Zizek

Omul asta e dement, vorbeste intruna, gesticuleaza vehement, nu prea isi duce ideile pana la capat, dar mai scoate din cand in cand si una buna care te pune pe ganduri. Macar pt asta sa te uiti. Pentru mine cel putin e o iesire din monotonie cand toata ziua stau si scriu cod. Nici nu mai stii care e realitatea, daca mai exista vreuna sau daca are sens intrebarea. Sau daca are sens sa-i asculti pe toti filozofii, psihanalistii si sociologii contemporani. Pana la urma ce stiu ei despre viata (post)moderna, cand si-o petrec analizand-o, dar nefiind angrenati in ea ca noi toti.
Nu va lasati pacaliti de titlu, suna bine, dar eu n-am inteles nimic prea concret, dupa ce m-a tarat prin triada lui Lacan a imaginarului, simbolicului si realului. Insa parta cu "chocolate laxative" e tare :).

Iar am scris mult...

Citeam ca postmodernitatea e marcata de hiperreal - un simulacru al realului, iar realul in sine a incetat sa existe de foarta multa vreme. Traim intr-o lume artificiala care nu mai are nimic de-a face cu natura. Defapt nici viata noastra nu se mai poate numi viata, cand o parte ne-o petrecem dormind, alta muncind si restul ca voyeuri al unor fictiuni despre viata. Cand ne intalnim nu discutam despre vietile noastre (pentru ca defapt nu e nimic de povestit), ci despre seriale, reclame, jocuri, filme etc. Straturi peste straturi de hiperreal care mascheaza "desertul realului" de care se pomeneste si in Matrix :D. Dupa Baudrillard nici nu mai are ce sa fie mascat, realul a disparut, nu mai e decat simularea.

Pornind de aici am ajuns sa cred ca suntem prizonierii cuvintelor, ai limbajului. Pare atat de firesc sa vorbesti despre concepte abstracte precum bine, frumos si le ridicam la rangul de universalii. Grecii inaintea noastra le-au instaurat ca Idei ca si cum ele ar fi existat dintotdeauna. In ziua de azi insa civilizatia occidentala se loveste de inexactitatea traducerii termenilor care exprima chiar si cele mai comune senimente si emotii umane din cultura orientala. E ca si cum ai incerca sa explici pacea unui popor care n-a cunoscut razboiul sau sinceritatea unor primate care n-au invatat inca sa minta. Ne-am creat cuvintele ca instrumente sociale dupa cum sustin lingvistii si antropologii. In cele din urma doar niste unelte ca oricare altele.

Binele si raul, etica in genere, sunt doar un mecanism de control al maselor. Sistemul este intotdeauna mai mare decat suma partilor, coeziunea grupului fiind mereu un principiu primordial. Acelasi principiu care tine celule laolalta organism si functioneaza intr-un ansamblu complex, tine oamenii legati in grupuri sociale oranduite de legi. Virtutea conserva grupul, pe cand viciul il distruge. Valorile morale nu se raporteaza la individ, ci la nivel de populatie, asa cum se manifesta si evolutia biologica. Principiul stolului e simplu: fiecare individ incearca sa pastreze o distanta in anumite tolerante fata de ceilalti, fara a fi constienti de structura colectiva ce emerge. La fel oamenii care se inghesuie intr-un autobuz stiu cum sa se aseze astfel incat spatiul sa fie folosit optim, nefiind nevoie de nici o entitate omniscienta care sa aplice un algoritm centralizat pentru a rezolva problema. Un asemenea concept precum organizarea (grupului) se naste doar privind din afara.

Scopul insusi poate sa fie doar o iluzie a dinamicii sociale. Societatea retine doar indivizii care se integreaza in ea. Dezideratul de fericire al persoanei se raporteaza la gradul de recunoastere, respect, admiratie din partea semenilor. Scopul devine sinonim cu supravietuirea. Existenta fara finalitate nu poate exista, pentru ca la tot pasul apare o frica de saracie a resurselor ce trebuie neutralizata. Scopul omului este sa se fereasca de foamete, boli si sa-si procure un adapost. Scopul omului este sa procreeze si sa munceasca. Cu totii avem un rol social, deci ne este imposibil sa nu generalizam si sa credem ca Universul in sine trebuie sa aiba un scop. Credem atat de tare in acest mecanism incat am ajuns sa ridicam banii la nivelul de tel suprem si am mai inventat alte cuvinte pe langa acesta pentru a descrie un univers fictional format din afaceri, responsabilitate, progres, evolutie, capital etc. Frica de saracie si de umilire sociala este esentialmente aceeasi atunci cand iti faci griji ca fara o slujba nu-ti vei putea plati ratele la banca. Asta intr-un prezent in care banul si-a pierdut bijectia cu produsul sau munca, deci este un element hiperreal. E ca si cum ai juca Monopoly cu bani de carton.

Scopul ultim nu exista, nu este real, e doar o masura a unui joc in care pierzi sau castigi un simplu statut social. Aici au gresit cei din vechime cand au atribuit cate un zeu pentru fiecare fenomen natural pe care il explicau. Nu tine nimeni bolta cereasca pe umeri, nu invarte nimeni soarele pe cer, nu asmute nimeni furia marilor, nu este nevoie de o explicatie intentionala pentru catastrofe. Toate lucrurile astea se intampla sub guvernarea unor legi fizice, multe inca ascunse, dar lor nu li se aplica modelele de oranduire umana pe care noi insine ni le-am creat si cu care in vanitatea noastra am incercat sa explicam lumea. Eroarea de a amesteca iubirea cu atractia magnetica sau mai stiu eu ce idealuri inalte socio-politico-economice cu cipuri de silicon este cea care se propaga in actualul esec al revolutiei tehnologice de a se impaca cu natura umana.

Ne-am obisnuit sa facem lucruri marete cu cuvintele. Uneori simpla rostire a unei propozitii poate da lumea peste cap. Jonglam cu semnificatiile si cream concepte la tot pasul, uitand ca tot acest painjenis de foneme si caractere e doar un produs de sinteza. Totul e in mintea noastra. Poate ca viata nu are sens pentru ca scopul in sine nu e real. Iar atunci cand totul e susceptibil a fi ireal, cand insusi adevarul s-a devalorizat si dezintegrat in relativitate, cand cuvintele sunt doar semne pentru nimic, in ce maluri solide ne mai putem ancora corabia constiintei existentiale?

Imperiul cuvintelor

In imperiul cuvintelor toate lucrurile sunt de sticla. Trebuie sa fii atent la fiece pas sa nu spargi ceva. Trebuie sa ai grija la fiecare cuvintel, chiar si la cele de-abia inventate, sa nu le calci in picioare semnificatia. Caci vorbele pot sa doara uneori mai rau decat faptele tale, iar mare parte din faptele tale rasar din vorbele tale. De cand esti mic tot inveti cuvinte si iti cladesti un fel de castel din carti de joc. Castelul meu cu castelul tau si castelul tuturor formeaza acest mare imperiu cristalin. Defapt e atat de transparent incat nici nu se vede. Dar tu stii ca e acolo, pentru ca stii cuvintele. Cu cat stii mai mult cuvinte, de-aia ii afli maretia. Asa ca ai grija cum calci, sa nu darami castele.

In imperiu avem mai multe regate. Uite de exemplu avem regatul lui "trebuie" sau regatul "libertatii", dar ele s-au tot razboit de-a lungul timpului fara sa stie prea bine de ce, ca si "adevarul" si "stiinta". "Binele" e cel mai mare dintre toate, dar tot se furiseaza in el emigranti "rai" pentru ca probabil au vazut ca era mai bine decat la ei in tara si au cerut azil politic sau ceva de genul asta. Si o intreaga pleiada de povesti de razboi, de viata, tragedii sau destine fericite, iar tot ce trebuie sa stii ca sa le deslusesti sunt cuvintele. De fiecare data cand inventezi un cuvant mai apare un regat. Si daca el supravietuieste, atunci, felicitari, ai reusit sa mai cresti complexitatea imperiului cu un grad. Tu ca slujitor la curtea imparatului ar trebui sa stii mai bine ca asta e de rau augur. Cel putin pentru cei care stiu cuvinte multe. Celorlalti le e mai usor, dar vestile din teritoriu ne spun ca nici ei nu mai fac fata. Presiunea cuvintelor e prea mare si nu mai pot plati birurile. Iar fiecare regat, fiecar cuvant, fiecare inteles isi cere partea.

Poate ca intr-o zi cand vantul va bate tare toate cartile de joc se vor prabusi si va ramane decat pamantul de sub ele. Dar oare el mai exista? Traind aici la inaltime nu l-am mai zarit demult. M-am increzut tot timpul in asigurarile maestrilor cartografi. Si eu la randul meu sunt un arpentor fara munca, asa ca mai imi fac de lucru pe ici si colo. Tare mi-e insa ca atunci cand totul se va narui, poate mult dupa ce eu voi fi murit, nu ne va ramane decat harta si mumiile cuvintelor fara inteles.

Memento mori

Am fost ieri la inmormantarea nasului meu si totodata unchiul meu - sotul surorii bunicii mele raposate. Nu m-a marcat insa prea mult, defapt inmormantarile nu m-au marcat niciodata, nici cand a fost vorba de bunici sau persoane pe care am apucat sa le cunosc destul de bine. Probabil ca sunt inca prea tanar, de-abia incep nuntile, de-abia peste zece de ani o sa incep, cum zic batranii, "sa ne intalnim numai la pomeni". Si probabil va incepe sa te marcheze si sa te doara. Nici nu vreau sa ma gandesc cum e sa-ti pierzi parintii. Am prieteni carora li s-a intamplat. E oarecum nedrept, nu pot sa-mi imaginez sa mi se intample mie. Am impresia uneori ca sunt nemuritori, ca n-au cum sa moara. Pe de alta parte, ratiunea din mine e prea puternica ca sa nu recunosc ca moartea bate la usa.

Am revazut slujba de inmormantare. Unul din preoti mi-a fost profesor de religie in scoala primara, un tinerel iesit de pe bancile teologiei si pe care l-am admirat mult. Mai mult, pe vremea aia eram fanatic: am citit din Biblie, primele 3 sau 4 capitole, desi nu am priceput mare lucru, am ramas cu amintirea lungilor si plicticoaselor insiruiri de semintii. Mi-a dat odata lucrarile colegilor sa le corectez - ai mei au fost socati si n-au uitat ineditul eveniment. Ma rugam seara, mergeam cu bunica la Prohod de Paste, dar nu mai des. Imi faceam insa probleme in legatura cu pacatele mele sau necredinta mea. Nu am fost nici chiar atunci un practicant serios, mai ales ca ai mei nu erau deloc, dar am fost destul de aproape de convertire.

Slujba a promis din nou un loc cu verdeata si fara intristare. Dupa ce au bagat sicriul in groapa au disparut subit toti. Dupa care i-am urmat si eu ca sa-i duc cu masina la restaurant. Am stat la masa langa preoti. Fostul meu profesor s-a ingrasat si a imbatranit. Stiti si voi cam ce inseamna sa fii preot ortodox in Romania. Dar se pare ca credinta i-a ramas intacta. Nu am un nas foarte fin pentru nesinceritate, dar pentru unii oamneni intuitia mea am ajuns sa cred ca functioneaza bine. Din pacate, eu ma aflam la celalalt antipod, dar subiectul n-a fost adus in discutie. N-avea nici un sens sa-i spun ca eu nu mai cred aproape deloc in Dumnezeu si ca ii detest pe habotnici si pe bigoti.

Asta nu inseamna ca nu am prieteni religiosi si chiar am fost prins in toiul unor discutii aprinse pe marginea unor viziuni diferite asupra practicilor, ritualurilor sau chiar a ideilor fundamentale. Dar asa am si prieteni care asculta house si apoi nici eu nu sunt o persoana nemaipomenita, sunt chiar nesuferit. Dar sunt oameni cu care am petrecut timp, am baut, am vorbit - religia nu e singurul lucru in viata. Si am incercat tot timpul sa ne respectam opiniile. Asta mi s-ar parea cel penibil lucru - sa incerc sa-mi convertesc semenii la necredinta. Caci se pare ca sunt, glumind la adresa modului in care este gresit inteles nihilismul, o persoana care nu crede in nimic. Iar asta nu ma opreste sa gandesc in continuare in termeni de pacat si remuscare, asa cum si o mare parte din societate, de asa-zisi atei, isi conduce viata in continuare dupa preceptele moralei crestine, atat de adanc si invizibil inradacinate. Uneori cand sunt coplesit de frica si de emotii ma rog iar la Dumnezeu asa cum faceam noaptea in pat cand eram mic si ziceam "Doamne, Doamne ceresc tata" sau "Inger, ingerasul meu". Poate ca sunt un ipocrit, dar imi port masca ratiunii reci cu destul de multa convingere.

Si apoi, in scoala generala nu eram decat un tocilar, care se dadea de ceasul mortii la toate materiile, iar religia era una dintre ele. Eram mic si credul, puneam botul la orice de la Mos Craciun pana la note ca masura a cunoasterii. M-am dus la olimpiada de fizica ca m-a pacalit profesorul ca ies bani buni. Nu tin minte exact cum m-am desprins de religie, dar usor, usor m-am indreptat spre stiinte exacte, desi nu am lasat niciodata literatura si filozofia deoparte in cautarea mea de raspunsuri. Acum am ajuns programator si tot cotrobai prin carti si internet dupa explicatii si intelesuri, dar mare lucru nu s-a schimbat. Imi dau seama insa ca anumite convingeri nu mi le voi schimba niciodata, ca nu poti sa fortezi un om sa fie altfel decat ce genele si educatia lui l-au facut sa fie, si, desi in continuare confuz, ma impac bine chiar si cu viziunile mele cele mai sumbre.

Prin urmare, cum ii sade bine unui sado-masochist care se respecta, destinul (daca exista unul) a conspirat sa-mi scoata in cale un inca motiv de a lua in deradere viata/moartea. Sa va povestesc: Rasare la serviciu la mine pe un dulap o revista de propaganda de la martorii lui Iehova. Ma uit putin sa ma mai rad si eu putin si imi pica ochii peste niste randuri care afirmau practic ca explicatia evolutionista a originii omului nu poate oferi pacea mintii. Fluturasul asta fiind o traducere romaneasca a unei trebi americane "Awake" = "Treziti-va!". In perversiunea mea ma hotarasc sa o iau acasa ca sa am tema de blog. Surpriza a fost ca am luat alt numar, care insa trata ceva si mai haios: "Se sfarseste totul odata cu moartea?" Interesant, nu? Ce coincidenta dupa o inmormantare.

Articolul incepe parsiv, ambiguu, mai mai crezand ca sunt de partea mea si cred si ei ca si mine ca nu e nimic dupa moarte. Multe referiri la stiinta si chiar si un motto din Aristotel: "Moartea este cel mai infricosator lucru... dincole de care se pare ca nu mai exista nimic." Dupa care se dezlantuie comedia si nu pot sa nu reproduc cateva pasaje: "Vi se pare logic, asadar, ca omul inzestrat cu asemenea potential [se refera la creier], sa traiasca doar cateva decenii? E ca si cum si transporta un singur graunte de nisip pe o distanta de doar cativa centimetri cu un tren de marfa, cu multe vagoane si tractat de o locomotiva de mare putere. N-ar avea nici o logica! Atunci de ce a fost inzestrat omul cu aceasta capacitate uriasa de a invata si de a realiza lucruri noi? [chiar asa, de ce?] Oare nu pentru ca, spre deosebire de animale, a fost creat spre a trai vesnic?"... "Omul a fost proiectat pentru a trai mai mult decat 70 sau 80 de ani." ... "Atunci daca Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de a trai etern, de ce murim?" I wonder...

In continuare, cu aceeasi logica de fier ni se explica, ca vom invia toti (bineinteles cei credinciosi) in aceleasi trupuri si pe acelasi Pamant (spre deosebire de alte religii unde procesul e diferit, dar al lor e cel mai bun) si ca vom fi foarte fericiti atunci (desi nu se zice nimic despre suprapopulare, care oricum e deja o problema). In fine, pe scurt, moartea e ca un somn, trece repede si ca n-avem de ce ne teme: "Si nu trebuie sa ne fie teama ca dupa moarte ne asteapta nonexistenta eterna. De ce? Deoarece Dumnezeu are o memorie nemarginita si ne promite ca ii va readuce la viata pe toti cei morti aflati in memoria sa." Si ma buseste rasul. Imi pare rau, dar nu ma pot abtine cand vad asemenea explicatii de clasa a doua. Daca nu sunteti de acord, atunci va rog sa puneti mana la ochi.

Mai m-am delectat apoi un pic cu articolul "Cum sa evit pornografia?". Va spun, chiar m-a binedispus revista asta. Cel mai mult mi-au placut marturisirile sincere si dezgustate ale unor copii care au vazut poze porno pe celularele colegilor. Sau Jeff care ne spune: "Am fost dependent de pornografie timp de 10 ani, iar de 14 ani am reusit sa ma eliberez din ghearele ei. [zi-mi si mie cum ai facut] Cu toate acestea, trebuie sa lupt zi de zi [ I feel you]." Si tot nu m-am lamurit cum s-o evit.

Inchei aceasta foarte lunga introducere, sarind direct la incheiere, pentru ca oricum esenta am mai povestit-o si in alte posturi. Dar e ea foarte bine circumscrisa de faza petrecuta aseara la o bere cu un amic programator cu care obisnuiam sa fac jocuri. Si va garantez ca tipul nu are nici un fel de inclinatii din astea aiuristice spre carti sau treburi intelectuale. Si ghici ce-mi zice: "Bai Mishule, am ajuns la concluzia ca traim ca sa murim." La care eu perplex il intreb daca mi-a citit cumva blogul. Desi ideea parea absurda, mi se parea singura posibilitatea de a fi intrat in contact cu o asemenea idee pesimista. Dar nu... raspuns: "Nu ma, m-am uitat la Matrix 3." Touche! Foarte tare! Ce nevoie mai avem de Nietzche sau de Cioran. Raspunsurile sunt in jurul nostru. Nu trebuie decat sa ne intindem si sa le culegem... si poate o depresie :)

Si daca n-are sens, atunci ce rost mai are?

"Oricat de importanta ar fi cunoasterea motivelor care au determinat intr-adevar actiunile de pana acum ale omenirii, poate ca credinta intr-un motiv sau altul, deci ceea ce omenirea si-a strecurat pe furis si si-a imaginat a fi motorul propriu-zis al actiunilor sale, este ceva mult mai important pentru cel ce cauta cunoasterea. Caci oamenii au avut parte de fericire si mizerie launtrica in functie de credinta lor intr-un motiv sau altul, nu insa prin ceea ce era cu adeavarat motiv! Acesta din urma prezinta un interes secundar."

Incep prin vorbele filozofului german un nou episod din seria mea de filozofii pesimiste referitoare la sensul vietii. Atat de pesimiste incat tind sa cred ca interesul pentru motivul propriu-zis al actiunilor noastre este atat de secundar deoarece el nu exista cu adevarat. Idee care a mai aparut defapt si la alt filozof, sau mai degraba eseist, de data asta roman. Asta nu umbreste insa cu nimic puterea credintei, a iluziei pe care si-o fac oamenii despre rostul lor pe acest pamant si sensul vietii in general. Continui sa citez fragmente referindu-ma la motivele dezvoltarii stiintifice: "sa se inteleaga mai bine bunatatea si intelepciunea lui Dumnezeu", "utilitatea absoluta a cunoasterii", "legatura intima dintre morala, stiinta si fericire", "ceva dezinteresat, inofensiv, care isi este siesi suficient, ceva intr-adevar nevinovat, la care instinctele rele ale omului nu participa defel".

Si totusi stiinta a adus rezultate temeinice si durabile, mult mai vizibile si mai tangibile decat himerele filozofilor. Eu insumi sunt un pozitivist, un adept al metodei stiintifice, un spirit analitic, chiar si atunci cand ma joc de-a filozoful cu propriile mele ganduri negre. Caci daca toata acesta viziune este un produs al subiectivismului meu, atunci trebuie sa gasesc o ordine in aceasta anomalie ce ma separa de restul oamenilor. Asa cum din punct de vedere al pescarului care arunca o plasa cu ochiuri de 3 cm, nu exista pesti mai mici de 3 cm, asa si eu poate nu am simturile suficiente de fine pentru a detecta niste vietati atat de marunte, complicate, efemeride precum sensul, adevarul, fericirea, binele, dreptatea, implinirea, dorinta, iubirea si cate si mai cate.

Si daca voi gasi un raspuns, atunci, in primul rand, ma voi putea odihni. Ceea ce stim ca e o minciuna, pentru ca nimeni nu se poate opri din cautat, nimeni nu-si gaseste odihna launtrica, iar chiar daca toate intrebarile din lume se vor termina, oamenii vor continua sa fabrice altele pentru a nu se plictisi. Iar asta ar fi chiar o schita a demonstratiei ca multimea intrebarilor e infinita, deci gasirea tuturor raspunsurilor imposibila. Totusi, revenind, as putea sa ma odihnesc daca raspunsul meu imi va spune ca defapt eu am dreptate si toti ceilalti s-au inselat. Ca eu sunt cel care are ochii deschisi si toti ceilalti se amagesc ca intr-un joc. Atunci ce voi face? N-ar fi mai bine sa ma opresc din cruciada mea asiduua, sa ma asez si sa ma odihnesc? Dar oricare ar fi raspunsul, scopul final nici nu conteaza, important e ca mi-am inventat precum toti oameni un motiv sa ma scol si maine dimineta: sistematizarea non-sensului.

Si pana la urma tot am sa mor si nu o sa ramana nimic dupa mine. Eternitatea e o minciuna, o prostie. Pot ramane multe lucruri in urma ta: amintiri, urmasi, carti, cantece, faima, dar mai devreme sau mai tarziu se vor sterge sub patina timpului si, in fapt, tu nu vei mai fi. E atat de simplu: tu nu vei mai exista in spatele ochilor tai, pipaind lumea cu mainile tale, simtindu-ti trupul atat de familiar si care atunci cand va putrezi iti va lua sufletul dupa el in mormant. Asta daca nu cumva aveti o credinta spirituala care spune ca va fi salvat intr-un fel sau altul. Caz in care ar fi bine sa nu-l mai amestecati pe Dumnezeu cu stiinta, sa-l huliti pe Darwin si sa va tineti deoparte de sistemele dinamice neliniare si atractorii stranii - bad omen - s-ar putea sa nu va placa ce veti afla. Iar daca nu va convine realitatea faptelor, puteti intotdeauna sa falsificati rezultatele, sa schimbati axiomele de baza si sa va jucati cu formule matematice ca sa aratati ca cu adevarat Isus mantuieste.

Iar daca Dumnezeu exista sau a murit e doar una din problemele mele. De exemplu nu stiu daca are rost sa-mi scriu propriul meu engine 2D in DirectX sau sa iau unul deja facut. Daca in putinul timp liber pe care il am dupa munca sa lupt in transeele cunoasterii sau sa stau linistit in fotoliu si sa ma uit la seriale. Daca sa ma casatoresc si sa fac copii. Chiar am citit ca americanii au mai facut un studiu minune in care au demonstrat ca relatiile tensionate dintre sot si sotie nu se imbunatatesc nici cu trecerea timpului, ci chiar se inrautatesc, desfiintand astfel mirajul dragostei eterne si institutia casatoriei / monogamiei. Nu e cumva mai bine ca sufar aceasta criza existentiala acum si nu la varsta de mijloc, cand ar fi prea tarziu si nu as mai putea sa mai schimb prea multe? Si totusi se spune ca fericirea sta in lucruri simple. Si cred ca au dreptate: cel mai mare aport de antrenare in viata il primim de la cei din jurul nostru, din interactiunea sociala si din urmarirea instinctelor. Adevarul e ca nici eu nu mai pot sa gandesc cand mi-e somn sau foame. Si totusi in restul timpului stau si-mi frec mintea cu tot felul de aberatii si dileme.

Poate ca ar trebui sa fiu ca americanii, mai ancorat in realitate. Iata cum il descria in prima jumatate a secolului trecut un rus pe "studentul american tipic": nu stie geografie, este imun la zgomot si socoteste ca educatia nu e decat un mijloc pentru a obtine in cele din urma o slujba remunerata. Sau cum descria Capra paradigma (gresita a) prezentului: "[...]the view of the human body as a machine, the view of life in society as a competitive struggle for existence, the belief in unlimited material progress to be achieved through economic and technological growth[...]". Insa curentele ideologice si dogmele politice nu fac altceva decat sa continue sa semene credinta si sa dea un sens sau altul vietii. Pe omul de rand nu-l intereseaza decat dreptatea lui, iar fericirea rezida intr-un acoperis deasupra capului, mancare pe masa si, daca se poate, de ce nu, un pic de lux si bogatie.

Asa ca, dragii mei, daca cumva va aflati intr-un fel sau altul in randul elitei aspirante spre cunoastere (sau va credeti - asa ca mine), ar fi bine sa va luati gandul de la orice fel de ideal pentru care va sacrificati: progres, femeia iubita, binele comun, pace si prosperitate sau "sa moara dusmanii" - e totul apa de ploaie. Si chiar daca o sa devenim o gramada mare de depresivi fara nici un Dumnezeu si fara nici un scop in viata, mai mult ca sigur ca nu o sa ne sinucidem toti. Si daca nu ne reconvertim in "oameni normali" sau picam in genunchi plangand la altarul vreunei biserici, atunci sunt sanse sa devenim un grup social. Si atunci sa vezi distractie, cine stie ce ar sa fie. Poate o sa umblam cu pancarte cu lozinci precum "Traim pentru a muri", vom infiinta un cult, vom intemeia o doctrina si vom astepta un Mesia sa ne dea motive de a trai, sa ne impace cu propriile constiinte apasatoare spunandu-ne lucruri precum "Eu sunt adevarul, calea si viata" sau "Fericiti cei saraci cu duhul..." ca acum mai bine de doua mii de ani.

N-ar fi oare mai bine si bine-meritat ca specia umana sa dispara?

15 minute in cosciug

Citeam zilele trecute despre un numar foarte mare de tineri coreeni care au apelat la serviciile care iti organizeaza propriile servicii funerare impreuna cu inedita ocazie de a petrece 15 min in cosciug. In continuarea articolului se spunea ca multi manageri de firme au suportat cheltuielile integrale unui numar considerabil de angajati pentru a mari productivitatea. Explicatia ar fi ca experienta mortii reda sensul vietii si creste motivatia respectivelor persoane de a trai, ceea ce se reduce printre altele si la a munci (daca nu in totalitate). Sa inteleg ca lumea trece printr-o criza de apatie, de pierdere a sensului vietii? Sau stirea asta nu e relevanta? Poate trebuie s-o pomenesc pe aia cu rata sinuciderilor cea mai mare din Europa la romani. Sau sa-mi amintesc de nebunia drogurilor din lumea intreaga, dar mai ales de acele droguri care pot fi procurate pe reteta, mare parte din americanii “normali” fiind dependenti de Prozac, Xanax, Retalin, Vicodin etc.

Poate e doar tendinta mea bolnavicioasa de a generaliza totul, de a rationaliza excesiv si de a picta totul in negru. Dar daca tot am inceput, sa nu ma opresc aici :). Am mai rasfoit putin pe Wikipedia despre agnosticism, nihilism, scepticism si alte tampenii din astea terminate in –ism, de parca orice persoana poate fi redusa la un sistem de credinte. Ceea ce se dovedeste a fi fals pana la urma, dar exista intotdeauna nevoia de a da nume unui curent de idei pentru ca el sa nu se piarda din memoria colectiva. Si, rasfoind, am constatat ca dilema mea asupra sensului si adevarului nu era decat o punere mai naiva a unei probleme pe care si-au mai pus-o oameni mai inteligenti decat acum ha ha. Si probabil ca si recidiva mea s-a datorat unor influente subtile induse in mine de-a lungul timpului. Asertiuni precum viata nu are sens, adevarul nu poate fi aflat, Dumezeu e mort au tot fost spuse fara a se ajunge la prea mari concluzii. Defapt, filozofia a tot esuat sa ofere raspunsuri de-a lungul timpului, devenind astfel mai mult o relicva a trecutului, estompata de stiinta, fara a se banui insa ca a fost defapt sublimata in aceasta din urma.

Farraday nu a fost un om de vita nobila, scolit in marile universitati englezesti, precum Maxwell, dar a avut un puternic spirit empiric, iar setea lui de cunoastere a fost extrem de fructuoasa. Facand parte dintr-o secta crestina din Londra acelor vremuri, el a trait mereu cu credinta ca menirea lui in viata este sa descopere secretele lumii oranduite de Dumnezeu. Chiar si idealurile renascentiste si iluministe au oferit o directie de lucru, recompensa, fie ea divina sau nu, existand tot timpul in fata ta, precum morcovul in fata magarului. Tot ceea ce faci nu este in zadar: vei fi preafericit in viata de apoi, iar urmasii nu te vor uita si-ti vor multumi etern pentru mostenirea lasata.

Stiinta moderna s-a dezvoltat prin truda si timpul consumat afundati in ganduri a generatii si generatii de savanti, care incet incet au uitat ce cauta defapt. Avem mii de specializari, dar nimeni nu mai stie exact sa-ti spuna care este rostul lor. Tot se ascund in spatele progresului. Mai nou, totul a devenit capital, deci rostul se reduce la utilitate practica, adica in cuvinte simple: sa aduca profit. Ce nu aduce profit, nu are sens, e o pierdere de vreme. Sau poate ca e precum geneza nihilistului de care citeam: un idealist ramas fara idealuri care pierde valoarea lucrurilor simple obisnuit sa le pretuiasca doar pe cele inalte. Iar idealurile timpurilor noastre se reduc in primul rand la bogatie si putere – o dezvoltare exacerbata si fulgeratoare a societatii pentru a servi pulsiunilor si dorintelor egoiste. Odata ce realizezi lipsa lor de fundament, ele devenind incompatibile cu functiile tale vitale esentiale, te trezesti intr-un gol imens in care nu mai stii ce sa crezi. Iar eu vin si ma intreb: este oare credinta indisolubil necesara supravietuirii?

Odata cu teoria haosului si ipoteza de autopoiesis apare convingerea ca o forma de viata e una care se remarca in primul rand prin faptul ca se autoorganizeaza si autointretine, mentinandu-si coerent structura sub un flux constant de energie si materie schimbatoare si propagand-o de-a lungul generatiilor. Apoi vine teoria catastrofelor si a emergentei ca un preambul pentru evolutia naturala, dand o explicatie aparitiei si disparitiei speciilor, bazandu-se pe aceleasi temeiuri precum cele care explica aparitia unor bizar de regulat forme hexagoanale intr-o substanta aflata departe de echilibrul termodinamic. Si totul pare a fi din ce in ce mai bine fundamentat stiintfic. Asa cum s-a fundamentat de curand si cosmologia ca ramura a fizicii si nu a filozofiei cum obisnuia. Psihologia pierde si ea incet teren in fata neurochimiei, uitandu-se demult de dihotomia (eroarea) lui Descartes. Ontologia isi transmuta incet sensul in stiinta calculatoarelor in care cercetatorii s-au incapatanat demult sa nu mai creada in fantoma din masina.

Din ce in ce mai multe lucruri se transforma in echivalente matematice. Exista legi universale, axiome si paradoxuri. Totodata exista indecidabilitate si probleme NP-complete. Totul pare sa se reduca la o existenta auto-suficienta: viata exista pentru a se autointretine. Traim de dragul de a trai. Arta de amorul artei. Paradoxuri similare cu cel al mincinosului apar cand spui ca “Adevarul nu poate fi gasit” sau “Totul e relativ” ne mai dau speranta absolutului. Doar mijloacele de a il descoperi par ca ne vor eluda pentru totdeauna, asa cum nici universul lucrurilor in sine nu va transcede realitatea noastra subiective. Suntem asemenea hamsterului care alearga in rotita. Si spunem despre el: saracul, daca ar avea minte sa inteleaga mai mult decat vede si crede si ar vedea ca nu are sens sa alerge, s-ar opri. Un om cu siguranta ca ar face asta, el fiind deasupra tuturor animalelor si prostiei lor. Dar oare noi suntem pregatiti sa deschidem ochii si sa intelegem realitatea de dincolo de aparente? Putem sa acceptam ca viata nu are sens si sa ne oprim? Ce ar face o fiinta de inteligenta superioara noua? Exista o infinitate de sensuri sau problema este pusa gresit? Cine are dreptate: hamsterul sau noi? Si lista intrebarilor poate continua la nesfarsit propagand mai departe confuzia. Sau parafrazand notele de pe spatele unei carti: singurul aspect in care n-am esuat este rateul.