Retrospectiva

Vine o vreme uneori cand te uiti in urma si faci bilantul ultimelor tale realizari sau cel putin a insiruirii de fapte marunte ce se succed pentru a-ti forma viata. Asa mi s-a intamplat de exemplu aseara uitandu-ma mai mult sau mai putin accidental prin directorul cu poze adunate de-a lungul anilor. Iar eu n-am fost niciodata un maniac al instantaneelor si nici al consemnarii evenimentelor. Insa cu toate astea s-au adunat ceva amintiri si nu strica niciodata sa le treci pe hartie.

Poate cel notabil lucru care mi s-a intamplat in ultima vreme a fost nasterea nepoatei mele Emma. Frati-miu, cel alaturi de care am crescut, Miha, cea pe care am cunoscut-o in anul intai pe cand le aveam grija de atunci puiul Tina, acum deja mama a o duzina de braci germani, ei au devenit acum parinti si, prin ei, eu am devenit unchi. Iar gandul asta mi se pare colosal, schimbandu-mi modul in care ma raportez la viata. Am tinut-o in brate pe cand avea doar 6 zile si, bineinteles, nu m-am priceput prea bine sa o fac. Pana la urma e un copil ca oricare altul, dar face parte din familia mea si-l voi vedea cum creste langa mine. Nepotica mea imi aminteste ca am inceput sa pasesc in afara tineretii, iar acum viitorul e al ei si al nostru pe langa ea.

As vrea sa-l cred pe Vlad cand spune ca viata devine atat de simpla atunci cand iti propui doar sa prezervi si sa perpetuezi specia. Te desparti in timp de oameni de oameni, ii reintalnesti, ii redescoperi, ti se par schimbati, iti dai seama ca tu insuti te-ai schimbat. Peste foarte putin timp Vlad va deveni si el tatal unei fetite. Claudiu si Laura si-au sarbatorit si ei de curand festiv nunta, iar eu cu Adi am furat mireasa si ne-am dus cu ea din Otopeni pana in Club A. Momente memorabile - si probabil vor mai veni si altele. Dar parca tot nu-mi vine sa cred ca aceia care invatam impreuna in camin si in cantina si apoi ne imbatam prin Club A suntem cei care devenim din ce in ce mai maturi, mai responsabili, mai adulti. Stiam ca va fi asa, dar tot nu-mi vine sa cred.

Dar sa lasam nostalgiile si sa ne amintim ca a venit vara - anotimpul fericirii pentru mine. Am fost deja de doua ori in Vama, odata de 1 mai, odata acum de curand. Prima data mi-am pierdut cheile si a trebuit sa-mi sparg usa, a doua oara mi-am luat cateva picioare tavalit pe jos de niste cocalari care se distrau batand rockeri, deci n-am fost lipsit de peripetii. Am mai umblat prin oras, am vazut lucruri interesante, jazz, pe John MacLaughlin intr-un concert demential la Sala Palatului, am revizitat miercurea la Sala Radio, dans contemporan (bizar), repetitie cu public la teatrul din Laptarie, proiectie de film de la TIFF, unele dintre acestea la recomndarea unor prieteni noi de care ma bucur. Am culminat weekend-ul asta cu o iesire la munte in Piatra Craiului alaturi de Andrei, plan pe care mi-l pusesem de multa vreme in gand dar de-abia acum am reusit sa-l implinesc. Toate lucrurile astea adunate au frumusetea si savoarea lor si chiar daca organul meu de simt al plenitudinii vietii mele e cam atrofiat, asta nu inseamna ca nu ma pot bucura privind inapoi.

Dar poate ca cel mai bine e sa ne bucuram privind in viitor, sau poate doar sa traim clipa senini. Astea sunt prerogative la care m-am mai gandit si le stim cu totii, dar vin momente cand intra in prim plan. Cum ar fi azi cand doar o zi mai ma desparte de 25 de ani traiti din viata. La multi ani mie! Caci am facut un drum lung pana aici, dar nu vreau sa ma opresc aici, vreau sa merg inainte. Macar pana la vreo 30 de ani cand poate ma voi linisti si eu din angoasa mea existentiala si voi patrunde "sensul" vietii :P. Dar cine stie ce va mai fi... Noi sa fim sanatosi!

Masina de vise

In incercarile mele de a construi o lume virtuala am invatat mai multe lucruri. Nici unul dintre ele nu este un adevar absolut. Exista doar o probabilitate foarte mare ca lucrurile sa stea intr-un fel si infima intr-un altul. Si apoi am ajuns sa stiu mai degraba ceea ce nu poate fi, decat legitatile unui univers supus mereu schimbarii – realitatea.

Poate fi lumea cunoscuta prin simulare? Oare spre asta ne-am indreptat tot timpul? Am trait febril speranta ca intr-o buna zi voi putea explica totul din jurul meu reconstruindu-l. E visul nebun al oricarui om inclinat spre stiinta. Si cu toate acestea nu se deosebeste prea multe de cel al artistului ce se agata de o lume imaginara, a simbolurilor.

Rezultate spectaculoase ne incanta ochii in grafica pe calculator. Jocuri din ce in ce mai realiste, lumini, umbre, imersie in sunet si culoare. Filmele animate isi fac loc cu putere sa ia locul vechiilor desene si in curand chiar actorilor umani. Digitalul ne cucereste si pare sa nu se opreasca. Lasa mereu in urma un reziduu de imperfectiune. Pare sa fie surogatul ideal pentru orice, iar oamenii tind sa ignore toate acele detalii fine care faceau lucrurile sa fie ceea ce sunt, acea aroma inconfundabila.

Eu insumi ma inham in aceasta cursa nebuna si nu regret lucrurile pe care le pierd. Uneori a pierde inseamna a castiga; si nu poti cunoaste valoarea reala a lucrurilor pana nu le sucesti cu capul in jos si clatini bine. Eu insumi pun umarul la subminarea realului prin tacturi de ceas si operatii de procesor. Si totusi nu-i totul decat un vis.

Pentru fiecare grad in plus de naturalism adus sinteticului trebuie puse la munca cohorte si cohorte in plus de mici muncitori logico-matematici. Portite ce se inchid si se deschid in siliciu pentru a efectua miriade de calcule complexe. Materia care se supune ideii. Materia care trudeste pentru a crea un simulacru al materiei.

Pentru orice picatura de culoare, pentru orice licarire de lumina, pentru fiecare dovada ca sunt reale, se lovesc, se sparg, curg sau se indoaie, obiectele realitatii sintetice sunt luate pe rand, masurate si numarate pana cand calculul ia sfarsit, iar rezultatul este prezentat ochilor sau, generalizand, receptorilor nostri senzoriali. Calculatorul devine astfel un fel de entitate omniscienta responsabila cu animarea tuturor sferelelor, tinand loc de cauza prima pentru tot ceea ce inseamna materialitate si, intrinsec, miscare.

Si nici nu se poate altfel: legile formale ale naturii au fost scrise in ipoteza in care se stie deja ca lucrurile exista. Adica lucrurile sunt diferite intre ele si se afla mereu in tot felul de relatii, ca si cum s-ar cunoaste bine. Asta elimina posibilitatea ca ele sa fie oarbe sau lipsiste de orice fel de perceptie a aproapelui. Altfel cum ar interactiona doua entitati separate de un zid impenetrabil de ignoranta mutuala? Cand spun ca lucrurile exista inseamna ca ele au fost deja pregatite sa curga de-a lungul legilor.

De unde stiu doua corpuri ceresti ca se afla la o distanta suficienta care, conform vitezelor lor la acel moment, sa confere unuia sau altuia o orbita eliptica sau o parabola plina de perturbatii datorate unor campuri gravitationale mai slabe sau mai indepartate? Cineva trebuie sa le anunte pe amandoua. “Planeta! O cometa se apropie de tine, dar fii pe pace, nu te va lovi, ci va fi blestemata sa nu-si inchida niciodata traiectoria!”. Un Dumnezeu ar trebui sa se ocupe de toate lucrurile astea, caci daca lucrul-planeta n-ar fi stiut de apropierea lucrului-cometa s-ar fi omis poate sa se puna in aplicare mecanismul grandios al atractiei universale. Forta de atractie nu scade invers proportional cu patratul distantei decat daca distanta exista.

Iar in lumea ideilor platonice, a elementelor euclidiene si a fortelor newtoniene toate premisele sunt indeplinite. Lucrurile, spatiul si timpul exista. Tot ce mai trebuie sa facem este sa le punem in miscare. Creatorul alege tot felul de soiuri de idei, le amesteca in rapoarte felurite si aranjandu-le in tot felul de formule da nastere unui univers. Numarul insusi fiind o idee, modeleaza parametrii acestei lumi posibile dand la iveala o infinitate de posibilitati ingradita doar de suita legilor alese cu putin mai devreme.

Dumnezeul trebuie astfel sa-si imagineze intreaga lume in mintea sa nemarginita, asa cum oamenii viseaza uneori noaptea de parca ar trai in veghe. Lumea ideilor e o lume inerta care asteapta sa fie angrenata de o minte uriasa. Dar cat de uriasa sa fie pentru a cuprinde un univers infinit? Creierul uman nu-si poate imagina lucruri pe care nu le-a vazut niciodata, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Dar unde exista ele defapt? In mintea lui Dumnezeu? O scurta povestire zen punea intrebarea: cand te uiti la un steag care flutura in bataia vantului, ce se misca defapt: steagul sau mintea ta?

Se pare insa ca lucrurile se misca pretutindeni, chiar si la milioane de ani lumina departare. Pare-se ca lucrurile nu asteapta un ochi care sa le vada pentru a se trezi din hibernare si a incepe sa vibreze. Pur si simplu parametrii lor tropaie de colo colo. Iar calculatorul ce se ascunde sub aparent inocenta masca de oracol, este defapt incercarea disperata de a construi un Dumnezeu care sa stie exact cum se misca lucrurile. Calculatorul trebuie sa stie cum se misca fiecare lucru.

Un vis spulberat insa. Registrii electronici ce stocheaza numerele nu reusesc sa faca fata infinitului. Insa cum nici Pitagora n-a vrut sa accepte irationalitatea numerelor neintregi sau incomensurabilitatea spatiului, asa ne amagim si noi sa credem ca putem cladi vise. Problemele intractabile transforma fiecare cadru de simulare de ordinul unor sutimi de secunda in calcule ce-ar putea dura milenii si tot n-am fi siguri daca s-ar termina vreodata. Dar ne zbatem sa aproximam – lumea trebuie sa fie atomica, lumea trebuie sa fiu un multiplu intreg al unui singur lucru, poate doua ca sa exista polaritatea ce creeaza dinamica lucrurilor, sau poate, hai, doar cateva particule elementare puse intr-o tabela de la care putem porni si explica totul. Prosti sarmani ce suntem!

Numai Dumnezeu poate stii – e argumentul credintei oarbe. Daca o minte de siliciu nu poate calcula, iar una din neuroni nu poate deslusi, inseamna ca doar asa poate sa fie. O minte infinita care poate cuprinde o lume infinita, ambele fiind formate din lucruri. Nu ne putem imagina mai deloc cum infinitul poate cuprinde infinitul, dar asa cum am ajuns sa acceptam ca intre doua numere reale mai exista cel putin unul, credem ca intre doua lucruri exista cel putin o idee in mintea lui Dumnezeu (si vice-versa).

Dar dihotomia asta intre lucrurile care se misca si ideile eterne nu trebuie luata niciodata ca o certitudine. Poate e doar o iluzie, e modul in care creierul nostru cunoaste lumea. Cativa algoritmi de clasificare care dau nastere lucrurilor ca fiind multimi de elemente echivalente cu respect la o relatie sau alta de echivalenta mai mult sau mai putin exacta. Defapt nu exista taxonomie completa iar categoriile nu sunt niciodata disjuncte. Totul este maya.

Acesta e manifestul meu pentru necredinta. Cand insusi Dumnezeu trebuie sa viseze lumea pentru ca ea sa existe intr-un fel de alambicare solipsista asemanatoare unui somn cu REM, nevoia lui de a fi dispare. Lucrurile nu mai au nevoie de o teorie veche de doua mii de a ideilor si care desi se clatina, continua sa sustina un intreg edificiu al civilizatiei, si mai ales al evlolutiei si al progresului. Lucrurile nu au nevoie de un tel, de o insemnatate, de un “de ce?”, ele pur si simplu exista. Asa cum noi, fiintele vii, pur si simplu vietuim. Si nu avem nevoie de o metafizica consolatoare a trecerii prin moarte, asa cum nici pietrele nu au nevoie de un Dumnezeu care sa le spuna cum sa cada, asa cum au nevoie cele din simulare.

Isi pune la un moment dat in Star Trek o fiinta din holospatiu problema de a trai in spatiul exterior, cel real. Fiinta aceea era defapt calculatorul insusi care genera hologramele, care exista defapt material in lumea navetei Enterprise, dar nu sub acea forma pe care voia sa si-o atribuie propria plamaduire. Zeul uman creaza o lume artificiala, ii da calculatorului puterea de a crea o constiinta, devenind astfel el insusi zeu in aceasta lume, o constiinta care nu este altceva decat vis intr-un vis. Entitatea generata are revelatia tragica ca este doar o simulare a unei alte entitati – calculatorul, de care este invizibil legata, fara sa stie prea bine cum functioneaza. Pentru ea simbolurile, ideile sunt realitatea, iar lucrurile sunt transcedentul, aparand un fel de inversatie fata de conditia umana. Calculatorul prin gesturile inconstiente ale ciber-fiintei generate isi cauta originea, Creatorul. Problema nu are insa rezolvare. Cele doua universuri sunt ireconciliabile, pot interactiona doar prin senzatie si nu prin concret.

Este exact aceeasi problema a omului care incearca sa cunoasca lucrurile in sine. Si tot mai multe indicii inclina spre posibilitatea ca ele sa nu existe. Sau poate decat in mintea noastra sau in limbajurile pe care le impartim. Directia pe care merge tehnologia in ziua de azi nu va putea niciodata sa construiasca o Matrice care sa simuleze perfect realitatea, pentru ca asta ar insemna sa-l simuleze pe Dumnezeu. Iar urmatorul pas va fi simularea constiintei care va regenera paradoxul cautarii intr-o recurenta infinita. Daca lucrurile “de dincolo” pot fi cunoscute, atunci ele pot fi simulate, si odata simulate ele vor incerca sa cunoasca la randul lor; simulacrele visand lumi in vis in vis in vis... o neobosita masina care nu conteneste sa ne alimenteze cu vise.