Data stelara 0xFFFFFF... cu warp 9 spre nicaieri

Motivul pentru care scriu acest blog acum este ca nu pot sa fac nimic altceva in loc. Cum asa? Simplu. M-am sculat de dimineata (la 11 dupa ora noua) cu o durere moderata de mijloc (ceva comun pentru un programator sedentar ca mine). Cert e ca in momentul in care am incercat sa-mi inchei siretele la stangul (dupa ce in prealabil am reusit la dreptul) m-a fulgerat o durere ca in visele cele mai urate, care m-a paralizat in pat (asta dupa lungi chinuri de a ma sui in el). Asta e genul de durere care te face sa vrei sa-l scuipi in fata pe ala care canta ca "pain is an illusion" chiar daca in mod normal obisnuiesti sa asculti cu placere piesa respectiva.

Asa ca iata-ma acasa, dupa ce m-am invoit de la serviciu, stand in aceeasi pozitie in care as fi stat si acolo, pironit pe scaun in fata calculatorului si asta pentru ca am constatat ca in orice pozitie as sta ma doare aproape la fel (chiar daca am eu senzatia ca pozita asta "ergonomica" m-a bagat in boala). Si de ce nu m-am dus la munca? Pentru ca nu reusesc sa ma aplec sa-mi bag nenorocitii aia de adidasi in picioare.

Dar am reusit o performanta uimitoare cu aceasta ocazie, am terminat Taofizica lui Fritjof Capra, carte pe care din anu I tot ma chinui sa o citesc. Va povestesc cu alta ocazie despre ce e vorba si cum dupa atata chin de lecturi fragmentare mi-am risipit tot entuziasmul. Dar am terminat-o si asta e ceva. Caci, de, mergem pe ideea ca o carte citita pe jumate nu se numeste ca e citita, ci infruntita. Insa la cate carti am infruntit eu la viata mea, ce mai conta una. Pana la urma pentru programul meu de lectura (odata la 3 seri in medie, in raportul de ora de citit la 10 de programat) e o reusita ca mai le si termin. Deci, cum spuneam, am terminat-o (asta in loc de concluzie care lipseste cu desavarsire).

Si ca sa continui firul epico-liric comico-absurd, iata-ma captiv in camera de camin, tastand la un blog ridicol. Ce e mai culmea e ca nici pana la cantina n-am putut sa ma duc sa mananc si eu ceva, asa ca am continuat sa pun caramizi la constructia pe care o fac - incerc sa-mi pun etaj la gastrita ca sa pot sa ii zic ulcer in mod oficial. Asa ca mi-am comandat pizza. Nesimtita aia de la telefon mi-a ras in nas cand i-am zis ca eu nu stiu ce pizza au ei acolo la Maxx si ca sa-mi trimita una oarecare. Eu ce sa le fac daca nu le pun si ei pe Internet ca oamenii. Pai ce dracu, suntem in plina era informationala, nu? Deja numarul celor ca mine care ar face totul de la calculator daca s-ar putea a inceput sa creasca simtitor.

Cred ca ma opresc aici, deja e timpul sa schimb pozitia, ca sa imi dau impresia ca ma doare altfel. Sa vedem poate imi trece pana joi. Asta e un apropo subtil ca joi cant cu trupa in Big Mamou si vreau sa ma dau rotund si pe aceasta cale. Mama, ce polivalent sunt. Pe de alta parte e si o invitatie sa veniti - adica voi cei care cititi si n-ati primit o invitatie speciala din partea mea pana acum. Din pacate sunt atat de aiurit ca nu sunt in stare nici macar sa tin minte o amarata zi de aniversare a relatiei mele cu prietena... si au trecut ceva luni. Asa ca va sfatuiesc sa nu aveti asteptari de la mine. In fine, ati inteles ideea, va astept.

Trebuie sa mori

Intre noi si lucrurile pe care le dorim stau atatea oprelisti incat uneori nu se mai merita sa-ti doresti nimic. Mereu trebuie sa faci ceva ca sa poti pasi inainte. Mereu un imperativ, mereu o nevoie, mereu un efort. Si cand te asezi si te intrebi de ce faci toate astea, nici tu nu-ti mai dai seama sau nu-ti mai aduci aminte. De ce ma chinui atat? Trebuie sa existe un motiv. Suntem disperati sa gasim un vinovat, sa facem un sacrificiu pe altarul unui ideal sau sa ne inchinam ofranda unui idol sau unei persoane iubite. Ne inhamam la poveri greu de dus iar apoi ne plangem ca nu ne mai tin puterile.

Trebuie sa termini scoala, trebuie sa te maturizezi, trebuie sa castigi bani, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa repecti autoritatea, trebuie sa-ti platesti darile. Si asta n-ar fi nimic daca n-ar aparea ca un fel de legi nescrise, ca un fel de presiune sociala invizibila alt soi de indatoriri: trebuie sa fii frumos, trebuie sa fii sanatos, trebuie sa fii fericit. Omul model al secolului XX este prototipul unei vieti perfecte intr-o lume ideala. Cu totii ne dorim sa ajungem la acest nivel, dar cu totii ne impiedicam pe drum. Standardele sunt prea inalte si numai cei alesi se pot ridica atat de sus. Oameni precum vedetele de cinema, cantaretii si fotomodelele umplu paginile revistelor pe care adolescente grase le citesc cu nesat.

Paiete din resturi menajere imbracat in poleiala si praf de stele. Cutume nascute din secole intregi de refulari adunate si prejudecati. Emotii scapate de sub control si proiectate in violenta. Manipulare incontrolabila prin media si idealuri fugite din lesa propriilor creatori. Genii si marionete, stralucire si razboi, bombe si reclame de neon, mileniul trei si reintoarcera la credinta.

Cand orasul te prinde in vartejul lui, cand timpul te apasa, cand trebuie sa faci atat de multe si totusi nu mai faci fata, adu-ti aminte de un singur lucru cert: mai devreme sau mai tarziu tot va trebui sa mori.. E singura trebuinta de care nu te poti ascunde. Poti sa devii un Lebowski si stai sa freci menta toata ziua de frica de a nu face ceea ce ti se impune sa faci, ci doar ceea ce-ti face placere. Poti sa devii un workaholic si sa-ti dedici viata corporatiei pretextand ca o faci pentru a-ti intretine familia, in timp ce copii nici nu au timp sa te cunoasca, iar casnicia se destrama. Pana la urma totul se reduce la ego. E o linie subtire intre datorie si placere, intre munca si pasiune… Ashes to ashes and dust to dust…

Sunt atat de multe lucruri de fact, atatea de invatat si totul se schimba. De ce sa te apuci mai intai, cum sa le termini, cum sa le acoperi in totalitate, cum sa rezisti efortului, cat timp iti trebuie si cata putere de concentrare? Mai mult de o viata? Mai mult decat un creier? Mai mult decat o inima? E clar ca nici tu nu mai esti acelasi. Ai mai acumulat niste ani, esti la fel de prost, dar mai speriat de a nu repeta un numar din ce in ce mai mare de greseli. Esti mai precaut, mai circumspect, mai matur. Ti-ai petrecut ani buni in scoala invatand concepte solide si acum constati ca toate ideile din lume unduie in jurul tau ca valurile marii. Ai inferat reguli si ai descoperit ca lumea e formata din exceptii. Te indarjesti sa crezi in principiile tale in timp ce toti ceilalti ti le calca in picioare incat ajungi sa te indoiesti de fiecare dintre ele si totusi sa nu renunti.

Marea problema a unora din cei pe care ii cunosc este ca nu stiu ce vor, ca nu stiu ce le lipseste, ca nu stiu de ce simt goi. Caci pana la urma intreaga noastra viata e angrenata de obiective pe termen scurt, planficari pe termen mediu si vise ce poate nici peste ani buni nu vor fi indeplinite. Dar ce se intampla cand ti-ai pierdut capacitatea de a-ti mai dori? Cand descumpanirea s-a ridicat la prag de stil de viata? Ratati cu sarm, salarii mari, legume de televizor si dezastre sociale. Iar singurele adevaruri sunt schimbarea si moartea.

Are dreptate cel ce stie sa-si expuna cel mai bine punctul de vedere. Eu pot adeseori sa ma insel si chiar atunci cand nu o fac sa nu fiu inteles sau perceput negativ. Eu pot foarte bine sa nu-ti inteleg tie punctul de vedere si sa te combat. Eu as putea foarte bine sa te omor pentru ca nu imparti aceleasi idei cu mine. Si totusi nu o fac, dar altii o fac. Se spune ca ei au puterea in maini, iar restul sunt doar niste pioni. Si pana la urma cand nu mai vezi nici o alta cale, te complaci sa fii un pion si chiar iti place ca altcineva sa faca mutarile pentru tine.

Prea multi de trebuie si nu mai gasesc placerea. Toate placerile au devenit rutine si trebuie sa gasesc mereu alte placeri din ce mai incitante asemenea dependentului care isi mareste doza. Poti sa dai in nevroza sau poti sa dai in supradoza. Sau poti sa traiesti fericit pana la adanci batraneti inconjurat de toate viciile tale preferate. Se intampla tuturor deci se reduce la rangul de banalitate. Deja nu mai are nici un farmec, caci oamenilor le place sa creada ca au ceva special. Defapt e doar existenta noastra plata. Muncitorii care se aduna seara la bodega din cartier stiu ei ce stiu: isi anesteziaza gandurile.

Daca cumva credeti ca toata dizertatia asta se va indrepta spre o concluzie va inselati amarnic. Momentan se va opri aici, dar defapt va continua la nesfarsit intr-o incercare deliranta de a eluda ratiunea si intr-un efort Zen-alike de a gasi sensul vietii.

Erwin Schroedinger compara fiinta umana cu un fel de masina termodinamica care se hraneste cu negentropie (entropie su semn negativ). Dar conform principiului doi pana la urma tot moare. Generatiile se schimba, credintele se metamorfozeaza si totusi zeii nu mor niciodata. Pesemne ca persoanele astea divine n-au petrecut nici macar o zi in Bucuresti sa-si macine nervii in trafic si sa se intoarca seara daramati de la munca. Stiu ei ce stiu…

Intre pozitiv si pozitivism

Pozitivismul e un curent filozofic sau hai sa-i zicem mai bine ideologic (ca mai apare si prin sociologie si altele) initiat de un gagiu, Comte, prin secolul 19. Defapt el e mai mult un mod de gandire ce se axeaza mai mult pe stiinta ca metoda de cunoastere a adevarului. Mai simplu, o metoda simpla de a tine minte si a intelege etimologia cuvantului se bazeaza pe idiomul englezesc "to be positive of something".
A gandi pozitiv stie toata lumea intuitiv ce inseamna, adica pe scurt - sa fii optimist. Prin urmare pozitiv != pozitivism (pt cei care nu cunosc notatia, inseamna diferit). Si nu numai ca sunt diferite, ci mai mult sunt aproape antagonice. Cel putin din punctul meu de vedere se exclud reciproc.
Exista 3 tipologii: optimistul, pesimistul, scepticul. Optimistul e sigur ca se va intampla un lucru bun, pesimistul ca se va intampla un lucru rau, iar scepticul se zbate in incertitudine intre cele 2 variante. Scepticul va pune intotdeauna in dubiu faptele, vorbele si ideile celorlalti si se va feri sa enunte reguli fara un temei solid. In fine, asta e o descriere din topor in termeni propri, puteti gasi definitii mai bune in alte parti.
De ce tot acest breviar? Pentru ca m-am saturat de mine: un bou pozitivist si sceptic si m-am saturat de toti cei se grabesc sa te sfatuiasca sa te imbraci intr-o aura pozitiva, declamand un fel de doctrina mistica. M-am saturat de spiritul de turma si m-am saturat de individualitatile puternice. M-am saturat de artisti snobi care n-au nici cea mai vaga idee despre ce inseamna stiinta si ma calca pe nervii savantii si inginerii fara cultura literara, muzicala sau de orice fel.
Cine sunt eu pana la uma? In ce raport sunt eu si in ce raport sunt ceilalti oglinditi in mine? Pe cine trebuie sa cred, pe cine sa urmez, pe cine sa imit? Sau pana unde e limita egoismului? Caci pana la urma suntem produsul mediului si a anturajului. Poate cineva sa faca cu adevarat diferenta dintre bine si rau? Exista oare cu adevarat binele si rau, ingerul si demonul, esentele pure, alb si negru?
Defapt nu exista eu si ceilalti. Nu exista o mare conspiratie. E doar fiecare pentru el. Si cum ramane cu fiecare pentru ceilalti?
Ma zbat intre cautarea credintei si imbierea nihilismului. Sunt ascuns de providenta, taiat de pe lista epifaniilor, si totusi nu pot infirma ipoteza Dumnezeu si nevoia de transcedere. Nici nu pot stabili intaietatea unei religii asupra alteia. Ma enerveaza insa cand se varsa sange din asemenea cauze. As vrea sa inceteze razboaiele si terorismul, ma puteti numi hippiot, pacifist, visator, idealist, utopist, dar sunt constient ca la fel de a greu precum a incerca sa starpesti maladia sufletului ce zace in mintile oamenilor recenti.
Citesc despre ta0, sex si fizica si nu pot ajunge decat la o singura concluzie: confuzie. Povestea merge mai departe, cantecul ramane acelasi, eu sunt ceea ce sunt, nu pot fi singur, nu pot fi mut. Balansez pe linia subtire dintre manie si depresie si pot fi confundat usor cu un monstru nascut din somnul ratiunii. Cu toate astea iau lucrurile din viata asa cum vin si incer sa le traiesc la maxim: bucurie, placere, extaz, tristete, manie, frica. Imi pare rau ca uneori sunt prea irascibil sau ma comport urat fata de altii. Imi pare rau si cand ceilalti fac la fel.
Daca uneori ma cufund in algoritmi si incerc sa gasesc explicatii in formule, alteori imi linistesc sufletul in bataia ramurilor, peisajul de pe traseul tramvaiului, oamenii ce trec pe strada sau acordurile unei bucati muzicale. Nu vreau sa fiu inteles gresit, sunt doar un om care incearca sa inteleaga ce inseamna sa fii OM si sa-ti traiesti viata.
Am sa inchei cu un citat neconventional dintr-un fisier de subtitrare al filmului "The Life of David Gale" (sper sa va descurcati la citit):
Ca sã întelegeti punctul de vedere a lui Lacan.Fanteziile trebuie sã fie ireale...
pentru cã în momentul, în secunda|în care obtii ce doresti...
nu mai... nu-l mai poti vrea.
Ca sã poti exista...
dorinta trebuie sã aibã lucrurile ce o determinã, mereu absente.
Nu e acel lucru pe care îl vrei. E fantezia acelui lucru.
- Asa cã, dorinta creeazã fantezii nebune.
Scuze.
Asta vrea Pascal sã spunã când zice cã suntem cu adevãrat fericiti
când visãm la fericirea ce va urma.
- A venit astãzi.
- Sau de ce spunem cã vânãtoarea e mai dulce decãt vânatul.
Sau ai grijã la ce îti doresti, nu pentru cã îl vei primi,
dar pentru cã esti blestemat sã nu-l mai vrei odatã ce l-ai primit.
Asa cã lectia lui Lacan e: "Sã trãiesti dupã dorinte nu te va face niciodatã fericit."
Ca sã fii complet uman e sã te strãduieati sã trãiesti dupã idei si idealuri...
Si sã nu-ti mãsori viata în ce ai obtinut din dorinþele tale,
ci în acele mici momente de onestitate, compasiune,
întelepciune si chiar sacrificiu...
Pentru cã în final, singurul mod în care ne putem mãsura importanta vietii noastre
e prin aprecierea vietilor celorlalti.