele naturii?

Ceea ce e si mai tulburator este ca pana si aceasta frumusete a simbolurilor fizico-matematice este relativa si trecatoare. Cel putin intreaga constructie pare sa-si pastreze coerenta. Se gasesc mereu demonstratii si cazuri limita prin care noua teorie o continua pe cea veche. Iar coerenta asta e un alt semn de frumusete. O frumusete care nu inseamna neaparat veridicitate. Asa cum fizica newtoniana parea sa fie un sistem de inchis de o frumusete stralucitoare pentru ca putea sa explice totul. Ei bine n-a putut. Si nici in ziua azi fizica nu explica totul, si pe buna dreptate o ataca criticii ei, ca fiind sterila si neancorata in realitate, pe cand practicantii ei raman in continuare orbiti de frumusetea ei. Arareori apar spirite mai filozofice care printr-o analiza aspra incearca sa readuca lucrurile din lumea ideilor pure inapoi pe pamant. A fost nevoia de critica lui Mach asupra mecanicii pentru ca Einstein sa o regandeasca. Acum este in efervescenta teoria haosului, a sistemelor dinamice complexe. Chiar azi citeam amendamentele lui Prigogine la adresa ignorarii ireversibilitatii timpului in toate ramurile fizice, mai putin termodinamica. Asa ca frumosul poate fi de multe ori ametitor. Iar a-ti fundamenta cercetarea pe frumos nu-ti poate garanta nimic. Cel mult s-ar putea sa ai rezultate mai bune decat bazandu-te doar pe ratiune.

Putem deci spune ca exista mai multe tipuri de frumos, iar adevarul e doar unul dintre ele. Insa nici adevarul nu putem spune acum ca ar fi unul singur. Depinde de sistemul de axiome pe care ni-l alegem. Umblam pe nisipuri miscatoare. Pana si fizicienii au ales sa foloseasca topologia in incercarea de a nu se mai agata de concepte absolute precum spatiul, timpul, cauzalitate. Formele apriorice kantiene au fost spulberate de relativitate si de mecanica cuantica. Asa ca tot ce ne-a mai ramas e aspiratia spre frumos. Probabil ca e aceeasi aspiratie cu care s-au hranit atomistii greci, sau Platon si Aristotel, sau Galilei si Newton.

Insa cum ramane cu uratul? Nimeni nu aspira spre urat. Poate ca e un paradox al limbajului si opusele unor notiuni apar fortat fara a avea un fundament real. Daca frumusetea ar fi o relatie de ordine peste obiectele din univers, uratul n-ar fi decat o calitate relativa. La fel si binele si raul. Dar atunci nici unul din termenii antagonici n-ar avea sens singur. Dar n-ar fi decat o explicatie nesigura pentru ceva ce ne e greu sa vedem altfel: frumusetea si binele triumfa!

O alta viziune ar fi ca frumosul este acea lege fundamentala la care inca mai spera acum batranul Gell-Mann, iar uratul sunt accidentele. Cred ca ceea ce intelege el prin accidente sunt lucruri precum nedeterminarea cuantica, probabilistica nucleara sau teoria perturbatiilor. Toate sunt un fel de incercari statistice sau de alta natura de a face ordine in haos. Nicidecum o recurgere la argumentul divin. Desi multi fizicieni au fost si sunt inca marcati de o puternic credinta religioasa care ii ghideaza in munca lor, Gell-Mann pare sa fie unul din aceia care crede (ca si mine) ca materia (fie ea atomica, ondulatorie sau oricum) impreuna cu legile ei e suficienta pentru a da nastere vietii. Cu toate acestea el recurge la criteriul frumosului, si mai mult la un frumos obiectiv. El refuza sa sa priveasca lentila estetica ca pe o unealta epistemologica, ci ca o calitate a naturii insasi, asa cum este si auto-similiaritatea.

Toata aceasta auto-consistenta a universului bazata pe frumos, pe lege si pe accident ramane sa fie supusa testului filozofic. Pe de alta parte himera adevarului pare sa fi parasit de ceva vreme ambele domenii de cunoastere. Pe ce baze ne vom fundamenta noi cunoasterea de acum incolo ramane un mare semn de intrebare? Sau asa cum am intalnit undeva in discutiile dintre Heisenberg si Bohr, ar trebui sa clarificam mai bine ce intelegem prin "a intelege".

Intelepciune aparte

"Odata ce oamenii se confrunta la un nivel experimental cu moartea si nepermanenta tutoror lucrurilor", a continuat Grof, "ei incep adesea sa vada toate strategiile lor personale de viata din prezent ca fiind eronate si totalitatea perceptiilor lor ca pe un fel de iluzie fundamentala. Intalnirea experientiala cu moartea se soldeaza adesea cu o adevarata criza existentiala, care-i forteaza pe oameni sa reexamineze semnificatia vietii lor si valorile prin care traiesc. Ambitiile mondene, impulsurile competitive, nazuinta dupa un statut social, putere sau posesiuni materiale, toate acestea palesc daca sunt privite pe fundalul unei morti iminente."

"Si ce se intampla atunci?"

"Ei bine, din procesul moarte-renastere apare sentimentul ca viata este o schimbare continua, un proces, si ca nu are nici un sens sa te agati de scoprui sau concepte specifice. Oamenii incep sa simta ca unicul lucru rezonabil de facut este sa se concentreze asupra schimbarii insasi, singurul aspect constant al existentei."

Extras dintr-o conversatie intre Fritjof Capra si Stanislav Grof.

Queensryche

Am avut aseara ocazia sa vad aseara un concert de cea mai inalta clasa, unul din cele mai bune pe care le-am vazut la viata mea. Desi intrata intr-un con de umbra, o trupa care n-a fost niciodata pe gustul multora, poate decat la sfarsitul anilor 80 cand si-au cunoscut portia de glorie, Queensryche isi face in continuare treaba si si-o face bine. N-am fost niciodata un fan adevarat de metal, in afara de Metallica si cele cateva piese de la Pantera, Judas, etc pe care le-am mai ascultat de-a lungul timpului; insa Queensryche mi-a intrat incet incet pe sub piele de cand i-am auzit prima data pe un album de metal ballads cu piesa Bridge. Multa vreme numele lor mi-a fluturat pe la urechi insa de-abia anul asta am inceput sa ascult mai serios, cu precadere albumul Empire, a carei piesa de titlu o ascult cu mare placere, dandu-mi o senzatie de forta si revolta sociala totodata.

I-am simtit ca o trupa profunda, cu o voce extraordinara si armonii si serpuiri melodice a caror complexitate adesea bizara m-a vrajit mai mult decat progresivul (supra-incarcat de pian dupa parea mea) de la Dream Theater. O trupa grea, pe care n-am patruns-o inca, ale carei versuri inca mai asteapta sa le descopar, dar al carui sound are foarte mult de oferit. Iar live performance-ul n-a lasat dorit: un sunet plesnit, cu o toba si bass puternice si bine echilibrate si doi chitaristi, care, in ciuda distorturilor ala killer Z, si-au sincronizat armonia si solo-urile intr-o combinatie fara cusur. Ca sa nu mai vorbim de voce: Geoff Tate este un monstru sacru, vocea lui duce uneori spre opera, miscarea lui scenica este teatrala si pare sa nu oboseasca deloc.

Dezvoltat din concept album-ul lor Operation: Mindcrime, concertul a fost mai degraba un soi de rock opera, prin prezenta cantaretei de sprijin si a catorva figuranti si a a decorului, reprezentatia fiind tot timpul dublata de povestea ce se desfasura pe ecranul din spate. Piesele s-au scurs dintr-una in alta, si in ciuda faptului ca publicul n-a fost foarte numeros, iar organizarea si calitatea nu la nivele super-profi, spectacolul a reusit sa captive si sa incite. Ca sa nu mai vorbim de muzica, care a fost flawless. Daca baietii astia ar fi cantat un pic mai mult spre Tool sau Porcupine Tree ar fi fost dementiali. In final au cantat au cantat piesele lor de rezistenta si au reusit sa incinga publicul care stia versurile. Au cantat aproape 3 ore si si-au facut treaba cu simt de raspundere, chiar daca n-au avut in fata scenei decat o "mana" de oameni.

Cred ca am facut cea mai buna alegere a verii. N-am sa mai ma duc la alte concerte pana la Sziget din motive, de necrezut, financiare. Pe de alta parte nici nu ma dau in vant atat de mult dupa Judas sau Metallica. Iron Maiden cred ca o sa-i vad in Ungaria, desi nici pe ei nu prea i-am ascultat. Regret putin B'estfest-ul, ca nu vad Manic Street Preachers sau Unkle live. Sau Garana... Dar de, nu le putem avem pe toate. Rock on!