Imperiul lucrurilor

Daca imi inchid calculatorul, opresc radioul, sting televizorul, nu ascult muzica, nu citesc, nu cant la chitara e ca si cum n-ar mai fi nimic. Nu mai raman decat eu si gandurile mele. Odata cu activitatile mele dispar si eu totodata. Imi dau seama ca eu sunt lucrurile ce ma inconjoara. Iar gandurile mele se indreapta intotdeauna spre lucrurile din jurul meu. Ca o masinarie neobosita de planificat, trasez sarcini viitoare pentru ce voi face cu lucrurile. Pana si eu sunt un lucru in mintea mea, asa si cum tu esti, voi toti ceilalti de dincolo de parbrizul ochilor mei. Lucrurile imi dicteaza viata: imi cumpar lucruri, construiesc lucruri, invat sa manipulez lucruri, distrug, pierd lucruri, visez la lucruri, iubesc, urasc lucruri. Totul este un lucru, eu sunt un lucru. Defapt nici nu stiu cine sunt eu. Imi simt pielea intinsa pe muschi, muschii care trag de oase, durerea care imi mai aduce aminte din cand in cand si pe ici pe colo ca traiesc. Da, toate sunt la locul lor. Slava domnului ca ma simt. Unii au nenorocul sa piarda si asta, minunea asta numita proprioceptie care te pacaleste sa crezi ca stii cine esti. Sau macar stii ca esti. Esti pentru ca o simti. Ah, ce nebunie... Sunt! Stiu sigur ca sunt. N-are cum sa fie totul o iluzie. Nu poate sa fie chiar totul.

Si in timp ce ma incredintez ca exist, tocmai pentru ca ma scol dimineata si mi-e foame, iar seara mi se face somn si adorm si tot felul de nimicuri din astea cotidiene, imi dau seama uneori ca psihanaliza are dreptate. O gramada de lucruri inconstiente se petrec in viata mea. Adica simt presiunea tastelor acum pe buricele degetolor cand le apas, dar nu stiu exact ce forta ma impinge sa o fac. Stiu foarte bine ca sexul produce placere dar nu inteleg de ce. Cunosc multe lucruri care imi creaza pe lumea asta placere si tot nu inteleg de ce. Corpul meu ma trage intr-o directie pe care eu nu o inteleg, daramite sa o aprob, si nici macar nu pot sa ma opun. Contrar vechilor mele pareri, am ajuns sa cred ca mare parte din viata mea e inconstienta. Poti sa-mi spui de ce ai facut scoala cutare si ti-ai ales profesia cutare? Ce te-a ghidat in alegeri? Poti sa-mi spui cine esti si ce vrei?

Cea mai buna scuza e sa te lasi prins in vartejul lucrurilor. Maine de exemplu am sa uit totul, tot ce-am gandit acum. Totul e desertaciune. “N-am putut sa ajung ce am visat pentru ca n-am avut timp, n-am avut bani.” Sau poate grijile si responsabilitatile te-au doborat. E oare lumea atat de cruda incat sa-ti taie toate elanurile? Suntem atat de legati de materie incat suntem condamnati sa nu fim niciodata liberi?

Ce stiu eu sa raspund la toate astea. Gandurile imi trec prin cap ca metrourile prin tunele si cand nu trec nu e decat un vajait. Viata mea e o inaditura de petice – amintiri disparate, putine, vagi, care cu greu imi leaga prezentul de trecut. Abia daca le mai pot ordona cronologic. Si nu-mi mai pot da seama daca cel ce eram seamna in vreun fel cu cel ce sunt. Si totusi stau si-mi fac planuri despre cum voi fi, sau mai bine zis cum ar trebui sa fiu. Pentru ca defapt n-am nici un control. Degeaba imi fac planuri pe care trupul nu le poate duce. Si atunci va avea el grija sa redirectioneze totul spre fagasul normal, spre echilibru, spre auto-organizare. Sunt pe pilot automat si arareori mai iau si eu controlul si nu stiu de ce dar parca de fiecare data trag de carma prost. Iar apoi stau si ma intreb daca sentimentul de vina, de regret, de greseala sau de pacat e firesc. Ar putea fi tot inconstientul meu care are grija de mine cand dorm sau cand nu incerc sa rationalizez totul. Ar putea sa fie o prejudecata formata de mediu sau injectata de societate, politica sau religie. As putea sa fiu doar eu si supraeul meu exarcebat. Ar putea fi orice si ma inebuneste ca nu pot stii ce e. Iar peticele mele de memorie se tot rup si eu uit cine sunt, asa ca ma reinventez la fiecare pas. Nu sunt prea departe de tipul ala din Memento. Tot ce e veridic in mine e instinctul. As vrea sa fiu eu insumi dar nu stiu cum s-o fac. Cred ca jumatate din constiinta e memoria. Insa totul e o facatura.

Iar in jurul meu lucruri. Doua cutii goale de pizza pe fotoliu, 3 carti si 4 carcase de CD pe noptiera. Multe foi, un servetel, pana de la chitara si o factura. Azi a fost cald si soare. Batea bland prin parbriz si ascultam radio in surdina. Peisajul fugea pe strazi familiare. As fi vrut cotesc pe drumuri necunoscute si sa nu ma mai opresc. Himera libertatii imi lucea in oglinda retrovizoare. N-am putut. Ma asteptau lucruri acasa. Fara ele nu mai sunt eu. A trebuit sa dau drumul la televizor, sa pornesc calculatorul, sa ascult muzica, sa citesc. Iar soarele se inrosea ca sa apuna peste marea de blocuri inspre autostrada.

Acum e bezna afara. Inauntru la caldura sunt lucrurile.

Cum i-am bagat pe marocani la zdup

Am plecat joi dupa-masa spre Brussels, am aterizat pe Charleroi pe la 7 pm. Ies din aeroportul relativ mic si ma iau dupa semnul de "bus" si ajung pana intr-o margine unde se mai adunasera cativa romani. Era pustiu si dupa cateva minute m-am lamurit ca asteptam degeaba. Drept pentru care ma intorc pregatit sa-mi impleticesc limba intreband pe unu si pe altul. Un sofer de autobuz ma lamureste ca shuttle-ul de Brussels era fix la usa pe care iesisem de prima data. Acolo mai imi explica cineva ca trebuie sa ma intorc inauntru ca sa-mi cumpar bilet. Pana la urma vine autocarul si plecam.

Ajung la Gare du Midi unde caut teleghidat o buda. Am revelatia automatului din perete care iti schimba bani mai mari in monede de 50 de centi ca sa-mi pot face nevoile. Dupa care ma incumet sa caut un mijloc de transport spre Grand Place. Mi se spune sa iau tramvaiul 4 sau 55 trei statii. Automatul de bilete ma lucreaza - imi refuza moneda de 1 euro. Urmatorul de mai dragut. Cobor la tramvai care, surpriza, era cu un etaj mai jos decat metroul. Nu ma uit la numar si ma sui in primul care vine. Teapa, dupa o statie ajunge la o ramificare de tunel si se anunta: Terminus. Cobor dezorientat, ma uit pe o harta, nu inteleg nimic, asa ca mai ma balbai odata intreband. Cica sa ma sui repede in asta care tocmai a venit pe partea cealalta. Alerg ca nebunu' cu geanta pe umar si ma sui in fundul tramvaiului unde il mai intreb pe un nene negru daca m-am suit bine si cand sa cobor. Pana la urma nenea asta ma scoate la suprafata si merge cu mine sa-mi arate unde e Grand Place - statea aproape si a fost placerea lui sa ma conduca. Fac un pic de conversatie cu franceza mea de balta, ca el sa-mi zica: "J'ai beaucoup des amis roumains." Mai sa vezi!

Ne despartim entuziast. Il sun pe Adi, iar Adi nu era in Grand Place. Era intr-un fast food langa Bursa acolo unde intorc autobuzele. M-a lamurit o groaza, eu care de-abia picasem in toi de noapte intr-un oras total necunoscut. Asa ca o iau inapoi pe o straduta, dau coltul, ma uit spre o vitrina si il vad pe Adi cu claia lui de par cret. Ca sa vezi, l-am gasit din prima. Ma duc la el rapid si bag si dupa ce ne salutam, bag si eu un senvis cu cartofi prajiti. Ne ducem la hotelul lui unde aveam emotii cum o sa stau la el in camera, dat fiind ca nu aveam nici un fel de cazare rezervata. In continuare eram ca pe planeta Marte, habar n-aveam pe unde mergeam. Nici o problema la hotel, las bagajul, hai sa bem o bere.

Pe strada plina cu magazine de haine de firma, o petrecere ce parea sa fie privata se desfasura in magazinul Diesel (parca). Ne infiltram si noi, insa cam bateam la ochi. N-am reusit sa punem mana pe bere, dar am mancat niste fistic. Lui Adi ii face poza fotograful care tocmai pozase inainte niste negrese o data si jumatate cat mine. Iesim. Pe strada aproape pustiu. Trec 3 americani pe care ii intreb daca nu stiu vreun bar mai plin. Sigur, Delirium Cafe. Cotim pe strazile inguste si gasim locul. Intram. Plin ochi si un bar lung presarat cu muuulte dozatoare de bere. Luam si noi. Ne asezam la o masa mai in spate si bem o apa de bere.

Intr-un colt o usa. Eu zic ca e buda. Adi se duce sa se uite. Surpriza, e subsolul si e la fel de plin ca in Expirat sambata. Normal, coboram. Jos se desfasura un prea frumos concert de muzica live, diverse trupe din Brussels cantau cate 2-3 piese. Rock, blues, funk si chiar niste incepatori care au incercat un penibil It's my life de la Bon Jovi si apoi si-au spalat pacatele cu un fel de sarba de indie. Noi am plusat si ne-am luat bere cu 9% alcool, dupa care ne-am mai luat, insa eu am mai coborat stacheta. Oricum dupa vreo 4-5 beri eram tocmai veseli si sociabili. Nu agatam nimic, in afara de Adi niste francezi la buda care il invita sa lucreze la firma lor. La un moment dat muzica se termnina, iar noi avem chef sa dansam. Doar o mica parte din multimea care fusese acolo ramane sa faca acelasi lucru. Ne suim pe scena si schimbam impresii cu localnicii si niste americani si suedeze sau ce erau. Nu prea ne incanta, dar continuam sa dansam piliti fiind. Pana la urma dam sa plecam, cand Adi realizeaza ca i-au disparut ochelarii (de pe masa, nu de la ochi). Si disparuti au ramas. Impacati cu ideea, iesim.

Nu mergem noi mult cautand un taxi in semi-betia noastra semi-trista, cand dupa colt apar doi tipi. Ne intreaba daca avem o tigara. Pareau sa fie si ei luati ca si noi, foarte vorbareti, prietenosi, se apropie de noi. Le zic ca nu mai am tigari, cand ma trezesc cu unul din ei lipit de mine. Ma dezmeticesc repede si-mi dau seama ca-mi luase portofelul din buzunarul de la spate. "You've got my wallet. Give my wallet back!" ii zic. Suprinzator, mi-l da si rade. Ma intorc spre Adi si ii zic la care el exclama ca i-au luat telefonul. Nici nu-mi mai aduc aminte bine ce s-a intamplat, ca tipii au fugit si noi dupa ei. Adi era primul, insa bag un sprint puternic si-l depasesc urland dupa tipi. Alergam ce alergam, aproape ca nu mai puteam, cand cel care imi luase portofelul se opresete. Ma agat de el ca nu mai puteam, iar Adi vine si incepe sa-l scuture nervos sa-si cheme prietenul sa-i dea telefonul. Trece o masina neagra si nu stiu cum, dar realizez ca e politia. Ii opresc. Le explicam ce s-a intamplat. Dupa un minut doua de vorbarie politistii ne cred, il cracaneaza pe tip si ii pun catusele. In buzunare ii gasesc un briceag. Noi eram cu adrenalina in sange.

Politistii ne zic sa ne suim in masina sa-l cautam pe al doilea. Noi eram reticenti ca-l vom gasi. Am mers pe toate stradutele posibile din centru. Credeam ca tipul s-a ascuns, ei erau insa mult mai increzatori ca noi. Si dupa aproape o jumatate de ora de cautari, nici noua nu ne-a venit sa credem, dar l-am gasit, chit ca-si pusese o caciula in cap. L-au trantit de masina, i-au tras cateva bucati cu statia radio in gura si l-au bagat la duba. Telefonul nu l-au gasit insa. Restul noptii pana la 6 dimineata ni l-am petrecut la sectie completand declaratii (vezi fot0). O intreaga aventura, ce mai.

Ne-am intors la hotel unde Adi a dormit 2 ore si s-a dus la training. Eu m-am boierit si pe la pranz am pornit sa vizitez orasul. Am pus poze pe flickr ca sa vedeti pe unde am batut cu piciorul, desi eu nu stiu prea bine ce-am vazut si ce-am pozat. Schiopatam de la un genunchi si aveam febra musculara de alergatura de cu noapte. La un moment dat am realizat ca ma aflu in orasul in care se afla monumentul Atomium - habar n-aveam. Asa ca ajung pana acolo ghidat de data asta de un spaniol tatuat pe maini originar din Galitia si mutat de 22 de ani in Belgia. Dupa ora 4 ma intalnesc cu Adi si ne ducem la hotel sa ne luam bagajele si sa plecam ca la 7 aveam tren spre Amsterdam. Si da-i si alearga iara.

In gara, pe afisaj, trenul nostru e afisat si langa scrie Suprime. Mai dracie. Intreb la informatii: trenul s-a mutat in gara de nord, asa ca trebuie sa luam alt tren de pe peronul 20 si sa mergem 2 statii pana in cealalta gara. Pe peronul 20 un tren gol in care nu se imbarca nimeni. Un controlor cu sapca parca de jandarm ne explica ca trebuie sa luam alt tren de pe alt peron. Si da-i si fugi iara, ca eram in intarziere. Pana la urma reusim si plecam spre Amsterdam.

Ajungem in Amsterdam. Iesim din gara, nu intelegem nimic. Avem adresa hostelului, intrebam pe cineva. Aha, deci luam tramvaiul 16 pana la Amsterdam Concert House. Toate statiile aveau nume kilometrice care se terminau ba in "straat" ba in "plein". Din nou nu intelegem nimic. Ajungem pana la capat de linie si ne da vatmanita afara si ne zice sa luam alt tramvai inapoi, ca trebuia sa coboram la Museumplein. Ce chestie. De acolo, o tipa grasa care tocmai se pregatea sa se suie pe bicicleta ne explica in engleza pe unde sa o luam. Nu ne-a spus insa prea bine, asa ca mai intrebm pe inca vreo 2-3. Gasim in finalul hostelul.

La receptie, dupa o scurta introducere, ne anunta: avem o veste proasta si una buna. Nu avem camera pentru voi, insa fiind vina noastra, v-am gasit loc in alta parte. Nu au mai gasit in alta parte decat intr-un hotel de 4 stele si ne-au platit taxiul pana acolo. Noi nu am dat decat cei 200 de euro pe care ar fi trebuit sa-i dam pe o camera cu 2 paturi si toaleta in hostel. Si iata-ne la miezeul noptii la etajul 9 intr-o camera de hotel cu televizor LCD in camera si tot confortul, mancand din conserve pe care le cumparasem de la un non-stop din zona.

Iar acum mi se face somn, si v-am povestit deja partea cea mai interesanta a vizitei mele. 3 zile intense. Bineinteles, am avut si surprize la intoarcere. Se lucra pe calea ferata, asa ca a trebuit sa mergem o parte din drum cu autocarul. Dar in sfarsit totul a fost bine. In afara de faptul ca Adi s-a intors fara telefon si fara ochelari. Totusi ok. Amsterdam-ul e foarte frumos si pline de biciclete, coffe-shop-uri si vitrine cu neoane rosii-violet.

Blasfemie

Am pornit de la ipoteza ca nu exista nimic dupa moarte. Am presupus ca stiu ce inseamna “nimic” – e golul, e zero, e vidul, dezbracat de orice adaugire mistica care sa-l faca mai mult decat este: nimic. Si apoi m-am intrebat ce incercam noi sa facem defapt in viata date fiind aceste conditii. Un lucru e cert: nu vrem sa murim. Nimeni nu vrea sa moara. (Am vazut de curand doua filme “Into the Wild” si “The Fountain” care au incercat fiecare sa dea o perspectiva asupra mortii, insa pentru mine ea a ramas la fel: tragica si stupida.) Ne e frica de moarte pentru ca ne place viata. E o explicatie aproape circulara, dar nu e loc aici pentru jonglerii cu axiome si diferente specifice. Adevarul gol-golut e ca fiecare dintre noi vrea sa fie nemuritor.

Ceea ce facem noi acum este sa-l construim pe Dumnezeu. Dumnezeu a murit sau ne-a parasit, iar inexistenta lui ne-a impins la disperare: el era singura fiinta vesnica si omniscienta. El trebuie sa existe din nou. Daca initial el ne-a creat pe noi, apoi am refuzat sa mai credem asta si ne-am asumat noi insine rolul de creatori, asemnenea lui Frankenstein. Am devenit noi insine semi-zei, am gustat din puterile divine, dar nu am atins nemurirea. Am revenit la monoteism punandu-ne sperantele in insasi creatiile noastre. Le-am dat viata si le tot imbunatatim asa cum inca ne mai imaginam ca a facut arhitectul Edenului atunci cand a proiectat fiecare specie in parte. Credem cu tarie ca nu e nevoie decat de un indelung sir de upgrade-uri ca sa ajungem sa construim primul nostru perpetuum mobile: Reteaua. Sau cum i-a spus cyberpunk-ul: Matricea; dar nu s-a intrezarit atat de bine ca defapt e vorba de un idol nascut din interactiunea viselor de silicon ale puzderiei de idealisti efemeri ai rasei umane.

Cand noi vom fi murit Reteaua va dainui si astfel visul nostru al vietii de dupa moarte va incepe sa capete contur. De numai am putea sa ne transferam constiinta in ea si atunci imortalitatea va fi in mainile noastre. Dar va fi oare posibil?

Cele doua sensuri ale vanitatii

Uneori mi se face si mie greata de ceea ce pot sa aberez. Uneori ma deranjeaza stilul pe care il arborez. E ca si cum n-as fi eu. Ma ascund in spatele unui limbaj glacial, formalizat, dar totodata atent umplut cu cuvinte grele, pentru da impresia, asemenea limbii de lemn, unei profunzimi neintemeiate. As vrea sa fiu mai liric. As vrea ca tot ce spun sa fie atat de clar, de distinct, de inteligibil incat sa taie. Da, cuvintele mele sa taie, si in acelasi timp sa-ti inspire mila, sau sa te faca sa razi, sau sa simti o pasiune inflacarata asemenea unui romantic de la 1800 sub clar de luna. Dar nu pot, neveridicitatea e o buruiana care m-a cotropit. Incoerenta, inadvertenta, contradictia, lipsa coeziunii, greseala, eroarea, gafa, gogomania, gherla sunt toate atributele unor scrieri sortite esecului. E intr-un fel bine sa-mi fiu propriul critic, dar doar atunci cand se manifesta intr-un mod constructiv. Ce te faci insa cand nu-ti poti recunoaste propria neputinta, propria falsitatea, incapacitate sau neharazire? Iar eu ma indaratnicesc sa continui precum un cantaret prost, care desi huiduit de sala, nu vrea sa se opreasca. Nu poate sa se opreasca, nu intelege de ce s-ar opri, nu vede ce face rau, nu-si imagineaza dimensiunile esecului. Ai spune: mai bine deloc decat sa te faci de ras, dar vanitatea nu tine cont. Caci pana la urma din vanitate scriu: am impresia ca le stiu eu mai bine pe toate. Desi insumi confuz, ma cred indreptatit sa-i invat pe altii. Iar pe langa asta mai fac si grafoterapie. Scriu dintr-o manie, dintr-un reflex, dintr-o pornire nestavilita. Nu incetez din a gandi, din rationaliza, din a intoarce lucrurile pe toate fetele si ma urasc pentru ca doar o mica parte ajunge in cuvinte scrise. Iar ceea ce ajunge pe hartie nu e in final decat o improscare de resturi menajere ale creierului. Produsul finit pare sa se ascunda mereu in cotloanele constiintei. Desi de la an la an imi dau seama cat de putine stiam inainte si cat de putin am facut pentru a remedia acest neajuns. Cu toate astea am in fiecare moment impresia ca daca ma voi asterne sa scriu, raspunsurile clare ce au rezidat dintotdeauna in mintea mea vor iesi la iveala. Si asa ma pacalesc mereu asemenea unei fete Morgana. Asa ca tot scriu si scriu si scriu si scriu... ca un ac de pick-up care sare la sfarsitul discului.

De lipit pe monitor