Memento mori

Am fost ieri la inmormantarea nasului meu si totodata unchiul meu - sotul surorii bunicii mele raposate. Nu m-a marcat insa prea mult, defapt inmormantarile nu m-au marcat niciodata, nici cand a fost vorba de bunici sau persoane pe care am apucat sa le cunosc destul de bine. Probabil ca sunt inca prea tanar, de-abia incep nuntile, de-abia peste zece de ani o sa incep, cum zic batranii, "sa ne intalnim numai la pomeni". Si probabil va incepe sa te marcheze si sa te doara. Nici nu vreau sa ma gandesc cum e sa-ti pierzi parintii. Am prieteni carora li s-a intamplat. E oarecum nedrept, nu pot sa-mi imaginez sa mi se intample mie. Am impresia uneori ca sunt nemuritori, ca n-au cum sa moara. Pe de alta parte, ratiunea din mine e prea puternica ca sa nu recunosc ca moartea bate la usa.

Am revazut slujba de inmormantare. Unul din preoti mi-a fost profesor de religie in scoala primara, un tinerel iesit de pe bancile teologiei si pe care l-am admirat mult. Mai mult, pe vremea aia eram fanatic: am citit din Biblie, primele 3 sau 4 capitole, desi nu am priceput mare lucru, am ramas cu amintirea lungilor si plicticoaselor insiruiri de semintii. Mi-a dat odata lucrarile colegilor sa le corectez - ai mei au fost socati si n-au uitat ineditul eveniment. Ma rugam seara, mergeam cu bunica la Prohod de Paste, dar nu mai des. Imi faceam insa probleme in legatura cu pacatele mele sau necredinta mea. Nu am fost nici chiar atunci un practicant serios, mai ales ca ai mei nu erau deloc, dar am fost destul de aproape de convertire.

Slujba a promis din nou un loc cu verdeata si fara intristare. Dupa ce au bagat sicriul in groapa au disparut subit toti. Dupa care i-am urmat si eu ca sa-i duc cu masina la restaurant. Am stat la masa langa preoti. Fostul meu profesor s-a ingrasat si a imbatranit. Stiti si voi cam ce inseamna sa fii preot ortodox in Romania. Dar se pare ca credinta i-a ramas intacta. Nu am un nas foarte fin pentru nesinceritate, dar pentru unii oamneni intuitia mea am ajuns sa cred ca functioneaza bine. Din pacate, eu ma aflam la celalalt antipod, dar subiectul n-a fost adus in discutie. N-avea nici un sens sa-i spun ca eu nu mai cred aproape deloc in Dumnezeu si ca ii detest pe habotnici si pe bigoti.

Asta nu inseamna ca nu am prieteni religiosi si chiar am fost prins in toiul unor discutii aprinse pe marginea unor viziuni diferite asupra practicilor, ritualurilor sau chiar a ideilor fundamentale. Dar asa am si prieteni care asculta house si apoi nici eu nu sunt o persoana nemaipomenita, sunt chiar nesuferit. Dar sunt oameni cu care am petrecut timp, am baut, am vorbit - religia nu e singurul lucru in viata. Si am incercat tot timpul sa ne respectam opiniile. Asta mi s-ar parea cel penibil lucru - sa incerc sa-mi convertesc semenii la necredinta. Caci se pare ca sunt, glumind la adresa modului in care este gresit inteles nihilismul, o persoana care nu crede in nimic. Iar asta nu ma opreste sa gandesc in continuare in termeni de pacat si remuscare, asa cum si o mare parte din societate, de asa-zisi atei, isi conduce viata in continuare dupa preceptele moralei crestine, atat de adanc si invizibil inradacinate. Uneori cand sunt coplesit de frica si de emotii ma rog iar la Dumnezeu asa cum faceam noaptea in pat cand eram mic si ziceam "Doamne, Doamne ceresc tata" sau "Inger, ingerasul meu". Poate ca sunt un ipocrit, dar imi port masca ratiunii reci cu destul de multa convingere.

Si apoi, in scoala generala nu eram decat un tocilar, care se dadea de ceasul mortii la toate materiile, iar religia era una dintre ele. Eram mic si credul, puneam botul la orice de la Mos Craciun pana la note ca masura a cunoasterii. M-am dus la olimpiada de fizica ca m-a pacalit profesorul ca ies bani buni. Nu tin minte exact cum m-am desprins de religie, dar usor, usor m-am indreptat spre stiinte exacte, desi nu am lasat niciodata literatura si filozofia deoparte in cautarea mea de raspunsuri. Acum am ajuns programator si tot cotrobai prin carti si internet dupa explicatii si intelesuri, dar mare lucru nu s-a schimbat. Imi dau seama insa ca anumite convingeri nu mi le voi schimba niciodata, ca nu poti sa fortezi un om sa fie altfel decat ce genele si educatia lui l-au facut sa fie, si, desi in continuare confuz, ma impac bine chiar si cu viziunile mele cele mai sumbre.

Prin urmare, cum ii sade bine unui sado-masochist care se respecta, destinul (daca exista unul) a conspirat sa-mi scoata in cale un inca motiv de a lua in deradere viata/moartea. Sa va povestesc: Rasare la serviciu la mine pe un dulap o revista de propaganda de la martorii lui Iehova. Ma uit putin sa ma mai rad si eu putin si imi pica ochii peste niste randuri care afirmau practic ca explicatia evolutionista a originii omului nu poate oferi pacea mintii. Fluturasul asta fiind o traducere romaneasca a unei trebi americane "Awake" = "Treziti-va!". In perversiunea mea ma hotarasc sa o iau acasa ca sa am tema de blog. Surpriza a fost ca am luat alt numar, care insa trata ceva si mai haios: "Se sfarseste totul odata cu moartea?" Interesant, nu? Ce coincidenta dupa o inmormantare.

Articolul incepe parsiv, ambiguu, mai mai crezand ca sunt de partea mea si cred si ei ca si mine ca nu e nimic dupa moarte. Multe referiri la stiinta si chiar si un motto din Aristotel: "Moartea este cel mai infricosator lucru... dincole de care se pare ca nu mai exista nimic." Dupa care se dezlantuie comedia si nu pot sa nu reproduc cateva pasaje: "Vi se pare logic, asadar, ca omul inzestrat cu asemenea potential [se refera la creier], sa traiasca doar cateva decenii? E ca si cum si transporta un singur graunte de nisip pe o distanta de doar cativa centimetri cu un tren de marfa, cu multe vagoane si tractat de o locomotiva de mare putere. N-ar avea nici o logica! Atunci de ce a fost inzestrat omul cu aceasta capacitate uriasa de a invata si de a realiza lucruri noi? [chiar asa, de ce?] Oare nu pentru ca, spre deosebire de animale, a fost creat spre a trai vesnic?"... "Omul a fost proiectat pentru a trai mai mult decat 70 sau 80 de ani." ... "Atunci daca Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de a trai etern, de ce murim?" I wonder...

In continuare, cu aceeasi logica de fier ni se explica, ca vom invia toti (bineinteles cei credinciosi) in aceleasi trupuri si pe acelasi Pamant (spre deosebire de alte religii unde procesul e diferit, dar al lor e cel mai bun) si ca vom fi foarte fericiti atunci (desi nu se zice nimic despre suprapopulare, care oricum e deja o problema). In fine, pe scurt, moartea e ca un somn, trece repede si ca n-avem de ce ne teme: "Si nu trebuie sa ne fie teama ca dupa moarte ne asteapta nonexistenta eterna. De ce? Deoarece Dumnezeu are o memorie nemarginita si ne promite ca ii va readuce la viata pe toti cei morti aflati in memoria sa." Si ma buseste rasul. Imi pare rau, dar nu ma pot abtine cand vad asemenea explicatii de clasa a doua. Daca nu sunteti de acord, atunci va rog sa puneti mana la ochi.

Mai m-am delectat apoi un pic cu articolul "Cum sa evit pornografia?". Va spun, chiar m-a binedispus revista asta. Cel mai mult mi-au placut marturisirile sincere si dezgustate ale unor copii care au vazut poze porno pe celularele colegilor. Sau Jeff care ne spune: "Am fost dependent de pornografie timp de 10 ani, iar de 14 ani am reusit sa ma eliberez din ghearele ei. [zi-mi si mie cum ai facut] Cu toate acestea, trebuie sa lupt zi de zi [ I feel you]." Si tot nu m-am lamurit cum s-o evit.

Inchei aceasta foarte lunga introducere, sarind direct la incheiere, pentru ca oricum esenta am mai povestit-o si in alte posturi. Dar e ea foarte bine circumscrisa de faza petrecuta aseara la o bere cu un amic programator cu care obisnuiam sa fac jocuri. Si va garantez ca tipul nu are nici un fel de inclinatii din astea aiuristice spre carti sau treburi intelectuale. Si ghici ce-mi zice: "Bai Mishule, am ajuns la concluzia ca traim ca sa murim." La care eu perplex il intreb daca mi-a citit cumva blogul. Desi ideea parea absurda, mi se parea singura posibilitatea de a fi intrat in contact cu o asemenea idee pesimista. Dar nu... raspuns: "Nu ma, m-am uitat la Matrix 3." Touche! Foarte tare! Ce nevoie mai avem de Nietzche sau de Cioran. Raspunsurile sunt in jurul nostru. Nu trebuie decat sa ne intindem si sa le culegem... si poate o depresie :)