duminică, 28 septembrie 2008

Adevar, paradigma, simulare (2)

Prima data am auzit de schimbarea paradigmei la Capra cand se referea la intregul ansamblu de viziuni politice, economice, sociale si chiar stiintifice si filozofice despre lume ce ar trebui modificate. Daca este sau nu nevoie de o revolutie, ramane de vazut, fie ea in acceptiunea lui Kuhn, de criza, turbulente si scindari in cadrul unei comunitati candva unita de un acelasi set de reguli, de o paradigma comuna. Capra priveste insa lucrurile la un nivel mult mai uman, mai indepartat de generalizare si subliniaza pacatele societatii contemporane capitaliste si consumeriste, oferind ca alternativa nu socialismul, ci ecologismul (mi-am permis acest termen pentru a-l deosebi ca un mod de gandire mai general decat obisnuitele clisee ale ecologiei precum salvati balenele, padurile din Amazon sau stratul de ozon etc).

Tot de la Capra am preluat si ideea unui post mai vechi in care am spus ca calculatoarele ar fi cel mai rau lucru care ni se putea intampla. Intr-adevar o exagerare, insa am fost foarte convins pe moment de discursul autorului si, asa cum mi se intampla adesea, am preluat aceasta idee ca si cum ar fi a mea, fara insa sa o pot argumenta foarte bine. Ei bine, nu mi-am schimbat parerea foarte mult, doar ca nu mai sunt atat de vehement. Poate ca indignarea mea e justificata si din cauza ca imi petrec jumatate din viata (voit sau nevoit) in fata monitorului.

Trecand insa mai departe de calculator, vad doua cauze paradigmatice destul de periculoase si instabile: revolutia digitala si ideea progresului. Prima dintre ele este mai mult de natura stiintifica, dar afectand societatea epidemic prin tehnologie, iar a doua este demult una din pietrele de capatai ale existentei umane. Aprinsa odata cu revolutia industriala engleza si de spiritul iluminist si enciclopedic francez flacara progresului a ars in continuu pana in ziua de azi, fie ca a imbracat forma capitalismului si a socialismului. Totodata a functionat ca principiu existential si ca argumentatie retorica. De ce facem noi toate lucrurile pe care le facem? - construim drumuri, poduri, fabrici, navete spatiale, hyper-marketuri, calculatoare, iPod-uri etc. Si raspunsul vine: in numele progresului. Din nou, daca stii numele unui lucru nu inseamna neaparat ca stii ce reprezinta.

Normal, ideea pare atractiva la inceput. Mai ales pe plan socio-economic: o lume utopica in care toata lumea va putea savura un nivel minim de confort, fara saracie, fara nedreptate. Aceasta este directia spre care ne duce progresul. Si cu toate acestea progresam de cel putin doua secole, iar oamenii mor de foame in Africa, si cateva sute de oameni sunt miliardari si stapanesc cea mai mare parte din bogatia (sau capitalul) lumii. Oamenii sunt fiinte parsive. Si nu se satura niciodata. Defapt unde ne duce progresul?

Ma uit in jurul meu in Bucuresti si vad cladiri de birouri pline cu oameni care stau in fata calculatorului. Ce fac acesti oameni? Se pare ca ne-am indepartat atat de mult de mijloacele initiale de productie, de agricultura, de natura. Ne invartim intr-o lume pe care ne-am creat-o nooi insine, ne invartim intr-un cerc vicios. Pentru progres a trebuit sa inventam comunicatiile prin prin satelit, pietele bursiere, controlul informatizat, bazele de date, altfel totul s-ar fi naruit. Intr-adevar justificabil poate prin prisma evolutiei, dar nu cea naturale, a carei directie a fost deturnata spre un scop inexistent - progresul. Si poate aici se intrevede mostenirea idealista, metafizica sau teologica, spuneti-i cum vreti, si anume ca toate lucrurile sunt create cu un scop. Eu nu vad nici un sens in tot acest furnicar de retele globale de bani si informatie care inchisteaza fiintele umane intr-un tipar standard: scoala, serviciu, salariu, credit, casa, masina, copii, pensie si cat mai multe produse cumparate pe parcurs. Uneori ma gandesc ca nu e nici o diferenta intre triburile indigene care se lasau pacalite si faceau pe schimburi pe margele sclipitoare si oamenii din ziua de azi care isi cheltuie bani pe panze colorate, cutiute muzicale si imagini miscatoare.

Dar sa revenim la digital. Si n-am sa refer in sensul tehnologiei sau al consumerismului generat. Ci la ceea ce inseamna defapt, nici mai mult nici mai putin decat o reducere a lumii la discret. Asa cum stiam si eu si mi-a subliniat si Vlad, este incercarea de a reprezenta numarul pi (care descrie o trasatura intrinseca naturii - cercul, si totodata un numarul irational, deci infinit si incomensurabil) pe o lungime finita de biti de silicon. Digital inseamna trunchiere, aproximare, eroare. Muzica sau filmele pe care le ascultati si vizionati pe calculator sunt defapt niste interpolari ale semnalelor captate initial, ce se bazeaza pe cateva imperfectiuni ale organelor de simt, cum ar fi ca nu putem ca nu putem percepe mai multe de aprox. 30 de cadre distincte pe secunda. Dar ce se intampla cu informatia pierduta? Si mai mult decat atat, ce se intampla cu paradigma analogica pierduta?

In ziua de azi orice problema se rezolva cu calculatorul, chiar daca in prima jumatate a secolului trecut existau calculatoare analogice care integrau ecuatii diferentiale cu tranzistori si condensatori, adica pe baza insusi fenomenelor fizice descrise matematic prin insasi ecuatiile ce se doreau rezolvate. Lumea platoniciana a formelor matematice inchidea astfel cercul si se reintorcea in formele materiale are realitatii. Cam acelasi lucru s-a intamplat si in digital, numai ca tranzistorul nu mai interesa ca functie de variatie continua, ci ca praguri logice. Alte forme matematice, cele boolene, logice, au venit pentru a incerca sa fundamenteze intreaga stiinta computationala. Intr-adevar conceptul de numar este strans legata de cel de multime, valoare de adevar in logica sau unitate de informatie -bitul, insa indiferent in ce baza am reprezenta numerele, puterea continuului arata la fel - intre doua numere rationale (fractii) exista cel putin un numar cu o infinitate de cifre dupa virgula. Calculatorul este culminarea programului sistematic al unor filozofi, logicieni, matematicieni precum Comte, Frege, Hilbert, Russell, Whitehead, von Neumann, cercul de la Viena si multi altii . Viziunea pe care ne-o dau limbajele de programare in ziua de azi, este viziunea ce a fost construita despre lume si teoria cunoasterii in secolul XIX si inceput de secol XX, viziune care a pornit de Galilei, Descartes, Newton in zorii stiintei.

Ati auzit poate de inteligenta artificiala si neurostiinte sau stiinte cognitive care incearca sa explice si sa reproduca mintea umana. Toate acestea se bazeaza in ziua de azi pe paradigma digitala, fie ca este vorba de modele neurale, statistice sau logico-simbolice. Unii incearca chiar sa patrunda misterul constiintei sau al metaforei dintr-o perspectiva informatica. Cum poti incerca sa reproduci fenomene mentale umane daca iti scapa printre degete insasi detaliile cele mai fine ale naturii prin trunchierea numerelor? Si acesta e doar unul dintre cazuri, reducandu-se la doar ceea ce e cuantificabil. Iar ceea este cuantificabil este de obicei stabilit prin abstractizare si formalizare, care asemeni aproximarii digitale introduc si ele eroare si incompletitudine in cunoastere. Caci noi cunoastem lumea prin modele si simplificari, iar de aici poate incepe o intreaga polemica asupra cunoasterii umane in general, asupra limitelor ei, a raporturilor dintre stiinta si filozofie si a ceea ce ramane intotdeauna pe dinafara.

Un alt zid de care se loveste stiinta calculatoarelor este intractabilitatea problemelor. Ok, stim ca avem algoritmi cu care putem rezolva anumite probleme, numai ca pentru un numar mare de data de intrare, calculul ar necesita milioane de ani. Un timp cam lung pentru a astepta raspunsul la o intrebare. Umbla in ultimii ani fantoma "quantum computing"-ului care se lauda ca va usura aceasta problema, odata ce fizicienii vor reusi sa stabilizeze un numar cat mai mare de ioni in campuri magnetice si sa codifice in momentele lor de spin asa numitii "qubiti". Si chiar si atunci vom obtine o scurtare a timpului de calcul, care la randul ei ar putea deveni insuficienta in timp. Aceasta nu ar insemna neaparat o schimbare de paradigma, chiar daca prevesteste o schimbare la fata a calculatorului asa cum il stim in ziua de azi (sau cel putin asa cum apare el inginerilor si programatorilor). Pot face o profetie destul de clara ca zilele calculatorului sunt numarate. Cat de mult ne vom indeparta de el nu am de unde sa stiu.

Din aceeasi perspectiva, a calcului, eu insumi m-am trezit in fata altei intrebari. Construind un engine de simulare a fenomenelor mecanice am constatat ca problema in sine si modelul sau teoretic implica intractabilitate, aproximari, erori (determinate de digital) si o incosistenta a insesi teoriei newtoniene. Cei mai multi autori s-au concentrat pe algoritmi din ce in ce mai rapizi (de detectie a coliziunii si simulare fizica) care sa scurteze timpul de calcul dintre doua cadre afistate pe ecran. Daca acesta este apogeul a mai bine de 3 secole de mecanicism si progres stiintific, inseamna (conform paradigmei actuale) ca asa ar trebui sa functioneze universul. Daca noi in ziua de azi construim realitati virtuale pe baza unor teorii stiintifice ce variaza de la geometrie, optica, mecanica pana la fundamentele logice ale matematice, inseamna ca realitatea insasi ar trebui sa functioneze conform acestor modele. Insa daca privind dintr-un context idealist ni se pare firesc sa identificam concepte si forme matematice peste tot in jurul nostru, din perspectiva computationala totul devine putin dubios: oare natura sta intre doua cadre sa-si calculeze urmatoarea starediscreta din procesul ei de evolutie/miscare in timp?

Si aici este intervine defapt conceptul de simulare...

duminică, 21 septembrie 2008

Adevar, paradigma, simulare (1)


Neatza Lex! Probabil ca tocmai ti-ai verificat feed-urile, iti bei ceaiul de dimineata si esti printre putinii, daca nu singurul, care se mai chinuie sa citeasca inca un post lung de-al meu. Si da, cred ca va fi lung, si tot mumbo-jumbo filozofic. Defapt ideea a pornit si de la recenta discutie pe care am avut-o cu Vlad in "La prieteni" si de la alte intrebari de-ale mele mai vechi care inca mai ma rod.

Si mi se mai trage de la "Structura revolutiilor stiintifice" a lui Thomas Kuhn, pe care am reusit sa o termin azi, dupa ce am petrecut un weekend cu familia la Campina. Si stand la aer curat am apucat sa mai ma gandesc la niste lucruri, asa ca incerc acum sa le trec in scris inainte sa inceapa o noua saptamana de munca debilitanta. Dar sa revin: tare plictisitoare aceasta carte proaspat (re)editata la Humanitas in seria lor de popularizare a stiintei, insa cateva idei bune a avut, cat si niste istorioare dragute din fizica si chimie.

A reusit printre altele sa-mi zguduie din nou increderea in stiinta dupa ce mi-o reabilitasem recent exclamand: adevarul e unul! Dar nu, Kuhn vine si zice ca la anumite momente in trecut au existat scoli si teorii stiintifice care explicau corect aproximativ acelasi fenomene, dar in mod contradictoriu (ex.: teoria ondulatorie/corpusculara a luminii). Si al dracu are dreptate! Uitati-va numai ce se intampla azi cu LHC, fiecare spera sa descopere altceva: cei cu Modelul Standard cauta particula Higgs, adeptii string-urilor cauta dimensiuni infasurate, altii cauta materie si energie neagra si tot asa.

Iata la ce concluzie am ajuns: adevarul este masura in care ideile se potrivesc lucrurilor. O definitie care tremura tare din incheieturi. Ma incumet sa o explicitez. Un lucru am invatat si eu si anume ca nu poti fi sigur de nimic. Atunci cand e vorba de cunoasterea lumii totul e relativ si nesigur. Simturile iti pot juca feste, inconstientul te poate duce pe cai nebanuite, chimicale iti pot altera perceptia, ceilalti oameni iti pot influenta credintele, pana si cartile sunt o gramada confuza de informatii de foarte multe ori gresite sau incoerente. Caci pana la urma noi cunoastem lumea prin aparatul nostru senzorial si nervos sau, daca ar fi sa o luam dupa teoria Santiago, intregul nostru organism este un aparat cognitiv, prin insasi interactia cu mediul. Traind, cunoastem. Cunoasterea e poate un fel de unealta dezvoltata de evolutie pentru a ne asigura supravietuirea.

Limbajul insusi inseamna cunoastere de cel mai inalt nivel. In momentul cand am inceput sa punem nume lucrurilor, s-a nascut si ideea. Sau macar un motor bun de clasificare, capabil sa grupeze entitati din mediu (ce puteau fi delimitate) pe baza unei relatii de echivalenta. La Platon "sunt trei paturi: unul, patul din firea lucrurilor (Pat), [...] al doilea este cel pe care l-a confectionat dulgherul, [...] ultimul - pe care l-a confectionat pictorul". Insa nimeni nu poate garanta ca modelarea realitatii prin idei nu este decat "plasa noastra de pescuit" epistemologica. Sau asa cum argumenta R. Dawkins, noi vedem lumea asa cum ne-a impins selectia naturala sa o vedem - probabil ca aceeasi semnificatie pe care o dam noi lungimii de unda a luminii prin culori, o dau cainii mirosurilor, sau liliecii sunetelor, insa nici noi, nici ei nu putem vedea spatiile goale dintre atomi, pentru ca pur si simplu n-am avut nevoie la scara noastra.

Momentan stim ca exista o realitate obiectiva, ceea ce desemnan prin materie - de unde si materialismul, si apoi o lume in capul nostru formata din idei despre lumea din afara. Speram ca exista in spatele materiei cateva principii simple, daca nu chiar unul sau doua, din care se formeaza intregul Univers. Ele sunt similare ideilor, insa cu adevarat vesnice, neschimbatoare, imuabile. (Pana si ideea de Schimbare devine astfel un concept fix.) "Cercetarea cere, ca prim pas, a putea deosebi adevarul de afirmatii ce sunt defapt simple supozitii. Si ca preambul, trebuie stabilit adevarul in matematica. Aceasta chestiunea prealabila a fost bine sesizata de Thales si Pythagora; cu aceasta ocazie apare si notiunea de demonstratie, in particular in Geometrie (Euclidiana). Dar Platon a fost cel ce a remarcat ca notiunile matematice si propozitiile in care intervin acestea nu au corespondent exact in lumea fizica. Dimpotriva, aceste notiuni au o existenta intr-o lume aparte, ceea ce numim lumea platoniciana a formelor matematice. Importanta ideii lui Platon, desi contestata de unii filozofi, s-a dovedit covarsitoare in dezvoltarea stiintelor moderne." Si apoi urmeaza o discutie a concluziei lui R. Penrose asupra adevarului, vorbind chiar la un moment dat de "trei lumi": lumea fizica, lumea mentala, si lumea platoniciana a formelor matematice ("Cunoastere in fizica", G. Gussi, in "Idei in dialog", nr. 43).

Intr-adevar multi filozofi au gandit altfel ca Platon, iar daca stiinta a ramas sclava logos-ului, poate ca nu este singura cale prin care se poate atinge cunoasterea, sau stiinta din ziua de azi nu este singurul tip de stiinta posibil. Cat despre adevar nu este decat un concept imprumutat dintr-un context social: acela al verificarii daca un individ este mincinos sau nu, ori daca greseste sau nu. Natura nu poate fi mincinoasa, doar oamenii pot gresi in afirmatiile lor asupra ei. Si pe masura ce aceste afirmatii s-au complicat, aparand cuvinte ce desemnau actiuni, procese, stari, atribute, notiuni vagi, cuvinte despre cuvinte, bine, frumos si opusele lor, lucrurile au inceput sa se amestece. Stiinta se bate cu pumnii in piept ca se afla in cautarea adevarului, ca si cum Adevarul ar exista undeva departe, independent, neavand nici o legatura cu, sa zicem, un grup de oameni care convietuiesc, discuta intre ei, isi ascund secrete unul de altul, mint, isi dau cu parerea asupra lumii din jur si poate ca se insala, insa indiferent de asta, se cred sau nu unii pe altii pe baza unor motive mai degraba arbitrare (emotii, afectiuni, intuitii, superstitii etc).

De aceea trebuie delimitat bine contextul cautarii adevarului. Adevarul nu are sens decat la nivelul limbajului ca mediu de exprimare a cunostintelor despre lume. Cand ma incred ca adevarul exista ma refer la faptul ca exista o descriere mentala a naturii care se apropie foarte mult de realitatea fizica. Detaliul ca este reprezentata in simboluri platonice nu-mi pare atat de important, parandu-mi doar o punte spre "lucrurile in sine". De exemplu mi se pare absurd sa spui astazi (dupa biologie, Darwin si genetica) ca un cal se naste din ideea de Cal. Intr-adevar calul este acea categorie din mintea noastra generata de o multime de animale care seamana foarte bine intre ele. Cineva zicea bine ca sensul lucrurilor nu se afla in ele, ci intre ele. Acum avem o explicatie mai buna pentru cum apare un cal: inmultire sexuata, ontogeneza, celule, organism, baie de gene etc; nu mai simtim neaparat nevoia de actiunea unui zeu creator. Dar desi ne dam seama ca ideea de Cal este doar modul in care creierul pune toti caii laolalta si ii asaza asemeni unor instante de clasa intr-o retea semantica, nu ni se par atat de absurde sau nesemnificative notiuni precum celula, gena, molecula, atom, electron, quark, foton, particula elementara, functie de unda, camp, forta, energie s.a.m.d. Din nou, daca stii numele unui lucru, nu inseamna ca stii prea multe despre el.

Pe de alta parte nu vreau sa cad nici in pacatul pozitivismului logic si sa-mi definesc foarte bine fiecare cuvant pe care il folosesc. Imi pare o munca sisifica, mai ales ca limbajul si omenirea in sine genereaza noi semnificatii de la o zi alta pe nivele din ce mai ridicate de ramificatie. Ceea ce vreau sa exprim este defapt ca problema cautarii adevarului imi pare la fel de spinoasa, complexa si poate lipsita de sens ca cea a definirii existentei sau a fiintarii. Sunt probleme ce merita macar lasate pe locul doi, caci imi dau seama ca pe mine ma intereseaza defapt mai mult o rafinare a cunoasterii. Totodata nu mai sunt interesat de scopul cunoasterii in sine (cum ar fi conceptul de adevar absolut) pentru ca incep sa ma desprind si pe plan existential de viziunea teleologica (desi un instrument bun de a explica lucrurile - vezi atitudinea intentionala la Dennett - scopul nu este inerent incorporat in ele).

Uneori adevarul poate deveni chiar o jucarie periculoasa, pentru ca, asa cum sublinia si Kuhn, poate sa ascunda de dragul unei viziuni unificate si comun acceptate, lucruri care au fost cunoscute candva, insa au fost aruncate si ignorate pentru ca nu se mai potriveau in tiparul curent, ca apoi sa rasara din nou odata cu "reformularea" adevarului (ceea ce ma duce cu gandul din nou la corpuscul-unda, sau discret-continuu - ca preambul la batalia prezentului dintre digital si analog, si poate chiar ratiune-arta). Adevarul devine astfel o caramida nesigura pentru fundamentarea unei explicatii a lumii. El functioneaza perfect in lumea logicii si a matematicii fundamentata pe axiome si inferente (fie ele chiar si inductive), chiar daca si aici apar cutremure precum paradoxuri, indecidabilitati sau teorema de incompletitudine. In fizica treaba se impute, in biologie si mai rau, culminand cu stiintele sociale si alte pseudo-stiinte sau filozofii naturale.

Si cum ramane cu "masura in care ideile se potrivesc lucrurilor"? Sau ca "adevarul exista"? Pai in primul rand, concluzia mea este ca adevarul este mai mult decat un derivat al logicii, teoriei multimilor si axiomelor, ci mai degraba un arbitru al cunoasterii ca principiu al vietii - nu ti-ai inteles corect mediul in care traiesti, ai murit. In acest context adevarul exista in acelasi timp cu propria noastra existenta, chiar daca nu rezolva dilema multiplicitatii sau singularitatii (unul sau mai multe adevaruri?). Stiu ca pare o explicatie in stilul principiului antropic sau o argumentatie optimista - adevarul exista pentru ca noi ca oameni existam sau pentru ca ne ofera cea mai buna speranta pentru viitor, insa momentam nu am una mai buna (si care sa nu aiba baze religioase). Dar aceasta dezlegare a adevarului de sensul sau ca si de suportul sau "ideo-logic" deschide drumul spre ceea ce voiam sa atac defapt de la inceput, trezindu-ma apoi facand un ocol considerabil, pe un pamant calcat nesigur si cu alte ocazii. Prin urmare, fiind o fiinta limitata in timp si spatiu am sa va delectez intr-un episod cu paradigma curenta si schimbarea ei asa cum le vad eu, si probabil intr-un altul cu simularea ca metoda de cunoastere (daca nu unica), ca o generalizare sau alternativa la idealism, si totusi ca o forta distructiva pentru real si sortita pierzaniei in raport cu paradigma si misterul din jurul directiei ei. Pa!

duminică, 14 septembrie 2008

Libertate si veridicitate

Sunt liber! Sunt pe atat de liber pe cat pot fi. Desigur, as putea fi mai liber in viitor, caci pana la urma toate lucrurile sunt predestinate sa creasca sau sa scada. Singurele constante care raman sunt esentele. Iar eu posed esenta de libertate. Imi lipseste substanta liberatatii, insa esenta libertatii e aici in capul meu, un germene zburdalnic si fertil.

Sunt liber pentru ca stiu pana unde pot fi liber. Libertatea se intinde pana acolo unde nu mai poti sa fii liber si de acolo pana unde nu mai vrei sa fii liber. Primul dusman al libertatii este moartea, iar al doilea esti tu insuti.

Cum poti sa fii tu insuti daca te chinui toata viata sa aflii cine esti? Uneori ma gandesc la mizantropia mea, la dorinta mea de insingurare departe de oameni si ma intreb oare cat din mine sunt eu si nu altii? Daca as reusi sa ma dezbar de toate riturile sociale, de firele familiei, de prejudecatile gandirii, chiar de amintiri, va ramane eul meu pur sau doar un mare gol?

Nu facem decat sa culegem de ici, de colo, sa alegem ce ne place, ce ni se potriveste, alteori ceea ce suntem fortati sa adoptam sau poate chiar inselati sa credem ca se muleaza peste ceea ce suntem deja. Uneori alegem ce e frumos si bun, altii ca sa le faca in ciuda celorlati exceleaza in urat si rau. Un ochi distant ar putea sa vada ca rolurile sunt intersanjabile.

Paradoxul e ca poti sa fii tu insuti si sa te distrugi sau poti sa fii un conformist si sa nu faci fata. Amandoua sunt exemple despre cum poti transforma o viata intr-o epava. Doua exemple de tragedii: in prima te lupti cu lumea, cu ordinea, si atunci cand crezi ca ai castigat, defapt ai pierdut, pentru ca pamantul iti fuge de sub picioare odata cu tot ce-ai crezut ca era numai si numai in tine. Insa, desi nu poti reconstrui de unul singur un intreg sistem de valori, daca te predai celui in care traiesti risti sa fii inghitit de oceanul regretelor – “Viata a trecut pe langa mine.”

Oamenii sunt asa cum sunt locurile: muntenii mai aspri, cei de sud mai plini de viata si soare, in orase mai pragmatici, in Ardeal mai molcomi, in Vest mai civilizati. Defapt sunt precum oamenii din jurul lor: parinti, prieteni, profesori, sefi. Prea putini sunt cu adevarat originali, majoritatea nu face decat sa traiasca asa cum au vazut la cei din jurul lor. Un fel de genetica care selecteaza principii existentiale in loc de cromozomi. Crezi ca poti sa alegi dintr-o infinitate de posibilitati, dar defapt te scalzi intr-o baie limitata de gene socio-culturale.

E interesant ca foarte multi oameni vor sa cunoasca gloria, sa fie adulati, sa traiasca pe culmile bogatiei si ale desfraului. Toti vor sa fie liberi sa faca ce vor si ii numesc pe cei care nu-i lasa opresori. Multi recunosc ca nu e posibil sa faci chiar orice asa ca se rezuma la o libertate moderata. Asa cum e libera exprimare, de parca cuvintele ar fi inofensive, cand e vorba defapt de un exercitiu de putere. Ideile sunt uneori ca niste boli contagioase.

Ok, spun altii, poti sa fii liber, atata timp cat nu faci rau celorlalti. Asa spuneam si eu pana cand am prins prostul obicei de a lua cuvintele din propozitii si a ma intreba ce inseamna cu adevarat. De exemplu, rau inseamna ceea ce contravine unui sistem moral. Un sistem moral este un set de legi de conduita ce asigura rata maxima de supravieturie si buna functionare a unui anmit grup uman. Sistemele morale tind sa varieze atat in timp cat si in spatiu – geografic si istoric. Asemeni unui sistem cu feedback o populatie are tendinta de a-si autoregla acceptiunea asupra conceptelor morale. Ganditi-va la poligamie de exemplu: intolerabila pentru noi, normalitate pentru altii. Sau omuciderea: crima pe vreme de pace, eroism pe vreme de razboi.

Complicat lucru sa fii liber. Defapt e atat de dificil incat cei mai multi renunta. Stramba din nas la cuvantul “sclav”, dar intind gaturile care incotro ca sa le se spuna cineva ce sa faca. Viata e o responsabilitate mult prea grea, prea apasatoare. Dar nu-i poti judeca, pana la urma sunt liberi sa faca ce vor. Defapt asta-i buba, ca esti mereu liber sa alegi. Asa cum mi s-a mai zis: esti liber sa nu fii liber. Ca si cum ar fi o sentinta care iti inchide gura: ce sens are sa mai vorbesti de libertate? E ca barbierul care ii rade pe toti cei care nu se rad singuri.

Insa asa trebuie mie sa-mi demonstreze mereu femeile ca nu inteleg defapt nimic, asa cum n-am inteles nici primele paragrafe din “Insuportabila usuratate a fiintei”. Asa cum nu inteleg nici libertatea. Nu o inteleg cum o inteleg altii, asa cum nici ei nu o inteleg ca mine. Sunt mereu strivit de masivitatea deciziilor, a drumurilor pe care o apuc, a celor pe care raman. Dar eu stiu ca sunt liber, eu stiu ce inseamna... eu ma eliberez.

sâmbătă, 13 septembrie 2008

Meet Emma


Nepotica mea.