Este viata fara sens?

O intrebare pe care mi-am pus-o de multe ori si tot de multe ori am incercat sa-i raspund. Ca si in cazul vointei, dorinta mea tainica inclina spre existenta, alternativa parandu-mi de nesuportat. O lume in care nu exista sens si liber arbitru este o lume destinata pierzaniei, de neinchipuit. Am incercat din rasputeri sa ma conving ca ele sunt pur si simplu, ca  sunt pur si simple date ontologic. Abaterile constiintei mele sunt doar rezultatul depresiei: mi se pare mie ca viata nu are sens. De indata ce vei deveni mai vesel, mai activ, mai social, vei vedea viata intr-o alta lumina, asta e placa care se pune se de obicei. Dar asta inseamna ca notiunea de "sens al vietii" depinde de starea de spirit la un moment dat, dar mai mult, depinde de o serie de chimicale produse de organisme sau ingerate din afara. Argumentatia contra ar putea fi ca sensul exista oricum, obiectiv si independent de constiinta, aceasta trebuind doar sa intre in starea necesara pentru a-l cunoaste. Ca si in cazul lui Dumnezeu, argumentatia poate merge si invers, cu adevarat obiectiva este inexistenta, e nevoie doar sa intram intr-o stare de "iluminare" pentru a o vedea. Altfel spus, ai nevoie de credinta, ca sa poti sa ai directie in viata, sa ai speranta, sa fii optimist si toate cele care deriva din astea. O alta explicatie ar putea fi de genul "binele e mai mult decat raul si va invinge intotdeauna", sustinuta de alte mistere universale de tipul materia e mai multa decat anti-materia, nu stim sigur de ce, e probabil legat de conditiile din apropierea Big Bang-ului, dar speram ca o teorie viitoare sa dea o explicatie. Altfel justificata, apare atitudinea mereu pozitiva, ca un lait-motiv sau o papusa stricata, lumea repeta mereu si mereu ca e bine sa fii bine dispus, sa zambesti si sa te gandesti ca totul va fi intotdeauna in regula, si sa ocolesti probleme fara rezolvare precum care e scopul meu in viata, ce este religia sau de ce este atata suferinta in lume?

Lasand insa aceste probleme vechi si nerezolvate de o parte, am sa ma concentrez pe ce am anuntat in titlu - sensul vietii. Ei bine, aici imi vine in ajutor psihologia evolutionista: concluzia mea - singurul scop in viata este sa traim cat mai mult si sa procream. Partea cu cat mai mult este legata de partea cu procreatul. Ipoteza se mai numeste si "gena egoista". (Marturisesc ca nu am citit cartea lui Dawkins, dar am fost introdus ideii de catre Pinker.) Gena vrea sa supravietuisca. Nu stiu daca putem vorbi de intentionalitate aici, dar in momentul in care o entitate moare si nu lasa nimic asemanator siesi care sa continue in timp, atunci ea nu mai are nici o relevanta. Existenta ei trecuta este pur si simplu uitata, ea pur si simplu nu mai are substanta. Ceva nu exista acum, nu exista punct. Spui "om" si intelegi ceva prin asta pentru ca oameni traiesc acum si se nasc in fiecare zi. "Dinozaur" nu avea nici o insemnatate acum mai bine de un secol, pana cand oamenii de stiinta nu au adus cuvantul in constiinta publica, insa in continuare dinozaurii pur si simplu nu mai exista. (Ca o paranteza, ma gandesc la expresia "a fi pe aceeasi lungime de unda" care a venit tot din domeniul tehnic, insa aici nu poate fi vorba de ceva ce nu exista, ceva ce nu exista cel mult asa cum ne imaginam noi ca obiect fizico-matematic, inchid paranteza.) Noi, ca oameni avem sens atata timp cat suntem in viata, si mai mult, cat genele noastre sunt replicate constant si circula dintr-un recipient in altul fara sa se dezintegreze, fara sa-si piarda forma ideatica, structura abstracta, reteaua de relatii, chit ca sunt recombinate si regrupate sau mutate. Fenomenul viestii este fenomenul existentei insesi. Nu mai este nimic pe deasupra.

Tot restul sunt adaptari si adaptari mai curioase, care nu par a fi explicabile. Bineinteles fiecare isi alege tabara: unii se asteapta ca toate lucrurile sa fie explicate de cunoastere, altii pun misterele pe seama magiei si a divinitatii. Dar ca sa revin, insasi masinaria cerebrala care a dezvoltat conceptul de scop, a fost construita (a se citi "a evoluat") pentru singurul motiv de a asigura supravietuirea. Exista chiar un mecanism numit confabulatie, prin care centrul lingvistic din creier genereaza explicatii (uneori false) pentru majoritatea actiunilor pe care le intreprindem - adesea motivatia constienta difera de cea care a generat defapt actiunea. Pe scurt, ne mintim singuri. Acum nu pretind sa inteleg tot ce se intampla in mintea noastra, dar teoria asta se suprapune destul de bine cu ceea ce am observat in jurul meu, si pare-se a fost si opinia unor religii orientale, desi recunosc ca nu sunt nici adept si nici cunoscator.

Cladiri inalte de birouri, sute de angajati stau in fata calculatorului si muta simboluri dintr-o parte in alta sau transforma pixeli in alti pixeli. Umplu hartii de cerneala, umplu cani cu cafea, se streseaza, se vaita, ies la tigara, se intorc obositi acasa si isi fac griji pentru viitor bazate pe ce-au scrijelit intr-o agenda, ultimul email pe care l-au primit sau ce a zis seful sau un coleg. In mintea tuturor, toti acesti oameni, noi cu totii facem lucruri de o importanta cruciala, importanta de care depinde soarta omenirii, a Pamantului, a Universului. Corect doar in prima instanta. Toata aceasta mascarada, tot acest furnicar, toata aceasta joaca nu are ca scop decat supravietuirea omenirii. Straturi peste straturi de mecanisme sociale, de cozi de paun, de masti, de protocoale, de tehnologii si maiestrii in prelucrarea naturii sau manipularea celor din jurul tau s-au adunat pentru a crea ceea ce numin in ziua de azi "civilizatia umana". Nimic din toate acestea nu are sens cu adevarat. Poti oricand sa te opresti si sa iesi din joc, singurul pret pe care il platesti este o supravietuire mai putin probabila a genelor tale. Esti doar un motor de maximizare a sanselor de reproducere.

Te zbati prin viata, faci scoala, iti iei o slujba, aduni bani, te lupti sa castigi mai mult, iti cumperi masina, iti cumperi casa, telefon mobil, calculator, le schimbi la 2 ani, citesti carti peste carti, nu ai odihna, ti-e teama in fiecare moment ca le vei pierde, devine toate atat de esentiale incat ai impresia ca respiratia insasi depinde de ele. Tragedia pierderii tuturor posesiilor este compensata mereu de dorinta nestavilita de a acumula, de a avea mai mult decat inainte, mai mult decat cel de langa tine. L-as numi pe om o "masina diferentiala". Cand spunem nivel minim de trai nu ne referim la mijloacele minime de subzistenta, ci la setul minim de posesii si avantaje pe care le avea un individ intr-un populatie data traind intr-un mediu dat. De aici razboaie, de aici foamete. Institutille au fost doar puse peste pentru a regula acest sistem. Nu le-am creat noi, ele s-au creat singure undeva in afara noastra, aproape ca un fel supra-fiinte, emergente din insasi vartejul care este viata. Precum am spus, tot ce pierzi daca iesi din toata aceasta aparenta de oameni ocupati si seriosi in legatura cu ce fac este statutul social. Odata ce ai pierdut statutul social, esti ostracizat: nu mai ai parte de resurse, nu mai ai parte de sex opus cu care sa te reproduci, nu mai ai parte de mijloacele pentru a continua sa supravietuiesti cu cativa ani mai mult pentru a pune umarul la generarea de mai multi si mai multi plozi. Nu vreau sa credeti ca urasc asta, ca promovez o distopie in care incetam rational si constient sa mai facem copii, pentru ca ne-am trezit dintr-o data intr-o conspiratie a procreerii: suntem crescuti ca vitele intr-o ferma doar ca sa facem cat mai multi copii si apoi niste extraterestri sa ne manance, tema veche si amuzanta a SF-ului care prezinta aparenta nedreptate a lipsei de control si autonomie. Nu, nu spun asta, spun doar ca orice parere ai in mintea ta ca faci lucrurile pe care le faci pentru cariera, pentru sotia ta care o iubesti, pentru parintii la care tii, pentru o idee nobila, pentru un ideal mistic, pentru ce vrei tu, se reduc la praf in final, la acea tarana si cenusa pomenita in biblie, la acele molecule care in mod bizar se combina cateodata pnetru a face din materie inerta viata.

E oare atat de dezolanta viata cand o privesti prin asemenea lentile? Se pare ca da. Atunci inseamna ca poate nu ne place atat de mult adevarul pe cat ne laudam si avem nevoie sa ne mintim si sa fim mintiti in continuare pentru a continua sa traim. Cert este ca insa mecanismul care ni se descopera in nuditatea sa simpla acum este cel care cere ca noi sa facem orice cu putinta sa nu cadem in disperare in masa si sa nu cedam deznadejdii si sa continuam sa misunam in cetatile noastre de beton, otel si sticla si sa facem copii in continuare, sa fim fericiti si sa cheltuim bani la shopping in weekend. Traiasca ipocrizia!

Oglinda retrovizoare. Carusel luminat in noapte

Sunet. Culoare. Pielea care ti se intinde. Muschii fetei care se ridica, fruntea care face riduri. O melodie veche, un vers familiar si nemaiauzit de mult. Amintiri starnite, senzatii pe care nu poti sa pui degetul, se ridica ca praful rascolit de vant, iti aluneca din maini ca un peste zvarcolind, nu stii, nu intelegi, nu poti sa vezi de unde vin, nu poti sa spui cat timp vor sta, nu prevezi unde vor merge, nu stii nici tu unde vei ajunge.

Soarele te bate incet pe fata, inchizi ochii, strangi pleoapele pana cand vezi pete galbene si te bucuri ca traiesti. Strangi fiecare farama de seva, fiecare dram de fericire care iti curge prin vene si le treci repede prin inventarul memoriei, ca sa-ti aduci aminte in alte clipe cand e intuneric si frig. Cum poti sa traiesti ca un caine? Pot atata vreme cat pot sta sub soare sa ma incalzeasca, sa-mi dea viata.

Tristetea e ca un drog. Nimic nu se compara cu privirea pierduta in zare dupa o noapte nedormita, scrutand in departare sensuri, intelesuri, incapabil sa mai scoti o vorba, incapabil sa mai articulezi, sa rationezi, sa explici, mic si umil in necunoasterea ta, si in acelasi timp frustrat, revoltat, furios pe destinul nedrept, pe tot ce n-ai putut sa fii, pe amintirile amare, pe cele pe care le tii la inima, pe cele de care nu poti sa scapi, pe toate mastile pe care le-ai purtat, pe toti oamenii care ai fi putut sa fii, pe toate iubirile pe care ai fi putut sa le ai. Imi amintesc de oameni si locuri dupa cantecele pe care le aud. Unele ma duc pe malul marii, altele pe o strada in noapte, un trup gol de femeie sau o camera cu mine si gandurile mele ridicandu-se spre tavan si pierzandu-se asa cum se pierd toate sufletele de la inceputul timpului. Tristetea e un drog. Tristetea e atunci cand nu te minti. Tristetea e felul in care unii oameni vad lumea, ca printr-un ciob de sticla ars cu lumanarea.

Toate cuvintele se pierd in urechi ce nu asculta sau in minti ce uita. Imi impart eul in jumate: o jumatate care crede ca ca senzatiile pe care le am sunt cel mai important lucru in viata si trebuie ajutate sa se materializeze in afara, si cealalta jumatate care continua sa faca acelasi lucruri zi de zi si lasa toate vorbele rostite in interior sa treaca nebagate in seama, sa se rostogoleasca in neant, pentru ca oricum se vor intoarce la fel si la fel fara sa aduca nimic de insemnatate, nimic nou, doar emotii mascate in ganduri si fantezii. O parte viseaza, pe cand cealalta incearca sa traiasca. Una ma decima incet, muschi cu muschi, fibra cu fibra, carne, os, vointa, pe cand cealalta stie ce e miscarea, ce e vivacitatea, ce e placerea, ce e satisfactia, ce e esenta inoculata in mostenirea noastra ancestrala. Incerc sa-mi decorez viata asa cum incondeiezi un ou de Paste, doar de dragul principiului estetic - in final oul tot se va sparge.

Si daca imi schimb viziunea? Daca invat sa ma bucur de soare, de oameni, de norii de pe cer, daca imi cunosc  trupul, daca ma accept asa cum sunt, atunci ce? Ar trebui dintr-o data sa gandesc altfel? Ar trebui sa-mi arunc toate gandurile dinainte si sa spun ca mi-am lepadat pielea, acum sunt un om nou? Daca ar fi sa consider toate confesiunile mele de acum si din trecut ca fiind neadevar, care e atunci adevarul? Alchimia perfecta a serotoninei si dopaminei? Fertilitatea soldurilor, genele mai bune ale urmasilor, cartile scrise de unii, cantecele compuse de altii. Ar trebui sa spun: tristetea asta ce ma urmeaza a fost un blestem, acum sunt pur, acum inteleg viata. Dar cine intelege ce pana la urma? Atat timp cat suntem sclavii lucrurilor care ne impresoara. Noi nu suntem liberi, iar libertatea e mizerie, noi nu o vrem, nu ne-o dorim, nu vrem sa intelegem nimic, nu vream sa fim destepti, vream doar sa fugim, sa alergam cat mai iute, sa ocolim toate obstacolele, sa nu ne uitam in spate, sa lasam in graba cateva resturi in urma, sa nu ne dam seama unde suntem in vuietul vantului pe care-l strapungem, sa alegem locurile cu ceata mai deasa, sa ajungem cat mai degraba in alta parte, in alt loc, oricare, oriunde, numai nu aici.