joi, 28 august 2008

Revelatii ateiste

Saptamana trecuta, parcurgand Italia, am terminat de citit in autocar cartea lui Richard Dawkins "The God Delusion" sau "Himera credintei in Dumnezeu" cum a fost tradusa in romana. Cum coboram din autocar mai vizitam cel putin inca o biserica grandioasa construita ca produs unei lungi si puternice traditii catolice. Denuntul lui Dawkins a accentuat in mine dezgustul profund ce mi s-a format in timp fata de riturile crestine. Fiecare piatra, fiecare fresca, fiecare mormant de sfant m-a facut din ce in ce mai inversunat impotriva inveninari ideologice la care a fost supusa Europa timp de doua mii de ani. Iar in Italia fiecare nume de oras, de strada, de vapor, de cafenea e predispus sa inceapa cu "santo/a" sau "san". Vizitand Assisi am realizat ca pana si San Francisco, leaganul hipiotilor isi trage numele de la acest calugar facator de miracole, sau pur si simplu dus cu pluta.

Sunt ateist de ceva ani buni, insa tonul biologului evolutionist de la Oxford mi s-a parut oarecum prea inversunat. Am fost de parere ca e bine sa lasi pe fiecare sa creada ce vrea. Inca mai cred asta, si respect religiozitatea celor din jurul meu. Eu insumi am cochetat (si poate inca o mai fac) cu ideea de Dumnezeu, dar pe masura ce trece timpul devin din ce in ce mai sigur ca El nu exista. Sau ca Dumnezeu a murit; insa toata povestea asta a abandonului e defapt o metafora, o masca pentru faptul ca el n-a existat niciodata, a fost doar inventat. N-am sa enumar toate dovezile aduse de Dawkins aici, trebuie citit, urmarit in prezentari si documentare (TED sau "Root of all evil").

Insa ideea ca pana si religia moderata ne poate afecta grav m-a convins si mai mult ca nu numai ca e corect sa fii ateu, dar e indreptatit si sa incerc sa promovez valorile unei viziuni ateiste. Continui sa respect credintele celorlalti (poate in mare masura pentru ca sunt majoritari) insa ma deranjeaza acele aspecte ale spiritualitatii lor care ma afecteaza pe mine personal. Eu insumi am fost infectat de acest "virus" al gandirii iudeo-crestine (si inca sunt), crezand ca undeva separat de trup exista un suflet care este nemuritor sau traind mereu urmarit de vina pacatului care se va rasfrange asupra mea prin pedepse in viata asta si cea de dupa. In extremis, asemenea idei se manifesta prin atentate sinucigase sau vieti irosite intr-o cainta intunecata si nesfarsita.

Cu ce inlocuim religia? Cu ce inlocuim pe Dumnezeu? Este necesara o asemenea substitutie mai mult decat intr-un sens terapeutic al tranzitiei line? Dawkins apeleaza repetitiv la laitmotivul evolutionismului darwinian in contrast cu creationismul atat de acerb promovat. Dar eu cred ca nu este suficient. Desi afirma ca isi pune bazele pe stiinta ca alternativa la credinta oarba si dovedeste o serie de cunostinte remarcabile din fizica si alte domenii, cred ca rateaza cumva imaginea de ansamblu. E fascinant totusi sa vezi cum stiinta reitereaza in zilele noastre teme ce erau candva numai si numai ale filozofilor. Cosmologia a fost preluata de fizicieni, geologi, biologi, libertatea este exprimata in termeni de economie si sisteme neliniare, fericirea e un subiect al psihologiei si neurostiintelor. Insa undeva legatura s-a rupt. Dawkins sustine ca etica nu vine de la Dumnezeu si ca e un fenomen social dinamic si relativ; sau ca ateismul nu inseamna neaparat pesimism, nihilism, depresie. Sunt de acord. Dar nu ofera o imagine asupra ceea ce ar insemna un asemnea stil de viata si cum s-ar cladi el. De exemplu existentialismul lui Sartre ar spune ca existenta precede esenta sau ca libertatea individului este totala - e un punct de plecare. Dawkins nu ne spune insa dupa ce percepte ar trebui sa traim, nu vorbeste despre angoasa, despre nevoia de a ne construi un sens, pentru el totul este stiinta, el nu mai are nevoie de altceva, de alte explicatii - restul e tacere. Dar cum ramane cu ceilalti? Cum poti sa li-l rapesti pe Dumnezeu si sa le dai in schimb doar sfatul unei gandiri critice? E oare posibil acest lucru in afara elitei intelectuale sau gandesc eu in termeni discriminatorii relativ la masa de "epsiloni minus"?

E uimitor cum in fizica legi de o natura negativa pot sta la fundamentul unor teorii matematice atat de vaste cum ar fi relativitatea sau termodinamica. Enunturi precum "nu exista viteza mai mare decat viteza luminii" sau "nu se poate construi un perpetuum mobile" par atat de sterile la prima vedere, atat de lipsite de o valoare reala a cunaosterii, insa odata adanciti in derivatiile acestor principii corelate cu altele de natura afirmativa observam cat de complexe sunt in realitate. Si mai mult, cat de exacte sunt, in sensul ca nu conduc la o anarhie a "orice altceva este posibil" ci instaureaza o ordine clara, fie ea de natura statistica sau pur calitativa. Pana si in matematica, recent demonstrata ultima teorema a lui Fermat ne spune ca nu exista trei numere intregi care sa satisfaca o relatie similara teoremei lui Pitagora, dar pentru puteri mai mari decat 2. Din nou o lege negativa situata poate la esenta cea mai profunda a acestui univers.

Nu orice vis al omului se poate implini. Poate ca in viitor vom descoperi ca nu se poate calatori in timp sau pe distante intergalactice. Libertatea nu este totala, insa despre asta voi mai vorbi alta data. Esentiala acum este problematica de a construi un sistem pornind de la "Dumnezeu nu exista". Astfel intr-un fel devin semnificative cele doua milenii de crestinism, pentru ca au trasat destul de clar conceptul pe care acum il negam. Asa cum notiunea de camp a eliminat nevoia unui substrat material pentru undele electromagnetice (eterul), asa si Creatorul trebuie sa apara acum ca o explicatie neconcordanta si nenecesara si sa lase loc unei entitati de cu totul alta natura (lipsita de trasaturi specific umane, precum intentionalitate sau constiinta etc). Din punctul meu de vedere e clar ca Dumnezeu n-ar fi putut fi "primul miscator" pentru ca ar fi trebuit sa fie creat la randul sau de o alta entitate. Insa aceeasi dilema se aplica si Big Bang-ului: de unde a aparut primul punct condensat de materie si cine/ce i-a dat primul impuls al miscarii? Si chiar in ipoteza universurilor paralele, de unde au aparut si ele? Ce este defapt neantul? Este el atat de inexistent in opozitie cu materia care exista?

Acoperind insa cu valul tacerii aceste mistere ale inceputului, putem gasi in stiinta cateva raspunsuri foarte bune pentru cum si chiar de ce se intampla lucrurile in lume. E oarecum similar cu a spune ca tot ce nu ne putem explica e mana lui Dumnezeu, insa cum acest argument a tot fost impins spre margini din ce in mai indepartate ale cunoasterii, sa functioneze la fel de bine. Astfel in mintea mea s-a conturat un fel de pseudo-materialism bazat pe metodele mai degraba idealist-platonice ale stiintelor matematice. Sintagma pe care am intalnit-o, "inteligenta materiei" pare sa se aplice cel mai bine. E ca si cum intrinsec in legile naturii, ale intregului cosmos, se afla o tendinta ca din materie sa se formeze mereu lucruri noi si improbabile (adica ordonate, departe de echilibru termodinamic). E o remarca pe care Dawkins nu o face, dar o punte pe care Prigogine in "The Physics of Being and Becoming" incearca sa o intinda intre materia inerta si viata. Chiar si Capra, pornind de la conceptul de autopoiesis al lui Varella si Maturana, sugereaza ca viata nu e un miracol ci doar o proprietate fireasca a sistemelor cu auto-organizare. Si desi nu o spune explicit, eu cred ca este vorba de aceeasi forta invizibila care a condus particulele elementare sa formeze atomi stabili din ce in ce mai grei pana la uraniu, sau sa formeze stele si planete, aceeasi forta care a condus in final la aparitia moleculelor organice si a ADN-ului autoreplicant. Forta care intr-adevar poate fi interpretata precum Dumnezeul panteist al lui Einstein. Insa teorii din ce in ce mai complexe, precum string-urile ne arata ca totul devine din ce in ce mai abstract, materia isi pierde substanta, se transforma in energie, in insasi relatiile si interactiile din reteaua de (pseudo)particule, contopindu-se cu aceasta "forta vie" din spatele lucrurilor, a carei cautare fizicienii o numesc "marea teorie unificata" - visul lui Einstein.

Intr-adevar poate ca aceasta cunoastere totala nu va fi niciodata atinsa. Exista chiar un articol interesant al lui Stephen Hawking numit "Godel and the End of Physics", din care extrag finalul:
Some people will be very disappointed if there is not an ultimate theory, that can be formulated as a finite number of principles. I used to belong to that camp, but I have changed my mind. I'm now glad that our search for understanding will never come to an end, and that we will always have the challenge of new discovery. Without it, we would stagnate. Gödel’s theorem ensured there would always be a job for mathematicians. I think M theory will do the same for physicists. I'm sure Dirac would have approved.
din care se poate trage o concluzie destul de vaga. Fiecare poate sa creada ce vrea, cu toate astea am ajuns la convingerea ca adevarul este (de cele mai multe ori :) ) unul singur. In lupta mea de a ma pune in raport cu sensul vietii si cu insemnatatea adevarului mi-am pierdut deseori speranta. Poate ca un asemenea suflet disperat este pasibil sa cada in mrejele misticismului religios sau intr-un pesimism inepuizabil precum cel al lui Cioran. Adevarul insa pare sa existe mereu undeva acolo, dincolo de mintea noastra, fie el manifestat prin enunturi negative sau legi paradoxale (precum cele ale mecanicii cuantice). Sunt increzator ca pornind de la cel putin aceste doua principii: "adevarul exista" si "Dumnezeu nu exista" pot construi o explicatie mai buna a universului.