Ma transform incet in ceva ce nu mi-am dorit sa fiu si anume din ce in ce mai conformist. Fortele sociale te imping sa faci asta cat si lipsa mea de curaj sau incapacitatea de a fi mai bataios sau mai credincios propriilor principii. In lumea asta, daca vrei sa ai o slujba, o casa, sa fii respectat, trebuie sa respecti anumite reguli, sa te comporti in anumit fel, sa proiectezi o anume imagine - esenta pana la urma a contractului social, quid pro quo, tit for tat.
Principala problema cu care ma confrunt este lipsa de cunoastere. Intotdeauna am fost de parere ca cineva ar trebui mai bine sa taca decat sa vorbeasca atunci cand nu cunoaste un subiect. De aceea de multe ori am preferat sa tac si sa incerc sa invat inainte de a-mi da cu parerea. Observatia ca cei mai multi dintre oameni nu fac asta, ci dimpotriva gasesc o placere uriasa in a vorbi despre lucruri asupra carora au pareri intru totul subiective, si apoi constatarea ca acumularea de cunostinte e o activitate grea si care nu duce intotdeauna sau pre usor spre adevaruri clare, m-au facut sa incerc sa abandonez aceasta atitudine. Din pacate nu am timpul sa intru in detalii intr-o lume in care complexitatea creste exponential, iar specializarea este inevitabila, asa ca va trebui sa-mi exercit acest drept la expresie, fie el patat de incapabilitatea de a forma pareri clare sau corecte.
Defapt constatarea mea cea mai importanta este ca nimeni nu stie exact despre ce vorbeste, ce este corect, ce este bun, ce este in orice categorie calitativa ati alege. Nici macar eu. Insa in naiva mea credinta intr-o perena figura parentala, am continuat sa cred ca cineva trebuie sa stie ce e mai bine de facut. Multi dau foarte bine senzatia ca stiu, dar nu stiu, sunt doar foarte buni manipulatori. Nimeni nu stie defapt toate raspunsurile si nimeni nu are toate raspunsurile corecte. Errare humanum est.
Asa ca admitand necunoasterea mea a stiintelor politice sau economice, a filozofiei, a ideologiilor si a tuturor fortelor care guverneaza dinamica sociala, am sa purced sa-mi exprim propria viziune. Si asa cum este obiceiul cel mai bine este sa pornesti de la principiile fundamentale, chiar daca mintea lucreaza cel mai adesea invers pornind de la particular si apoi ajungand la concluzii. Prin urmare principiile mele sunt neconturate, incerte, incomplete, un sistem axiomatic schiop si poate imposibil.
Este credinta mea cea mai ferma ca oamenii nu trebuie sa sufere. Si poate din asta deriva totul. Structura mea firava m-a facut poate sa cred asta si sa fiu catalogat uneori ca fiind de stanga, pentru ca am asteptat mereu ajutor din partea altora asa cum cred ca este normal ca si noi sa ne sprijinim semenii. Aici, de la un asemenea atat de pur exprimat incep insa problemele. Poate ca toate astea au mai fost scrise si analizate intr-o carte acum poate mai bine de 200 de ani, insa faptul ca eu nu am avut ocazia sa o citesc nu-mi linisteste angoasa si dezideratul de a scrie. Problema devine una semantica: ce inseamna sa nu suferi, ce inseamna sa fii fericit in conditiile in care natura umana este una perversa si te poate pacali pe tine insuti in ciuda celor mai bune intentii?
Capcana in care am cazut a fost aceea a incapabilitatii de a manifesta compasiune fata de cei care nu sunt dispusi sa faca eforturi. Si dintr-o data am devenit foarte de dreapta. Mi se pare normal sa fiu ajutat pentru ca sunt dispus sa muncesc dar nu dispun de oportunitati, dar nu sunt dornic sa-i ajut pe altii daca nu sunt gata sa faca tot ce le sta in putinta inainte de a apela la ajutor. Promovez practic o meritocratie in trepte, muncesti cat muncesti si apoi trebuie sa primesti ajutor de la altcineva sa poti trece la nivelul urmator. Insa realitatea nu e asa simpla, de multe ori oportunitatile sunt mai importante decat munca si orice om de pe lumea asta isi doreste sa nu munceasca daca gaseste sprijinul necesar pentru a face asta. Asemenea omului primitiv care vana si pescuia trebuie sa ne infruptam din roadele eforturile noastre atunci cand putem, sa mancam si sa ne odihnim ca sa ne pastram puterile pentru urmatoarea partida din jocul supravietuirii.
Munca devine astfel un element nu neaparat esential vietii de zi cu zi: cu totii ii invidiem pe cei care nu o fac si in acelasi timp ii detestam si consideram asta o nedreptate sociala. Si asta se extinde la intreaga gama de nuante exprimate mai ales prin prapastia dintre castiguri. Valoarea muncii unora pare sa fie cu ordine de marime peste a altora, desi stim ca sunt si ei oameni si este imposibil ca ei sa fie capabil de un efort nici macar inzecit. Munca nu este deci o cuantificare absoluta a activitatii noastre cotidiene, este doar un nume pentru preocuparea noastra esentiala: supravietuirea si perpetuarea.
Exista prin urmare aceasta idee foarte bine inradacinata care spune ca pentru a trai trebuie sa muncesti. Si prin negare devine aproape evidenta. Dar intrebarea este cat din timpul pe care il ai la dispozitie trebuie sa il dedici muncii si cat il poti lasa indolentei? Nu este oare nedrept ca unii oameni in aceasta lume lucreaza sub 40 de ore pe saptamana iar altii lucreaza de doua ori mai mult decat atat? Cu totii am vrea sa fim intr-o vacanta perpetua, sa citim, sa ne uitam la TV, sa iesim la bere si sa radem cu cei apropiati. E natural, dar este oare just? Sau ca sa revin problema compasiunii: ai continua sa muncesti la fel de mult daca in urma muncii tale stii ca cineva profita petrecand mai mult timp in repaus? Si in al doilea rand: cum cuantifici asta si cum ai rezolva problema echilibrarii balantei?
Abordarea naiva ar fi sa incercam sa ne consideram cu totii egali, ceea ce s-a incercat prin forta si a esuat, pentru ca evident nu suntem cu totii egali. Alternativa ar fi ca evident unii suntem mai buni ca altii si trebuie sa dovedim asta printr-o lupta constanta pentru propriul interes si o libertate individuala ridicata. Asta ar fi predica scolii din Chicago, lectia americana care acum pare sa se clatine, dupa ce a aparent a dat o palma socialismului exagerat de dupa al doilea razboi mondial. Mana invizibila ar trebui sa rezolve toate problemele si cumva intregul sistem ar trebui sa se regleze singur fara o guvernare centrala. Ce facem insa cu cei bolnavi, cu cei slabi, cu cei loviti de soarta? Ne vom comporta oare ca spartanii, ii vom lasa sa moara, ii vom extermina mereu prin genociduri pe cei ce nu au putere? Ce fel de libertate are un individ care nu si-o poate exprima in lipsa proprietatilor si a banilor? Care este diferenta intre o persoana care lupta sa urce in ierarhie prin munca epuizanta si un sclav? Ce fel de existenta este aceea in care singurul capital pe care il ai este abilitatea de a munci cu care in economia de piata poti literalmente muri de foame? Ce fel de existenta este aceea in care nu poti alege decat datorii la banca pentru casa, masina, educatie etc si plata lor este singura ratiune pentru care muncesti o viata intreaga?
Raspunsul pare mereu sa fie evident calea de mijloc, dar ca orice nuanta de gri ce pluteste in domeniul continuului intrebarea ramane pe unde tragem linia mai exact. Se pare ca o sa existe mereu oameni care o sa munceasca cinstit si altii care sa-i fraiereasca, abuzand de ajutoarele sociale sau de pozitiile lor de putere, intr-un cuvant de increderea celorlalti. Devine astfel o problema comportamentala, a stiintelor cognitive mai degraba, sa intelegi de ce oamenii, desi de cele mai multe ori se ridica din situatii precare si defavorizate, devin exploatatorii sau consumatorii apatici de maine. Cum e vorba din popor: cu binele te obisnuiesti repede.
Si asa am ajuns la al doilea principiu: perceptia fericirii este logaritmica - un fel de lege Weber-Fechner a satisfactiei sociale. Studii au demonstrat deja ca banii nu aduc fericirea decat pana la un prag. De acolo in sus intervin adictia si sevrajul, acolo unde se rupe linearitatea si lacomia devine nemarginita. Practic acest al doilea principiu vine sa il infirme pe primul - nu poti sa faci pe toata lumea fericita pentru ca nu poti sa sa ii satisfaci pe toti si cerintele lor mereu in crestere. Asemenea unor copii rasfatati, dupa ce i-ai scapat de boli si foamete vor veni sa-ti ceara adapost si dupa ce primesc case vor vrea automobile si masini de spalat rufe dupa care inevitabil vor vrea iPhone. (De ce? Pentru ca o merita.) Si cum resursele pe glob sunt limitate, care este practic teza de baza a economiei moderne - si nu departe de adevar, va exista in continuare aparenta ca unii oameni traiesc bine pe urma altora care traiesc foarte prost, si adesea nu doar o aparenta. Dar din nou, este asta oare just? Este just ca peste un miliard din populatia globului sa traiasca in saracie absoluta? Drepturile de baza ale unui om ar trebui sa fie accesul la hrana si la servicii medicale (si poate la un adapost minim - din nou cuantificarile sunt greu de facut); problema este ca de aici in sus totul devine saracie relativa si in ipocrizia noastra nu putem sa acceptam ca am putea sa traim cu mai putin.
Ar parea ca diminuarea propriilor asteptari pe care le avem de la lume intr-un spirit aproape budist ar fi rezolvarea tuturor problemelor. Asumarea egalitatii pornind din noi insine si asumata democratic si nu impusa prin forta de la centru. Pana la urma nu ar fi chiar atat de utopic avand in vedere ca in prezent platim impozite, un mecanism prin care compensam mecanismul Matei: cei bogati devin din ce in ce mai bogati si cei saraci din ce in ce mai saraci. Argumentul impotriva nu este insa oare cel al capitalismului impotriva comunismului: sugrumarea initiativei private conduce spre colaps economic? Este oare contextul economic gresit, prin faptul ca se pune prea mult accent pe valorizarea tuturor lucrurilor prin monede fiat si o mercantilizare a valorilor umane, si o redefinire a regulilor jocului este necesara? Sau sacrificiul unora (de multe ori multi) este necesar pentru progresul speciei si asigurarea unei macrostabilitati?
Poate ca daca am putea construi o termodinamica a tumultului social atunci poate modelul lumii umane ar fi un fluid in care unele zone sunt mai turbulente decat altele, altele mai calme, unele mai reci, altele mai calde, aproape precum vremea, mereu supus haosului, dar am accepta astfel ca nu putem garanta bunastarea tuturor in acelasi timp, asemenea unei eficiente Pareto ratate sau a unei probleme prost conditionate - mereu trebuie sa fim pregatiti sa facem compromisuri, fie la nivel individual fie macro-social. Poate insa ca acest lucru nu este posibil, sau il avem deja si nu ne ajuta defapt sa facem nici o predictie si ramanem la fel de nestiutori si fragili. Sau poate simulari de replicatori precum cele de viata artificiala bazate pe neo-darwinism ne-ar putea deschide ochii intelegerii pe viitor. Dar, desi cred cu tarie in gena egoista ca principiu edificator a intregului sistem dinamic, perspectiva nu arata prea bine: va trebui sa ne educam noi insine sa fim compatimitori fara a pierde insa vectorul creatiei - dorinta de a avea totul.
Ma aflu inca in faza in care incerc sa ma dezmeticesc dupa ce am vazut filmele Zeitgeist si sa inteleg unde distorsioneaza ei lucrurile - pentru ca toata lumea distorsioneaza in orice tabara s-ar afla. Si problema cu documentarele de stanga este ca apeleaza intotdeauna la sentimente - precum suferinta copiilor, care pentru nici un organism reproductiv nu este tolerabila, si te fac sa pierzi vederea de ansamblu, ecologia lucrurilor, faptul ca ai putea aluneca intr-o alta forma de xenofobism si ca oamenii aceea poate ca se inseala asa cum s-au inselta si altii in istorie. Tehnologia ar trebui intr-adevar sa combata raritatea resurseloe si ma bazez pe asta pentru un viitor sustenabil, intreabarea ramane insa daca ne poate face fericiti? Eu personal as dori sa dispara toate armele de pe pamant si sa avem incredere unii intr-altii pe intreg mapamondul. Este insa foarte probabil ca va fi nevoie in continuare sa fim separati in grupuri care concureaza pentru accesul la resurse (de exemplu masculi alfa care au parte de femeile frumoase) si ca viitoare stiinta a fericirii va fi una a stabilizarii fluctuatiilor (un fel de termostat al societatii) si nu una a uniformizarii.
Din punctul asta de vedere sunt de partea miscarilor sociale de protest din intreaga lume si le urmaresc cu sufletul la gura si imi doresc sa pot contribui mai mult. Sunt de parere ca trebuie sa existe intotdeauna contra miscare care sa reguleze societatea ca un mecanism de feedback negativ - asta este adevarata mana invizibila. Pe de alta parte nu pot fi de acord in totalitate cu protestul de dragul protestului, fara a oferi solutii. Si asa ma intorc la ideea mea initiala, ca pana nu ajungem sa intelegem lucrurile mai bine ar trebui sa ne tinem gura. Acelasi argument se aplica si la adresa politicienilor si oamenilor de afaceri care guverneaza lumea si care ar trebui sa manifeste mai multa retinere, chit ca fisa lor de post nu prea permite o asemenea atitudine. Nu cred nici ca ne trebuie o ideologie noua de tip marxist care sa functioneze ca un sistem calauzitor. Ne trebuie doar o atitudine stiintifica, sceptica intr-un mod sanatos si empirica pana in maduva oaselor. Nu ne mai putem ghida pasii la infinit conform speculatiilor unui filozof grec sau iudeu sau de oricare alta sorginte. Trebuie ascultati oamenii destepti, alese ideile bune si mai ales eficiente si juste si puse in aplicare.
Intre timp ocupati strazile daca sunteti mai temerari ca mine ca sa dati un sens democratiei, dar in acleasi ocupati-va si mintile cu gasirea unei solutii.
miercuri, 19 octombrie 2011
sâmbătă, 20 august 2011
Bits and pieces
Frankfurt a fost o experienta frumoasa, neasteptata, o gura de aer proaspat. Nu am mai fost pana acum in Germania, dar trebuie sa recunosc ca eram un pic cam prea speriat de germana decat ar fi trebuit. Totul este cat se poate de european ca si Franta, Belgia, Olanda, Spania, bineinteles fiecare cu specificul ei, insa totusi continental. Asta inseamna diferit de insulele britanice, cel putin din viziunea mea, diferit de Irlanda cel putin: mancarea este variata, nu ploua tot timpul si e inorat, iarna are zapada, fetele sunt frumoase. Bineinteles pot porni intr-o lunga diatriba la adresa Dublin-ului si poate sa nu accept experientele frumoase pe care mi le-a oferit. Ca apoi sa realizez ca la cat de sedentar sunt un oras trebuie sa fie mult prea generos ca sa-mi ofere excitatie. Oricum Frankfurt-ul este frumos, are un pic din skyline-ul New York-ului (Main-hattan cum am auzit ca este cunoscut) si o vitalitate aparte care m-a atras, desi nu cu mult speciala peste un Paris sau o Barcelona, insa cu atat mai atractiva cu cat mi se profila posibilitatea de a ma muta acolo. Da, ma gandesc destul de serios sa ma angajez la Crytek (luand in vedere faptul ca si ei vor sa ma angajeze la ei :P).
Vinerea trecuta am fost pana in UK la Guildford - este interesant sa ai o viata de nomad modern, umbland prin aeroporturi, zburand de colo in colo, pe diverse peroane de gari, in masini, in taxiuri, mereu intre plictiseala si excitatie. As putea poate sa traiesc asa, ma intreb cum este pentru "oamenii de afaceri" - cat de multa este oboseala drumului si cat este atractia noului. Dar de, majoritatea dintre noi avem job-uri fixe si nu calatorim decat in concedii; asa mi-am adus aminte ca n-am mai calatorit demult, asa cum as fi vrut sa o fac - sunt un comod, un lenes si un ipocrit. Dar nu-i bai, recuperam, important este sa revina pofta de viata, de nou, de necunoscut. N-am avut niciodata genele astea dominante in mine, ma trag dintr-o adanca linie de conservatorism, ma activez doar cand am in jurul meu oameni dornici de aventura, ceea nu prea s-a mai intamplat in ultima vreme.
Am tot citit din cartea lui Nasim Taleb - "Black Swan" - e noul meu erou. Putin incoerent, desi erudit, are dreptate si nu prea, insa destul de exigent in afirmatiile sale, mai mult decat ai crede initial. Presupun ca intr-o zi va fi citat asemenea unui Keynes sau Veblen. Un om practic, un om de succes, foarte inteligent care nu poate fi decat o inspiratie pt semenii sai. Cel putin o inspiratie pt mine, auto-intitulat rebel insa numai declarativ si nu faptic (umblu la interviu dupa joburi normale in aceeasi institutie a wage slavery), care m-a facut sa-mi aduc aminte cum e sa te inaripezi la auzul unei idei, la punerea unei intrebari adanci, la o meditatie pierduta, la problemele esentiale ale vietii, ce ne face sa ticaim, ce ne face in primul rand fericiti. Din nou vreau sa citesc toate cartile de pe lume, sa inteleg toata fizica, haosul, fractali, chimia, filozofia, toate cuprinse la un loc intr-un fel de fascinatie narcotica a cunoasterii. Trebuie sa intelegeti ca fiecare se distreaza in felul lui - se pare ca pe mine inca ma gadila lucrurile astea si ca probabil nu ma voi schimba niciodata.
Trebuie neaparat sa-mi iau din nou o chitara electrica, sa-mi cumpar carbuni de colorat si sa scriu esee despre calculatoare, evolutie, cunoastere si depresia in fata non-sensului vietii. Nu stiu daca o sa reusesc, dar e foarte fain sa visezi la lucrurile astea cand umbli pe holuri de aeroport de unde imi cumpar de fiecare data cate un Scientific American sau un The Economist visand ca orice e posibil pe lumea asta (e eroare destul de majora pt cei mai putin ajutati de noroc). Poate am sa reusesc sa inteleg intr-un final economia si sa o folosesc in doua scopuri: sa repar lumea (socialistul din mine) si sa castig bani (capitalistul egoist). Intre timp invat ca nimeni nu stie defapt "economie" dovada ca bursele cad in continuare si Merkel, Sarkozy si Cameron sunt mai varza decat ne asteptam. Dar ideea de baza este sa intelegi in ce limba discuta oamenii de afacere si politicieni, un paravan de concepte ezoterice dupa care se ascund pentru a nu lasa lacunele sa se vada. Traim intr-o lume in care cei mai multi nu inteleg nimic, deci un bun auspiciu sa te afirmi daca ai ceva consistent de zis - pacat insa ca n-am reusit inca in punctul ala sa-mi adun ideil si sa construiesc un "sistem". Probabil insa ca nu este de dorit sa ajung acolo si pana atunci ma voi baza pe cunoasterea negativa - stiu ca unele lucruri sunt cu certitudine imposibile (ca sa-i pot combat pe carcotasii care argumenteaza ca totul poate fi relativ si posibil - inclusiv parerea lor, care fiind personala ar fi si sacra deci nu poate fi contestata). Iar unele lucruri sunt foarte probabil sa fie adevarate sau false, timpul ne va spune, dar asta nu inseamna din nou ca putem cadea intr-o anarhie epistemologica in care fiecare are dreptate asa cum se intampla astazi in lumea politically correct. Dar am alunecat iar pe o panta spre o vale in jurul careia gravitez mereu si n-as fi vrut sa o ating mereu.
Voiam doar sa zic ca e frumos sa calatoresti, ca inveti multe, inveti sa te dizloci din punctul tau fix, inveti sa fii umil si in acelasi sa dai senzatia aia de incredere in sine cand intalnesti oameni noi - ceea la mine va mai dura pana voi reusi sa-mi inving anxietatea, dar e un proces lung care probabil sa va termina in mormant. Unii oameni le au pe toate de la inceput: sunt frumosi, sunt sociabili si plini de viata, ergo oameni de succes. Adevarul este insa ca sunt un procent foarte mic si desi toti tindem spre idealul asta, trebuie sa ne si traim viata asa cum putem, sa mai suferim putin pentru vise, sa ne mai calmam, sa ne mai retragem, sa ne mai acceptam asa cum suntem si apoi sa pornim iar la salt cand nivelul de serotonina se mai ridica. Asta-i viata!
Vinerea trecuta am fost pana in UK la Guildford - este interesant sa ai o viata de nomad modern, umbland prin aeroporturi, zburand de colo in colo, pe diverse peroane de gari, in masini, in taxiuri, mereu intre plictiseala si excitatie. As putea poate sa traiesc asa, ma intreb cum este pentru "oamenii de afaceri" - cat de multa este oboseala drumului si cat este atractia noului. Dar de, majoritatea dintre noi avem job-uri fixe si nu calatorim decat in concedii; asa mi-am adus aminte ca n-am mai calatorit demult, asa cum as fi vrut sa o fac - sunt un comod, un lenes si un ipocrit. Dar nu-i bai, recuperam, important este sa revina pofta de viata, de nou, de necunoscut. N-am avut niciodata genele astea dominante in mine, ma trag dintr-o adanca linie de conservatorism, ma activez doar cand am in jurul meu oameni dornici de aventura, ceea nu prea s-a mai intamplat in ultima vreme.
Am tot citit din cartea lui Nasim Taleb - "Black Swan" - e noul meu erou. Putin incoerent, desi erudit, are dreptate si nu prea, insa destul de exigent in afirmatiile sale, mai mult decat ai crede initial. Presupun ca intr-o zi va fi citat asemenea unui Keynes sau Veblen. Un om practic, un om de succes, foarte inteligent care nu poate fi decat o inspiratie pt semenii sai. Cel putin o inspiratie pt mine, auto-intitulat rebel insa numai declarativ si nu faptic (umblu la interviu dupa joburi normale in aceeasi institutie a wage slavery), care m-a facut sa-mi aduc aminte cum e sa te inaripezi la auzul unei idei, la punerea unei intrebari adanci, la o meditatie pierduta, la problemele esentiale ale vietii, ce ne face sa ticaim, ce ne face in primul rand fericiti. Din nou vreau sa citesc toate cartile de pe lume, sa inteleg toata fizica, haosul, fractali, chimia, filozofia, toate cuprinse la un loc intr-un fel de fascinatie narcotica a cunoasterii. Trebuie sa intelegeti ca fiecare se distreaza in felul lui - se pare ca pe mine inca ma gadila lucrurile astea si ca probabil nu ma voi schimba niciodata.
Trebuie neaparat sa-mi iau din nou o chitara electrica, sa-mi cumpar carbuni de colorat si sa scriu esee despre calculatoare, evolutie, cunoastere si depresia in fata non-sensului vietii. Nu stiu daca o sa reusesc, dar e foarte fain sa visezi la lucrurile astea cand umbli pe holuri de aeroport de unde imi cumpar de fiecare data cate un Scientific American sau un The Economist visand ca orice e posibil pe lumea asta (e eroare destul de majora pt cei mai putin ajutati de noroc). Poate am sa reusesc sa inteleg intr-un final economia si sa o folosesc in doua scopuri: sa repar lumea (socialistul din mine) si sa castig bani (capitalistul egoist). Intre timp invat ca nimeni nu stie defapt "economie" dovada ca bursele cad in continuare si Merkel, Sarkozy si Cameron sunt mai varza decat ne asteptam. Dar ideea de baza este sa intelegi in ce limba discuta oamenii de afacere si politicieni, un paravan de concepte ezoterice dupa care se ascund pentru a nu lasa lacunele sa se vada. Traim intr-o lume in care cei mai multi nu inteleg nimic, deci un bun auspiciu sa te afirmi daca ai ceva consistent de zis - pacat insa ca n-am reusit inca in punctul ala sa-mi adun ideil si sa construiesc un "sistem". Probabil insa ca nu este de dorit sa ajung acolo si pana atunci ma voi baza pe cunoasterea negativa - stiu ca unele lucruri sunt cu certitudine imposibile (ca sa-i pot combat pe carcotasii care argumenteaza ca totul poate fi relativ si posibil - inclusiv parerea lor, care fiind personala ar fi si sacra deci nu poate fi contestata). Iar unele lucruri sunt foarte probabil sa fie adevarate sau false, timpul ne va spune, dar asta nu inseamna din nou ca putem cadea intr-o anarhie epistemologica in care fiecare are dreptate asa cum se intampla astazi in lumea politically correct. Dar am alunecat iar pe o panta spre o vale in jurul careia gravitez mereu si n-as fi vrut sa o ating mereu.
Voiam doar sa zic ca e frumos sa calatoresti, ca inveti multe, inveti sa te dizloci din punctul tau fix, inveti sa fii umil si in acelasi sa dai senzatia aia de incredere in sine cand intalnesti oameni noi - ceea la mine va mai dura pana voi reusi sa-mi inving anxietatea, dar e un proces lung care probabil sa va termina in mormant. Unii oameni le au pe toate de la inceput: sunt frumosi, sunt sociabili si plini de viata, ergo oameni de succes. Adevarul este insa ca sunt un procent foarte mic si desi toti tindem spre idealul asta, trebuie sa ne si traim viata asa cum putem, sa mai suferim putin pentru vise, sa ne mai calmam, sa ne mai retragem, sa ne mai acceptam asa cum suntem si apoi sa pornim iar la salt cand nivelul de serotonina se mai ridica. Asta-i viata!
marți, 19 iulie 2011
Lamento al ternului
Aici scriu doar la nervi sau depresie si sunt de fiecare data neclar sau nespecific. Asa zice Paul. As vrea sa-l contrazic dar nu pot. Arunc cuvinte in eter sperand sa se piarda sau plecand din mine sa ia cu ele si gandurile bantuitoare care le-au format. Sunt un aruncator de cuvinte, asa cum unii arunca sulite sau greutati. Gandurile vin in mine si pleaca dar lasa vaduri precum raurile, incat uneori am impresia ca devin un canion si daca nu sunt suficient de adanc s-ar putea sa ma rup in doua. Si simt ca ma rup in doua uneori, ca ma faram, cam asta e depresia. Si din nou depresia ma ridica din gropile de potential si ma face sa scriu, sa-mi lamentez amaraciunea si existenta terna. Depresia nu mai e cu mine, aceea ca un vierme care iti paraziteaza creierul, ca o panza de paianjen, ca o ceata care nu ti se ridica de peste ochi ca sa-ti lase mintea limpede. Nu, depresia nu mai e ce-a fost odata , dar rezoneaza inca in prezent prin cinism, marca mea neistovita.
Romanul se vaita prin excelenta. Eu ca un roman adevarat ce sunt ma vait constant. Destinul a fost intotdeauna nedrept cu mine, precum istoria cu neamul romanesc. Intr-adevar uneori ma opresc si imi admir realizarile dar nu le simt asa reale precum amenintarile ce ma asteapta pe dupa coltul viitorului. Ma vait ca n-am bani suficienti, desi am. Ma vait ca nu sunt valorificat la adevaratul nivel, desi am ajuns departe. Ma vait ca nu m-a ajutat nimeni, desi pe umerii multora m-am ridicat eu. Ma vait ca intotdeauna am fost mai slab ca altii, desi m-am bucurat insidios vazand cum altii raman in urma, n-am realizat insa ca viata va fi intotdeauna un concurs, iar eu nu stiu sa pierd. Ma vait ca sanatatea mea e precara, ca ma doare mereu ceva, dar probabil ca n-am mai fost niciodata atat de sanatos ca acum. Ma vait ca nu am timp sa fiu mai in forma, sa fac lucruri noi, sa fac lucruri pe care am vrut dintotdeauna sa le fac, dar nici nu am incercat cu adevarat. E drept ca totul se reduce la prioritati, dar scuzele sunt si ele multe si lamentatia un sport prea usor. Romania a avut un iz de blazare vacanta asta de o saptamana in care surprinzator eu incercam sa ma conving ca sunt un optimist. Romania e la fel: toata lumea se vaita de amaraciune si in general de orice.
Iar eu am ramas roman in adanc chiar si dupa doi ani jumate aproape de Irlanda. Amintirile cavernoase ale studentiei in Bucuresti, stresul cu miros de reflux biliar si Gratziela, porecla mea pt greata de dimineata (fara glume, va rog) s-au intors asupra mea odata cu canicula de 38 de grade. Nu poate sa-ti fie gandul la mici, la un Ursus cu prietenii, la injuraturi care incep cu P, daca nu ai o pornire spre a-ti goli sufletul de amar prin vaiet. Pur si simplu vaiet. Vai ce ma fac: ma simt atat de batran si totul pare fara rost si la fel. Si apoi o luam de la capat, fiecare refugiat in castelul lui de justificari pentru o viata pe care e mult prea incomod sa o mai schimbam. Si n-am nici 30 de ani, dar asta e mostenirea romaneasca - o resemnare trista pt tot ce nu (credem ca) vom putea schimba in viitor.
Ma simt ars ca lumanarea si terminat ca bateria. Sunt sigur ca ma asteapta lucruri nesperat de frumoase in viitor, dar atat de obositor sa iau decizii acum si sa lupt, dupa ce am risipit atata cortizol si adrenalina prin vine. E mai greu sa te ridici cand ai pornit dupa semnal si schiopatand, dar am sa iau exemplul Chinei si am sa cresc cu 8% pe an. As vrea sa gasesc ceva ce pot face si sa nu ma satur deloc. As vrea sa fiu liber, sa nu fiu nevoit sa-mi castig salariul zi de zi si sa nu fac niciodata imprumut la banca. As vrea ca depresia si anxietatea sa dispara de pe Pamant, as vrea sa ajut oamenii, sper ca startup-ul in care lucrez sa aiba succes. As vrea totodata sa fac un doctorat in simulare fizica, sau sa ma mut in Paris, poate in San Francisco, sau poate sa lucrez la Crytek sau la un studio in UK, toate astea nu mai par imposibile acum ca acum cativa ani. E greu insa, e greu in continuare si nu poti lua decat o singura decizie. Iar libertatea are si ea pretul ei. Ce vrei: bani, libertate sau fericire? Imi pare toate ortogonale.
Voi munci toata viata si gandidu-ma la asta lucrurile parca nu mai au gust - cu 21 de zile de concediu pe an si cu o istorie a economiilor si calatoriilor la activ mai slaba decat a vesticului obisnuit. Dar iata ca ma vait din nou, asa ca voi lasa viziunea fara papile gustative pe seama melancoliei si voi privi increzator spre cum voi putea recupera timpul pierdut. Insa de oricate ori imi voi scutura capul alungand gandurile negre sau de oricat ori ma voi trezi la o bere curpins de cinism, imi voi aduce aminte fugar de fata trista a lucrurilor (pe care o poti masca prea putin uneori prin entuziasm si pofta de viata) si voi trece mai departe. Voi lupta cu tot ce am impotriva cancerului suferintei, numai asa imi voi putea plati zambetele pe care sunt determinat sa mi le astern pe buze. Unii oameni imi spun ca sunt prea exigent cu mine insumi. Sper insa sa pastrez partea buna a acestui fapt si sa incetez a mai lupta cu mine insumi pentru a ma lasa sa devin doar un om mai bun. Altii imi spun ca nu am dreptate in viziunea mea intunecata - sper sincer sa aiba dreptate.
Licenta mea artistica va ramane in continuare eseul tanguitor al ratarii, iar monologul meu va delira intotdeauna aici pe blog despre viata terna si fara sens. Asta nu inseamna ca nu ne putem simti bine in restul timpului. Pe alta data!
Romanul se vaita prin excelenta. Eu ca un roman adevarat ce sunt ma vait constant. Destinul a fost intotdeauna nedrept cu mine, precum istoria cu neamul romanesc. Intr-adevar uneori ma opresc si imi admir realizarile dar nu le simt asa reale precum amenintarile ce ma asteapta pe dupa coltul viitorului. Ma vait ca n-am bani suficienti, desi am. Ma vait ca nu sunt valorificat la adevaratul nivel, desi am ajuns departe. Ma vait ca nu m-a ajutat nimeni, desi pe umerii multora m-am ridicat eu. Ma vait ca intotdeauna am fost mai slab ca altii, desi m-am bucurat insidios vazand cum altii raman in urma, n-am realizat insa ca viata va fi intotdeauna un concurs, iar eu nu stiu sa pierd. Ma vait ca sanatatea mea e precara, ca ma doare mereu ceva, dar probabil ca n-am mai fost niciodata atat de sanatos ca acum. Ma vait ca nu am timp sa fiu mai in forma, sa fac lucruri noi, sa fac lucruri pe care am vrut dintotdeauna sa le fac, dar nici nu am incercat cu adevarat. E drept ca totul se reduce la prioritati, dar scuzele sunt si ele multe si lamentatia un sport prea usor. Romania a avut un iz de blazare vacanta asta de o saptamana in care surprinzator eu incercam sa ma conving ca sunt un optimist. Romania e la fel: toata lumea se vaita de amaraciune si in general de orice.
Iar eu am ramas roman in adanc chiar si dupa doi ani jumate aproape de Irlanda. Amintirile cavernoase ale studentiei in Bucuresti, stresul cu miros de reflux biliar si Gratziela, porecla mea pt greata de dimineata (fara glume, va rog) s-au intors asupra mea odata cu canicula de 38 de grade. Nu poate sa-ti fie gandul la mici, la un Ursus cu prietenii, la injuraturi care incep cu P, daca nu ai o pornire spre a-ti goli sufletul de amar prin vaiet. Pur si simplu vaiet. Vai ce ma fac: ma simt atat de batran si totul pare fara rost si la fel. Si apoi o luam de la capat, fiecare refugiat in castelul lui de justificari pentru o viata pe care e mult prea incomod sa o mai schimbam. Si n-am nici 30 de ani, dar asta e mostenirea romaneasca - o resemnare trista pt tot ce nu (credem ca) vom putea schimba in viitor.
Ma simt ars ca lumanarea si terminat ca bateria. Sunt sigur ca ma asteapta lucruri nesperat de frumoase in viitor, dar atat de obositor sa iau decizii acum si sa lupt, dupa ce am risipit atata cortizol si adrenalina prin vine. E mai greu sa te ridici cand ai pornit dupa semnal si schiopatand, dar am sa iau exemplul Chinei si am sa cresc cu 8% pe an. As vrea sa gasesc ceva ce pot face si sa nu ma satur deloc. As vrea sa fiu liber, sa nu fiu nevoit sa-mi castig salariul zi de zi si sa nu fac niciodata imprumut la banca. As vrea ca depresia si anxietatea sa dispara de pe Pamant, as vrea sa ajut oamenii, sper ca startup-ul in care lucrez sa aiba succes. As vrea totodata sa fac un doctorat in simulare fizica, sau sa ma mut in Paris, poate in San Francisco, sau poate sa lucrez la Crytek sau la un studio in UK, toate astea nu mai par imposibile acum ca acum cativa ani. E greu insa, e greu in continuare si nu poti lua decat o singura decizie. Iar libertatea are si ea pretul ei. Ce vrei: bani, libertate sau fericire? Imi pare toate ortogonale.
Voi munci toata viata si gandidu-ma la asta lucrurile parca nu mai au gust - cu 21 de zile de concediu pe an si cu o istorie a economiilor si calatoriilor la activ mai slaba decat a vesticului obisnuit. Dar iata ca ma vait din nou, asa ca voi lasa viziunea fara papile gustative pe seama melancoliei si voi privi increzator spre cum voi putea recupera timpul pierdut. Insa de oricate ori imi voi scutura capul alungand gandurile negre sau de oricat ori ma voi trezi la o bere curpins de cinism, imi voi aduce aminte fugar de fata trista a lucrurilor (pe care o poti masca prea putin uneori prin entuziasm si pofta de viata) si voi trece mai departe. Voi lupta cu tot ce am impotriva cancerului suferintei, numai asa imi voi putea plati zambetele pe care sunt determinat sa mi le astern pe buze. Unii oameni imi spun ca sunt prea exigent cu mine insumi. Sper insa sa pastrez partea buna a acestui fapt si sa incetez a mai lupta cu mine insumi pentru a ma lasa sa devin doar un om mai bun. Altii imi spun ca nu am dreptate in viziunea mea intunecata - sper sincer sa aiba dreptate.
Licenta mea artistica va ramane in continuare eseul tanguitor al ratarii, iar monologul meu va delira intotdeauna aici pe blog despre viata terna si fara sens. Asta nu inseamna ca nu ne putem simti bine in restul timpului. Pe alta data!
miercuri, 9 februarie 2011
Destainuiri
Incerc de ceva vreme sa mai scriu ceva aici, dar nu am reusit sa gasesc timp. Mi se aduna multe ganduri in cap pe care as vrea sa le comunic, dar de cele mai multe ori pana seara se pierd sau nu am ocazia sa le astern (pe hartia virtuala). Asa ca acum, desi nu imi vin in minte marile teme despre care voiam sa vorbesc si pe care sa le dezvolt, am sa le enumar doar in treacat in paralel cu lucrurile care s-au mai petrecut in viata mea in ultima vreme.
Traim vremuri interesante se pare. Am urmarit cu sufletul la gura protestele din Egipt pe internet, asa cum le urmaream acum ceva vreme pe cele din Republica Moldova. Tunisia mi-a trecut aproape neobservata prin fata ochilor, desi auzisem clar pe Euronews ca oameni fusesera impuscati de armata. Cand Ben Ali a fugit din tara mi-am dat seama ca a fost un moment sud-american si ca ceva foarte serios s-a intamplat acolo. Nici nu ma gandeam ca aceasta va fi samanta violentelor din Egipt, dar apoi nu m-am priceput niciodata la situatia socio-politica a lumii.
Ca o paranteza, se intampla ca fix acum 2 saptamani sa racesc si sa stau 3 zile acasa, iar ca metoda de divertisment in timp ce imi curgea nasul am ales sa inchiriez 4 dvd-uri pline ochi cu documentare realizate de John Pilger. De ce? Pentru ca am devenit foarte curios in ultima vreme de istoria recenta a lumii, a secolului 20 si mai ales de dupa al doilea razboi mondial sau si mai mult dupa anii 70 incoace. Ca o paranteza in paranteza mi-am mai cumparat cand am fost in tara documentarul Kapitalism – reteta noastra de succes si o trilogie Radu Muntean printre care se afla si Hartia va fi albastra, pe care nu-l vazusem. Amandoua mi-au provocat din nou aceeasi nedumerire pe care am mai resimtit-o atunci cand am vazut filmul lui Stere Gulea despre golani si mai precis o neintelegere a ceea ce s-a petrecut in Romania in 98-90, motivele pentru care s-a petrecut ce s-a petrecut si mai ales care era contextul international si cum a fost perceputa Romania in afara (probabil ca lucrurile astea se stiu de catre unii, dar asa cum romanii sunt absorbiti tot timpul de ceea ce se intampla cu ei si despre ei, pe mine m-a eludat pana acum aceasta cunoastere). Si ca scurtez aceasta poveste am decis ca e momentul sa aflu ce s-a intamplat in Cambodia, Burma, Laos, Timorul de Est, Israel/Palestina, Iraq, Venezuela si alte tari din America centrala si de sud si multe alte atrocitati. Asta dupa ce citisem pe Wikipedia despre Rwanda si Iugoslavia, am hotarat insa ca mi-ar fi mai usor sa ma uit la un documentar decat sa scormonesc pe internet.
Despre John Pilger nu auzisem deloc asa ca m-a surprins tipul de la inchirieri cand mi-a zis: “Stii ca asta e tipul care a platit o parte din cautiunea lui Assange si tocmai a scos un documentar si despre WikiLeaks?” Bineinteles ca nu stiam, dar am aflat mai apoi, dupa ce am parcurs documentarele si m-am informat ca acest John Pilger este un fel de Michael Moore de origine australiana si activ in Marea Britanie. Cum deja eram un fan a lui Assange/WikiLeaks, chiar daca detasat si mai mult urmarind stirile pe Internet despre razbunarea Anonymous si celelalte patanii pe care le stiti, am devenit si mai mult fanul lui si mai ales a lui Pilger dupa aceste documentare (chiar daca la o analiza atenta pot dovedi o oarecare atitudine partinitoare, indreptatita insa din punctul meu de vedere; iar in cel priveste pe Assange, exista ceva in trecutul lui de hacker rebel si personalitatea dubioasa care ma face sa am inca rezerve).
Ei bine, si toata aceasta cruciada a mea pentru cunoastere – istorica mai ales, din care am uitat sa mentionez inca un documentar: Guns, germs and steel (stiam de carte, dar e prea groasa si apoi ma asteapta altele sa le termin pana sa o cumpar si pe asta) – s-a intamplat chiar pe fondul tumultului declansat in lumea araba. O noua intelegere a lumii mi s-a conturat (din ce in ce mai anti-americana si anti-israeliana) si o noua viziune politica totodata (din in ce mai de stanga se pare), asa ca am ajuns in ultima vreme sa fiu din ce in ce mai interesat de stiri de pe mapamond si astept cu curiozitate sa vad cum se va finaliza furtuna din Orientul Mijlociu (sper ca nu se va declansa nici un conflict armat de amploare si sunt optimist in acest sens). Totodata merita tinut un ochi si pe China (sau India) – cine stie, asa cum am invatat noi engleza, copiii nostri vor trebui poate sa invete chineza...
Si de ce tot acest interes in politica? Totul din cauza Romaniei mi se pare. Si mai ales dupa ce mi-am acuzat parintii ca ei sunt de vina pentru starea jalnica in care se afla tara, desi tot ei trag ponoasele acum si poate mai degraba n-au avut niciodata vreun cuvant de zis. Si cred din ce in ce mai mult ca democratia in care traim nu este decat o sarada, din ce in ce mai multi oameni din diverse tari europene spunandu-mi ca nu au nici cea mai mica incredere in clasa politica (corupta) si ca sistemul de vot este aproape inutil. Dar despre asta si un alt subiect care mi-a incitat interesul – The Zeigeist Movement (si noul lor documentar Moving Forward), dupa ce ma voi fi informat mai mult si voi fi poate, sper eu, mai obiectiv.
Si colac peste pupaza mai apare si dimensiunea religioasa (sau mai degraba non-religioasa in cazul meu) care s-a reactivat in constiinta mea odata cu prezentarea lui Daniel Dennett la care am asistat in Dublin – Taking the place of religion. Trebuie sa recunosc ca a fost o bucurie pt mine sa am ocazia sa-l vad live pe Dennett, desi prezentarea in sine m-a dezamagit putin – culte ale viitorului fara credinta, dar pastrand partea rituala, preoti care si-au pierdut credinta, gospel secular si TED ca inlocuitor pentru religie nu au fost atat de interesante precum sesiunea de Q&A ce-a urmat starnita mai ales de cativa fundamentalisti catolici si alti cativa atei convinsi. A fost interesant de urmarit si din nou sunt curios sa vad cum evolueaza lucrurile, si asa cum a accentuat si Dennett, e interesant de vazut ce se va petrece in lumea islamica, apele fiind relativ asezate in lumea vestica/crestina.
Am sa ma opresc aici din elucubratiile mele pe teme politice, religioase si nu numai ca sa ma intorc la viata mea personala si sa va anunt ca am incheiat de curand pozitia pe care am avut-o de programator la Havok dupa mai putin de 2 ani. Poate pare o decizie nu foarte strategica, dar am avut motivele mele iar acum lucrez intr-un startup care se ocupa tot de jocuri, dar si de alt domeniu care ma preocupa pe mine in ultima vreme, sa-i spunem mental wellness. Daca lucrurile merg bine sper sa revin cu detalii in viitor si, de ce nu, cu o poveste de succes. Aceasta noua aventura am inceput-o de ieri imediat dupa ce m-am intors dintr-o scurta vacanta la Londra, despre care nu va mai povestesc pentru ca am scris deja prea mult si nici nu prea e nimic de spus, cel mai bine va uitati la poze.
Traim vremuri interesante se pare. Am urmarit cu sufletul la gura protestele din Egipt pe internet, asa cum le urmaream acum ceva vreme pe cele din Republica Moldova. Tunisia mi-a trecut aproape neobservata prin fata ochilor, desi auzisem clar pe Euronews ca oameni fusesera impuscati de armata. Cand Ben Ali a fugit din tara mi-am dat seama ca a fost un moment sud-american si ca ceva foarte serios s-a intamplat acolo. Nici nu ma gandeam ca aceasta va fi samanta violentelor din Egipt, dar apoi nu m-am priceput niciodata la situatia socio-politica a lumii.
Ca o paranteza, se intampla ca fix acum 2 saptamani sa racesc si sa stau 3 zile acasa, iar ca metoda de divertisment in timp ce imi curgea nasul am ales sa inchiriez 4 dvd-uri pline ochi cu documentare realizate de John Pilger. De ce? Pentru ca am devenit foarte curios in ultima vreme de istoria recenta a lumii, a secolului 20 si mai ales de dupa al doilea razboi mondial sau si mai mult dupa anii 70 incoace. Ca o paranteza in paranteza mi-am mai cumparat cand am fost in tara documentarul Kapitalism – reteta noastra de succes si o trilogie Radu Muntean printre care se afla si Hartia va fi albastra, pe care nu-l vazusem. Amandoua mi-au provocat din nou aceeasi nedumerire pe care am mai resimtit-o atunci cand am vazut filmul lui Stere Gulea despre golani si mai precis o neintelegere a ceea ce s-a petrecut in Romania in 98-90, motivele pentru care s-a petrecut ce s-a petrecut si mai ales care era contextul international si cum a fost perceputa Romania in afara (probabil ca lucrurile astea se stiu de catre unii, dar asa cum romanii sunt absorbiti tot timpul de ceea ce se intampla cu ei si despre ei, pe mine m-a eludat pana acum aceasta cunoastere). Si ca scurtez aceasta poveste am decis ca e momentul sa aflu ce s-a intamplat in Cambodia, Burma, Laos, Timorul de Est, Israel/Palestina, Iraq, Venezuela si alte tari din America centrala si de sud si multe alte atrocitati. Asta dupa ce citisem pe Wikipedia despre Rwanda si Iugoslavia, am hotarat insa ca mi-ar fi mai usor sa ma uit la un documentar decat sa scormonesc pe internet.
Despre John Pilger nu auzisem deloc asa ca m-a surprins tipul de la inchirieri cand mi-a zis: “Stii ca asta e tipul care a platit o parte din cautiunea lui Assange si tocmai a scos un documentar si despre WikiLeaks?” Bineinteles ca nu stiam, dar am aflat mai apoi, dupa ce am parcurs documentarele si m-am informat ca acest John Pilger este un fel de Michael Moore de origine australiana si activ in Marea Britanie. Cum deja eram un fan a lui Assange/WikiLeaks, chiar daca detasat si mai mult urmarind stirile pe Internet despre razbunarea Anonymous si celelalte patanii pe care le stiti, am devenit si mai mult fanul lui si mai ales a lui Pilger dupa aceste documentare (chiar daca la o analiza atenta pot dovedi o oarecare atitudine partinitoare, indreptatita insa din punctul meu de vedere; iar in cel priveste pe Assange, exista ceva in trecutul lui de hacker rebel si personalitatea dubioasa care ma face sa am inca rezerve).
Ei bine, si toata aceasta cruciada a mea pentru cunoastere – istorica mai ales, din care am uitat sa mentionez inca un documentar: Guns, germs and steel (stiam de carte, dar e prea groasa si apoi ma asteapta altele sa le termin pana sa o cumpar si pe asta) – s-a intamplat chiar pe fondul tumultului declansat in lumea araba. O noua intelegere a lumii mi s-a conturat (din ce in ce mai anti-americana si anti-israeliana) si o noua viziune politica totodata (din in ce mai de stanga se pare), asa ca am ajuns in ultima vreme sa fiu din ce in ce mai interesat de stiri de pe mapamond si astept cu curiozitate sa vad cum se va finaliza furtuna din Orientul Mijlociu (sper ca nu se va declansa nici un conflict armat de amploare si sunt optimist in acest sens). Totodata merita tinut un ochi si pe China (sau India) – cine stie, asa cum am invatat noi engleza, copiii nostri vor trebui poate sa invete chineza...
Si de ce tot acest interes in politica? Totul din cauza Romaniei mi se pare. Si mai ales dupa ce mi-am acuzat parintii ca ei sunt de vina pentru starea jalnica in care se afla tara, desi tot ei trag ponoasele acum si poate mai degraba n-au avut niciodata vreun cuvant de zis. Si cred din ce in ce mai mult ca democratia in care traim nu este decat o sarada, din ce in ce mai multi oameni din diverse tari europene spunandu-mi ca nu au nici cea mai mica incredere in clasa politica (corupta) si ca sistemul de vot este aproape inutil. Dar despre asta si un alt subiect care mi-a incitat interesul – The Zeigeist Movement (si noul lor documentar Moving Forward), dupa ce ma voi fi informat mai mult si voi fi poate, sper eu, mai obiectiv.
Si colac peste pupaza mai apare si dimensiunea religioasa (sau mai degraba non-religioasa in cazul meu) care s-a reactivat in constiinta mea odata cu prezentarea lui Daniel Dennett la care am asistat in Dublin – Taking the place of religion. Trebuie sa recunosc ca a fost o bucurie pt mine sa am ocazia sa-l vad live pe Dennett, desi prezentarea in sine m-a dezamagit putin – culte ale viitorului fara credinta, dar pastrand partea rituala, preoti care si-au pierdut credinta, gospel secular si TED ca inlocuitor pentru religie nu au fost atat de interesante precum sesiunea de Q&A ce-a urmat starnita mai ales de cativa fundamentalisti catolici si alti cativa atei convinsi. A fost interesant de urmarit si din nou sunt curios sa vad cum evolueaza lucrurile, si asa cum a accentuat si Dennett, e interesant de vazut ce se va petrece in lumea islamica, apele fiind relativ asezate in lumea vestica/crestina.
Am sa ma opresc aici din elucubratiile mele pe teme politice, religioase si nu numai ca sa ma intorc la viata mea personala si sa va anunt ca am incheiat de curand pozitia pe care am avut-o de programator la Havok dupa mai putin de 2 ani. Poate pare o decizie nu foarte strategica, dar am avut motivele mele iar acum lucrez intr-un startup care se ocupa tot de jocuri, dar si de alt domeniu care ma preocupa pe mine in ultima vreme, sa-i spunem mental wellness. Daca lucrurile merg bine sper sa revin cu detalii in viitor si, de ce nu, cu o poveste de succes. Aceasta noua aventura am inceput-o de ieri imediat dupa ce m-am intors dintr-o scurta vacanta la Londra, despre care nu va mai povestesc pentru ca am scris deja prea mult si nici nu prea e nimic de spus, cel mai bine va uitati la poze.
marți, 4 ianuarie 2011
Nervi
Sunt foarte nervos de la o vreme si imi vars nervii pe oamenii din jurul meu, deseori pe nemeritate. Sunt constient ca aceasta stare de nervozitate e un efect lateral al celorlalte probleme pe care le am la nivel psihic, insa nu pot insa sa cred ca sunt total neindreptatit in reactiile mele. Pe scurt, ceea mi se petrece acum este o puternica defulare a tuturor anilor in care am stat tacut si am ascultat pe altii pe care i-am considerat mai destepti ca ulterior sa ma deceptioneze. De prea multe ori nu am spus nimic din simpla pasivitate, de multe ori nu mi-am exprimat punctul de vedere din frica, din senzatia de slabiciune, de pozitie inferioara, dintr-o educatie pe care am primit-o si indoctrinare totodata, de prea multe ori i-am lasat pe altii mai prosti decat mine sa ia initiativa si sa conduca mersul lucrurilor.
Ceea ce ma deranjeaza este ca am realizat aceste lucruri foarte tarziu, acum cand am ajuns sa-mi fie foarte greu sa-mi stapanesc pornirile organice si sa-mi canalizez energiile emotionale. Si asta e rau pentru ca de cele mai multe ori oamenii judeca dupa aparente, mai mult, dupa primele aparenete, si pot fi inteles gresit, hulit si dat la o parte. Poate si mai rau ma deranjeaza ca nu mai stiu prea bine ce e real, in cine sa ma incred si cum sa-mi gasesc un punct fix in viata. Un lucru e cert, sunt convins sa refuz ineptiile, absurditatile si judecatile unor oameni care nu au o oarecare logica, metoda stiintifica in modul in care gandesc. Problema este ca asta ma obliga sa-mi filtrez prietenii si apropiati intr-un mod radical si sa le reduc numarul daca ar fi sa-mi urmez aceste principii pana la capat. Nu pot insa fii un bufon pentru totdeauna si accepta parerile altora fara lupta, ci doar cu o ocazionala gluma si un dat din cap lipsit de speranta. Cinismul pe care mi l-am dezvoltat in fata acestei neputinte s-a intors acuma impotriva mea si m-a lasat lipsit de vointa, lipsit de incredere in viitor si schimbare.
Simt ca singurul mod in care pot schimba ceva este sa vociferez si sa-mi pierd cumpatul pana cand oamenii din jur vor fi gata sa ma asculte si sa ma trateze cu respect. Fiecare om are dreptul de expresie libera si masura in care si-l foloseste nu ar trebui sa depinda de cat de extrovert este sau cat de priceput este in arta relatiilor sociale si a retoricii. O libertate conditionata de mestesug politic sau maiestrie diplomatica nu mai este o libertate. Bagajul genetic al unei persoane si inclinatia sa spre anxietate, depresie, obsesie, manie sau mai stiu ce dereglare mentala mai mult sau mai putin inchipuita de asa zisi specialisti n-ar trebui sa influenteze cu nimic drepturile pe care le are in societate. Daca o persoana (ca si mine dealtfel) a inghitit in sec pana acum si a adoptat de buna voie atitudinea de sclav si apoi se trezeste la realitate, nu ar trebui ca ceilalti sa-l loveasca si sa-l impinga inapoi in conditia ingrata. Singurii care merita sa ramana sclavi sunt cei care nu vor sa-si deschida mintea. Sunt mandru de ceea ce sunt si de modul in care gandesc si am incetat sa mai cred ca exista cineva pe lumea asta care sa ma convinga ca gresesc, mai ales daca argumentatia lui nu se bazeaza pe obiectivitate si notiunea inca neabandonata a adevarului.
Citeam un articol in care un tanar roman cu doctorat la activ a decis sa se intoarca in tara si a enumerat toate motivele pentru care a facut-o. Ceea ce mi-a placut cel mai multe a fost sublinierea faptului ca exista in Romania o isterie in masa creata de media, pe care cei care nu au mintea deschisa sau nu au plecat pentru o vreme din tara refuza sa o accepte ca adevarata. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost raspunsul tipic romanesc la modul mistocar, pe care adesea si eu il folosesc, iar scopul sau este unul singur: acela de a omori din fasa orice incercare a interlocutorului de a vorbi serios. Aceleasi gen de discutii se rederuleaza de prea multe ori in baruri si cafenele la o bere cu vechi prieteni, colegi, fosti colegi, cunostinte, prieteni ai prietenilor si chiar necunoscuti. Toata lumea vorbeste nimicuri, stie ca discutia nu se refera la nimic, si utilizeaza aceleasi tehnici stilistice de a da continut unui discurs vid. Nimeni nu stie nimic, toata lumea isi da cu parerea, sfaturile prietenilor sunt inutile si doar cei care au construit suficient de multa carisma si incredere in sine pot comunica credintele personale ca adevaruri personale unei audiente anesteziate.
Cel putin asta e senzatia pe care o am eu acum, fiind in vacanta in Romania inainte de a ma intoarce la munca in Dublin. Nu mai apartin nicaieri, nu mai am incredere in nimeni. Asta mai ales pe fondul unei nesigurante mai mult sau mai putin de sorginte personala pe care am resimtit-o la locul de munca si in societatea vestica in general (cu referire bineinteles mai mult la cea irlandezo-britanico-americana). Si bineinteles mi se poate reprosa ca nesiguranta a fost acolo de la inceput si doar s-a dezvoltat si poate ca nimic mai neadevarat. Precum am spus, atunci cand dezvolti o anumita atitudine umila, pasiva, de sclav, toti cei din jurul au reflexul de a te lovi cu picioarele pe jos pe unde esti cazut. Singura cale de scapare de iesire este sa te ridici. Si eu am decis sa ma ridic si sa le spun tuturor celor care se cred mai destepti ca gresesc. Nici afaceristul anglo-saxon nu are dreptate, nici nea Gica din poiana lui Iocan care isi da cu parerea, nici politicianul roman, nici tinerii crescuti in vest, singura voce care are dreptate este vocea ratiunii si mai mult a dreptului uman. Cu totii avem dreptul de a trai o viata fericita. Insa daca unii considera justificat mijlocul de a lovi in altii pentru a atinge acest scop, atunci vin si spun ca este justificat sa luptam impotriva lor oricat de normali si conformisti ar parea, pentru a putea asigura un minim de fericire si de trai decent pentru ORICE fiinta umana de pe aceasta planeta.
Mania, nervozitatea, frica, anxietatea, agresivitatea si violenta sunt regretabile si ar trebui poate sa dispara din viata de zi cu zi. Nu trebuie insa inlocuite cu reprimare. Lupta este justificata si necesara, iar aceste porniri aproape animalice izvorate din creierul vechi sunt arme indispensabile pentru a o duce. Toate sunt emotii normale care au existat dintotdeauna in repertoriul uman, iar eu sunt decis sa le asmut impotriva prostiei si a oamenilor prosti si sa le controlez si sa fiu plin de compasiune fata de toti cei care ma respecta, care incearca la fel ca si mine sa fie mai buni si care nu merita cu adevarat nefericire, asa cum nici eu si nimeni nu o merita.
Ceea ce ma deranjeaza este ca am realizat aceste lucruri foarte tarziu, acum cand am ajuns sa-mi fie foarte greu sa-mi stapanesc pornirile organice si sa-mi canalizez energiile emotionale. Si asta e rau pentru ca de cele mai multe ori oamenii judeca dupa aparente, mai mult, dupa primele aparenete, si pot fi inteles gresit, hulit si dat la o parte. Poate si mai rau ma deranjeaza ca nu mai stiu prea bine ce e real, in cine sa ma incred si cum sa-mi gasesc un punct fix in viata. Un lucru e cert, sunt convins sa refuz ineptiile, absurditatile si judecatile unor oameni care nu au o oarecare logica, metoda stiintifica in modul in care gandesc. Problema este ca asta ma obliga sa-mi filtrez prietenii si apropiati intr-un mod radical si sa le reduc numarul daca ar fi sa-mi urmez aceste principii pana la capat. Nu pot insa fii un bufon pentru totdeauna si accepta parerile altora fara lupta, ci doar cu o ocazionala gluma si un dat din cap lipsit de speranta. Cinismul pe care mi l-am dezvoltat in fata acestei neputinte s-a intors acuma impotriva mea si m-a lasat lipsit de vointa, lipsit de incredere in viitor si schimbare.
Simt ca singurul mod in care pot schimba ceva este sa vociferez si sa-mi pierd cumpatul pana cand oamenii din jur vor fi gata sa ma asculte si sa ma trateze cu respect. Fiecare om are dreptul de expresie libera si masura in care si-l foloseste nu ar trebui sa depinda de cat de extrovert este sau cat de priceput este in arta relatiilor sociale si a retoricii. O libertate conditionata de mestesug politic sau maiestrie diplomatica nu mai este o libertate. Bagajul genetic al unei persoane si inclinatia sa spre anxietate, depresie, obsesie, manie sau mai stiu ce dereglare mentala mai mult sau mai putin inchipuita de asa zisi specialisti n-ar trebui sa influenteze cu nimic drepturile pe care le are in societate. Daca o persoana (ca si mine dealtfel) a inghitit in sec pana acum si a adoptat de buna voie atitudinea de sclav si apoi se trezeste la realitate, nu ar trebui ca ceilalti sa-l loveasca si sa-l impinga inapoi in conditia ingrata. Singurii care merita sa ramana sclavi sunt cei care nu vor sa-si deschida mintea. Sunt mandru de ceea ce sunt si de modul in care gandesc si am incetat sa mai cred ca exista cineva pe lumea asta care sa ma convinga ca gresesc, mai ales daca argumentatia lui nu se bazeaza pe obiectivitate si notiunea inca neabandonata a adevarului.
Citeam un articol in care un tanar roman cu doctorat la activ a decis sa se intoarca in tara si a enumerat toate motivele pentru care a facut-o. Ceea ce mi-a placut cel mai multe a fost sublinierea faptului ca exista in Romania o isterie in masa creata de media, pe care cei care nu au mintea deschisa sau nu au plecat pentru o vreme din tara refuza sa o accepte ca adevarata. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost raspunsul tipic romanesc la modul mistocar, pe care adesea si eu il folosesc, iar scopul sau este unul singur: acela de a omori din fasa orice incercare a interlocutorului de a vorbi serios. Aceleasi gen de discutii se rederuleaza de prea multe ori in baruri si cafenele la o bere cu vechi prieteni, colegi, fosti colegi, cunostinte, prieteni ai prietenilor si chiar necunoscuti. Toata lumea vorbeste nimicuri, stie ca discutia nu se refera la nimic, si utilizeaza aceleasi tehnici stilistice de a da continut unui discurs vid. Nimeni nu stie nimic, toata lumea isi da cu parerea, sfaturile prietenilor sunt inutile si doar cei care au construit suficient de multa carisma si incredere in sine pot comunica credintele personale ca adevaruri personale unei audiente anesteziate.
Cel putin asta e senzatia pe care o am eu acum, fiind in vacanta in Romania inainte de a ma intoarce la munca in Dublin. Nu mai apartin nicaieri, nu mai am incredere in nimeni. Asta mai ales pe fondul unei nesigurante mai mult sau mai putin de sorginte personala pe care am resimtit-o la locul de munca si in societatea vestica in general (cu referire bineinteles mai mult la cea irlandezo-britanico-americana). Si bineinteles mi se poate reprosa ca nesiguranta a fost acolo de la inceput si doar s-a dezvoltat si poate ca nimic mai neadevarat. Precum am spus, atunci cand dezvolti o anumita atitudine umila, pasiva, de sclav, toti cei din jurul au reflexul de a te lovi cu picioarele pe jos pe unde esti cazut. Singura cale de scapare de iesire este sa te ridici. Si eu am decis sa ma ridic si sa le spun tuturor celor care se cred mai destepti ca gresesc. Nici afaceristul anglo-saxon nu are dreptate, nici nea Gica din poiana lui Iocan care isi da cu parerea, nici politicianul roman, nici tinerii crescuti in vest, singura voce care are dreptate este vocea ratiunii si mai mult a dreptului uman. Cu totii avem dreptul de a trai o viata fericita. Insa daca unii considera justificat mijlocul de a lovi in altii pentru a atinge acest scop, atunci vin si spun ca este justificat sa luptam impotriva lor oricat de normali si conformisti ar parea, pentru a putea asigura un minim de fericire si de trai decent pentru ORICE fiinta umana de pe aceasta planeta.
Mania, nervozitatea, frica, anxietatea, agresivitatea si violenta sunt regretabile si ar trebui poate sa dispara din viata de zi cu zi. Nu trebuie insa inlocuite cu reprimare. Lupta este justificata si necesara, iar aceste porniri aproape animalice izvorate din creierul vechi sunt arme indispensabile pentru a o duce. Toate sunt emotii normale care au existat dintotdeauna in repertoriul uman, iar eu sunt decis sa le asmut impotriva prostiei si a oamenilor prosti si sa le controlez si sa fiu plin de compasiune fata de toti cei care ma respecta, care incearca la fel ca si mine sa fie mai buni si care nu merita cu adevarat nefericire, asa cum nici eu si nimeni nu o merita.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)