luni, 17 decembrie 2007

Sens si adevar

Problema sensului e similara cu cea a adevarului. Stiintele se mandresc cu marea calitate de a se afla mereu in cautarea adevarului. O parte de adevar a fost deja separata de falsitate, pareri gresite au fost indreptate, teorii au fost formulate, aruncate, inlocuite, filtrate prin briciul lui Occam. Asa ca mai e mult adevar de dezgropat. Uneori ti se pare ca adevarul e o minciuna convenabila, care se potriveste la momentul respectiv. Dar asta ar insemna sa pierzi toata vigurozitatea ideii de adevar. Daca adevarul unor anumite lucruri nu poate sta, atunci multe altele se vor prabusi in cascada ca piesele de domino. Daca propozitia “Viata are sens” ar avea valoare de adevar “fals” ar insemna poate o tragedie, dar macar ar reprezenta o certitudine. Ne-am obisnui toti cu ideea pana la urma. Dar adevarul unei asemenea afirmatii atarna in balanta, parand mai degraba o probabilitate de clasificare sau o valoare a logicii fuzzy. Nu poti fi niciodata sigur asa cum esti sigur de adevarul unei figuri silogistice. Insa sensul nu poate exista o treime si fi absent restul de doua. El este sau nu este. Daca nu putem stabili adevarul aasupra existentei sensului atunci problema rezida ori in incapacitatea noastra de a stabili adevarul ori in indecidabilitatea raspunsului. Si daca nu se poate clarifica chestiunea sensului vietii, apare ca o continuare dilema sensului cautarii adevarului. Ce rost are sa mai caut adevarul daca nu stiu ca existenta sensului e un truism? Si totusi cautarea poatea sa fie o tendinta naturala, un fel de varietate a sensului. De ce as cauta ceva daca nu as fi convins ca il voi gasi? Sau mai degraba stiu ca acel lucru exista (si asta e un adevar), iar universul conspira pentru a-l ascunde de mine (prin fals/minciuna). In asemenea situatie ma vad nevoit sa postulez un sens sau altul pentru ca pur si simplu nu pot gasi o explicatie mai buna. (Aici apare totodata problema cunoasterii sensului: daca el exista, il putem afla?) Religia le-a oferit de fiecare data oamenilor credinta ca exista un sens pentru toate, din simplul motiv ca negatia acestui crez n-a parut sa fie o optiune viabila. “Platon este muritor” – asta da un adevar logic ce nu va fi infirmat niciodata precum “Toate lebedele sunt albe”. (Ne-o spune si legea a doua a termodinamcii: nu poti construi un perpetuum mobile.) Moartea este cea mai mare certitudine pe care o avem. Dar sensul? Am nevoie sa stiu, pentru ca a spune ca sensul vietii este sa mori pare sa fie cea mai simpla demonstratie si totodata cea mai de neacceptat. Ar garanta totusi adevarul existentei sensului. Si atunci poate exista un adevar absolut pentru orice enunt, deci ceva spre care sa tind, iar cautarea mea sa aiba un sens. Pornind astfel de la premisa mortii imi fundamentez aspiratia spre absolut si imi justific sacrificiul pentru cunoastere. O idee aparent frumoasa, dar trista. (M-am invartit oare in cerc?) Daca adevarul nu este insa un invariant universal, ci se aplica doar sporadic, atunci notiunea de sens ar putea fi sarita de rationalitate si lasata in coada de peste. Ne-ar scuti insa de drama lucida a traitului pentru a muri. Lucrurile devin mai colorate si undeva in adancul tau simti ca trebuie sa fie mai mult decat ceea ce vezi. Dar daca nu mai poti fi sigur de sensul vietii, nu mai esti sigur nici de sensul cautarii a ceea ce presimti a, reducandu-se totul din nou la cercul vicios al adevarului. Caci pana la urma asa ne intemeiem stiinta, prin acumulare treptata de adevaruri, ca un castel din carti de joc. Intotdeauna acea farama de indoiala care pluteste asupra sensului te va paraliza in incercarea de a stii totul. Iar lipsa timpului, incapacitatea fizica, boala, nenorocul, intr-un cuvant spritul mortii, vor da mereu tarcoale pentru a-ti reaminti desertaciunea lumii. Ajuns in acest punct vine intrebarea de raspantie: vei alege calea epifaniei sau ateismul? Cine are curajul sa traiasca fara sens? Sa traiasca ca si cum ar fi mort? Sa fie acesta spiritul timpului in care traim? Suntem doar niste morti umblatori? Si in aceasta lumina sinuciderea sau moartea consimtita apare ca o izbavire sau ca un pacat? Si m-as duce si mai departe si as intreba: poate martiriul unei singure persoane sa daruiasca sensul vietii pentru miliarde?

Sens si adevar

Problema sensului e similara cu cea a adevarului. Stiintele se mandresc cu marea calitate de a se afla mereu in cautarea adevarului. O parte de adevar a fost deja separata de falsitate, pareri gresite au fost indreptate, teorii au fost formulate, aruncate, inlocuite, filtrate prin briciul lui Occam. Asa ca mai e mult adevar de dezgropat. Uneori ti se pare ca adevarul e o minciuna convenabila, care se potriveste la momentul respectiv. Dar asta ar insemna sa pierzi toata vigurozitatea ideii de adevar. Daca adevarul unor anumite lucruri nu poate sta, atunci multe altele se vor prabusi in cascada ca piesele de domino. Daca propozitia “Viata are sens” ar avea valoare de adevar “fals” ar insemna poate o tragedie, dar macar ar reprezenta o certitudine. Ne-am obisnui toti cu ideea pana la urma. Dar adevarul unei asemenea afirmatii atarna in balanta, parand mai degraba o probabilitate de clasificare sau o valoare a logicii fuzzy. Nu poti fi niciodata sigur asa cum esti sigur de adevarul unei figuri silogistice. Insa sensul nu poate exista o treime si fi absent restul de doua. El este sau nu este. Daca nu putem stabili adevarul aasupra existentei sensului atunci problema rezida ori in incapacitatea noastra de a stabili adevarul ori in indecidabilitatea raspunsului. Si daca nu se poate clarifica chestiunea sensului vietii, apare ca o continuare dilema sensului cautarii adevarului. Ce rost are sa mai caut adevarul daca nu stiu ca existenta sensului e un truism? Si totusi cautarea poatea sa fie o tendinta naturala, un fel de varietate a sensului. De ce as cauta ceva daca nu as fi convins ca il voi gasi? Sau mai degraba stiu ca acel lucru exista (si asta e un adevar), iar universul conspira pentru a-l ascunde de mine (prin fals/minciuna). In asemenea situatie ma vad nevoit sa postulez un sens sau altul pentru ca pur si simplu nu pot gasi o explicatie mai buna. (Aici apare totodata problema cunoasterii sensului: daca el exista, il putem afla?) Religia le-a oferit de fiecare data oamenilor credinta ca exista un sens pentru toate, din simplul motiv ca negatia acestui crez n-a parut sa fie o optiune viabila. “Platon este muritor” – asta da un adevar logic ce nu va fi infirmat niciodata precum “Toate lebedele sunt albe”. (Ne-o spune si legea a doua a termodinamcii: nu poti construi un perpetuum mobile.) Moartea este cea mai mare certitudine pe care o avem. Dar sensul? Am nevoie sa stiu, pentru ca a spune ca sensul vietii este sa mori pare sa fie cea mai simpla demonstratie si totodata cea mai de neacceptat. Ar garanta totusi adevarul existentei sensului. Si atunci poate exista un adevar absolut pentru orice enunt, deci ceva spre care sa tind, iar cautarea mea sa aiba un sens. Pornind astfel de la premisa mortii imi fundamentez aspiratia spre absolut si imi justific sacrificiul pentru cunoastere. O idee aparent frumoasa, dar trista. (M-am invartit oare in cerc?) Daca adevarul nu este insa un invariant universal, ci se aplica doar sporadic, atunci notiunea de sens ar putea fi sarita de rationalitate si lasata in coada de peste. Ne-ar scuti insa de drama lucida a traitului pentru a muri. Lucrurile devin mai colorate si undeva in adancul tau simti ca trebuie sa fie mai mult decat ceea ce vezi. Dar daca nu mai poti fi sigur de sensul vietii, nu mai esti sigur nici de sensul cautarii a ceea ce presimti a, reducandu-se totul din nou la cercul vicios al adevarului. Caci pana la urma asa ne intemeiem stiinta, prin acumulare treptata de adevaruri, ca un castel din carti de joc. Intotdeauna acea farama de indoiala care pluteste asupra sensului te va paraliza in incercarea de a stii totul. Iar lipsa timpului, incapacitatea fizica, boala, nenorocul, intr-un cuvant spritul mortii, vor da mereu tarcoale pentru a-ti reaminti desertaciunea lumii. Ajuns in acest punct vine intrebarea de raspantie: vei alege calea epifaniei sau ateismul? Cine are curajul sa traiasca fara sens? Sa traiasca ca si cum ar fi mort? Sa fie acesta spiritul timpului in care traim? Suntem doar niste morti umblatori? Si in aceasta lumina sinuciderea sau moartea consimtita apare ca o izbavire sau ca un pacat? Si m-as duce si mai departe si as intreba: poate martiriul unei singure persoane sa daruiasca sensul vietii pentru miliarde?

duminică, 9 decembrie 2007

Frustare, rabdare si tutun

Dupa nenumarate incercari am reusit sa-mi fac intr-un final pe Google Blogger. Se pare ca netul imi merge de rahat. Sau Windows-ul. Dupa ce am incercat o juma de zi, mi-a mers www.blogger.com. Aceleasi probleme le-am avut si cu alta nenorocire de site pentru o tema la un curs. Nu mai conteaza, nu mai intru in detalii. Asta e primul post, defapt pe post de umplutura. Dupa aia o sa incerc sa rezolv partea cu feed-ul pe 360. Si dupa aia pot sa aplic tehnica drag and drop direct asupra calculatorului.

sâmbătă, 8 decembrie 2007

Trialog

- Spune-mi un lucru: exista oare un sens in viata?
- Ce te face sa crezi ca as sti eu sa-ti raspund la o asemenea intrebare?
- Pari mai invatat, mai intelept, mai experimentat.
- Si crezi ca asta-i suficient?
- Eu cred ca nu punem intrebarea bine.
- Pe tine nu te-a intrebat nimeni nimic. Eu am nevoie sa stiu.
- Of, dar nu pot sa-ti raspund. Cred ca a incetat sa-mi mai pese de la o vreme incolo. Sau chiar daca mi-a vneit fugar acest gand l-am alungat repede.
- Si cum ai putut sa traiesti asa pana acum? Cum ai putut fara sa traiesti fara un sens?
- Eu cred ca defapt nu exista un sens, ca totul e o amagire. Asa cum nu exista nici alb, nici negru si nici capat de drum. Nu suntem tot timpul decat in trecere.
- Ti-am zis odata sa taci. Eu simt ca ma mistui fara sens. Lumea e atat de fada si rece fara el. Pot minimiza orice fapt la o simpla insiruire de acte banale, de atomi stingheri si neimportanti. Orice gand, orice sentiment, orice emotie isi pierde toata valoarea intrinseca cand este scoasa din legea cauzalitatii. Tot ce este facut in vand devine prilej de indurerea, de doliu pentru ceva pierdut ce nu va fi regasit niciodata. Insasi moartea e lipsita de sens.
- Alunga-ti tinere gandurile negre. E felul in care au trait oamenii de milenii. E singura cale. Nu vezi ca in zadar au cautat savantii raspunsuri pentru tainele universului. De doua mii de ani nu fac decat sa le adanceasca.
- Vezi, si tu vorbesti de zadarnicie.
- Dar incerc sa-ti demonstrez ceva.
- Mi-am pierdut demult credinta in demonstratii si in toata nebunia asta cu multimi incluse in ele insesi, axiome, relativitate, indecidabilitate, paradox, nu mai inteleg nimic. Si cum as putea sa incep sa inteleg daca mi-am pierdut pana si motivatia de a incerca.
- Poate ca defapt asta e: ti-ai pierdut credinta.
- Vrei te rog sa nu mai te bagi.
- Timpul le rezolva pe toate, fiule.
- Timpul se scurge mult prea repede si nu fac decat sa ma inec in regrete.
- Regretul exista pentru ca ii dai tu voie sa existe.
- Chiar nu intelegi ca nu vrea nimeni sa te asculte.
- Ba ar trebui sa-l asculti. Esti odios de romantic. Pe vremuri m-ai fi facut sa-ti trag o palma. Nebuni ca tine gata sa se sinucida de dragul unor idei filozofice sau ca se simt napastuiti de soarta. Imi faceti greata.
- Si de ce nu ma lovesti? Loveste-ma! Macar asa pot sa mai simt si eu ca traiesc.
- Tinerii din ziua de azi...
- Potoliti-va! Nu la asta ma refeream. Incearca sa intelegi ca puterea e in mainile tale. Tu decizi ce se petrece cu viata ta. Mai mult decat crezi. Trebuia doar sa inveti sa stapanesti aceste forte.
- Nu te contrazic de data asta. Si eu cred in liberul arbitru.
- Ma indoiesc ca se referea la liberul arbitru. Alta scorneala pe langa alchimie si eterul luminos.
- In fine, ziceti-i cum vreti, dar degeaba exista libertate daca nu exista o directie sper care sa se orienteze. Alternativa este haos.
- Daca recunosti ca exista o directie, recunosti ca exista o farama de destin, de predeterminare.
- Haosul nu e chiar atat de rau. Ne-am nascut din haos.
- Dar nu vrem sa ne intoarcem acolo. Viata e cu totul altceva, e o piatra nestemata a organizarii, aproape perfecta, dar cu un mare defect – moartea.
- Moartea e fireasca. E chiar necesara, am ajuns sa cred. Cred ca ar fi de zeci de ori mai rau sa traiesti vesnic, sa nu mori. Gandeste-te cum ar fi sa stii ca nu se va termina niciodata, ca nu te vei odihni niciodata
- Dar nu vei sti niciodata asta, pentru ca nu se poate. N-a reusit nimeni , desi toti in secret sa straduie sa o realizeze. Nu am intalnit inca nici nu nemuritor care sa-mi marturiseasca ca viata lui e un calvar.
- Trupul acesta nu-i decat o cochilie, iar sufletul nostru calatoreste dintr-o viata in alta realizand astfel imortalitatea. Asta pana cand va atinge starea suprema de gratie, acolo unde spatiul nu mai exista, iar timpul se va opri.
- Nebun ipocrit! N-avem nevoie de martiri predicatori. Cine esti tu sa-mi garantezi ca exista ceva dupa moarte?
- Pascal a demonstrat matematic ca Dumnezeu exista.
- A demonstrat un cacat.
- Si totusi e unul dintre cei care-au pavat drumul spre rationalismul tau puternic. Poate ca ai uitat defapt sa traiesti, te-ai gandit la asta?
- Vezi ca incepi ca incepi sa te contrazici. Mai devreme mi vorbeai despre cat de fireasca e moartea, fara sa te sfiesti sa aduci vorba de nemurire. Defapt tu insuti o astepti ca pe o izbavire. Sau ca timpul vindeca ranile. Ce treaba are moartea cu viata? Ce Dumnezeu nedrept ne lasa sa suferim si sa murim?
- Ha, cred ca am mai auzit replica asta undeva. Si nu ma contrazic deloc. Asa e viata – o dihotomie: fericire si tristete laolalta. Teoria complementaritatii, yin si yang. Trebuie sa-ti faci datoria de om, sa-ti gasesti o femeie, sa o iubesti, sa faci copii, sa-i cresti cu dragoste, sa fii un om muncitor, onest si sa mori demn.
- Te crezi ce spui? Te auzi macar? Cei mai multi mor in chinuri, vaitandu-se ca niste copii speriati si implorand iertare dupa o viata de adulter, alcoolism sau alte vicii si ani de munca in zadar, iar odraslele nici macar nu vor sa le mai vada fetele. Asta-i adevarul, asta-i lumea in care traim. Spune-mi care este rostul pentru toate astea?
- Baiete, te inseli amarnic... Nu pot sa gasesc cuvintele care sa te convinga. Oricum argumentatia paleste in fata ta. Ideile tale sunt oricum prea adanc cladite ca sa ti le zgudui eu. Doar viata poate sa o faca. Am fost si eu ca tine si iti spun: te inseli!
- Sau vrei sa crezi asta? Cu disperare...
- Nu, nu, nu!
- Nu mai conteaza. Oricum mi s-a uscat gura si mi-am pierdut sirul ideilor. Nu mai pot vorbi si simt ca si-asa nu mai are nici un sens...
- In viata trebuie sa urmezi calea armoniei si a compasiunii. Trebuie sa meditezi pentru a ainge serenitatea.
- Taci, ca te strang de gat!

sâmbătă, 1 decembrie 2007

Tehnica Alexander

Am vrut sa postez alaltaieri ceva, dar am pierdut tot pentru ca pishatul de server Yahoo n-a vrut sa mai raspunda, iar cacatul de Firefox n-a stocat textul nicaieri. Nu stiu daca am sa mai scriu din nou. Pe scurt era vorba ca am fost in concediu la Toulouse, la Ana, unde am vazut un prea frumos concert Porcupine Tree, si am mai stat si vreo 2 zile prin Barcelona. Super tare! :D

M-am uitat mai devreme la un film despre tehnica Alexander in care am fost surprins sa-l vad pe William Hurt in postura de invatacel. E un actor apropiat de sufletul meu, probabil pentru ca mi-a ramas imaginea lui din Jude the Obscure, asa cum mi-a ramas si cea a lui Jeremy Irons din Lolita. Bineinteles, subiectiv.

Prima data am citit despre tehnica Alexander cand am inceput sa caut informatii pe net despre ce inseamna un scaun ergonomic bun. Si surpriza: gasesc un post pe un forum cu un scaun a carei poza n-o gasesc acum, dar, oricum, foarte bizar. N-avea spatar, in schimb mai avea un fel de suport pentru genunchi in care sa te sprijini pentru a mari unghiul dintre picioare si coloana la mai mult de 90 de grade. Intamplarea a facut sa vad in realitate un astfel de scaun in Franta la niste tineri romani stabiliti acolo. Desi mi s-a oferit ocazia n-am fost prea curios sa vad cum e sa stai in el. Oricum mi-au spus ca mai mult de 3-4 ore nu rezisti pe el. Raman la tipul clasic de scaun. Cert e ca nu se stie prea bine ce anume face un scaun sa fie ergonomic.

Si aici intervine tehnica Alexander. Se pare ca problema nu e in scaun, ci in postura. Si daca lucrati ca si mine 8+ ore pe zi stand in fata monitorului probabil ca aveti deja dureri de spate. Daca la calculator nu poti renunta, atunci ce e de facut? Sa bagam bani multi in conditii bune de lucru. Sa dam banii pe doctori si pastile. Sa facem fizioterapie, sport si plimbari pe jos. Bineinteles toate au importanta lor, dar se pare ca nu e suficient. Se pare ca adevarata cauza a problemelor se afla in obiceiurile noastre cotidiene inconstiente si modul in care ne folosim trupul fara sa ne dam seama cand mergem, cand stam, cand vorbim etc.

F. M. Alexander, inventatorul tehnicii, a trait candva la pragul intre secolele XIX si XX si a fost actor. Problema lui era ca-si pierdea vocea pe scena; i-au luat multi ani sa afle de ce, pt ca doctorii ii spuneau ca n-are nimic, dar a reusit pana la urma. William Hurt se pare ca avut si el o problema similara pe care a rezolvat-o cu ajutorul unui antrenor al tehnicii Alexander.

Desi suna a Yoga sau Tai-Chi sau mai stiu eu ce tehnica straveche orientala, este mult mai rationala si stiintifica decat pare. Si totusi cred ca toate ajung defapt la un numitor comun. Caci in definitiv nu este vorba decat de o metoda de relaxare si cunoastere profunda a fiecarui muschi din corp. Nu ca as fi eu expert in asta, dar din cate m-am documentat, nu este decat o alta metoda de combatere a stresului, caci pana la urma stresul inseamna in mare parte foarte multa tensiune musculara.

Dezavantajul este ca pana devine eficienta tehnica necesita foarte mult timp de introspectie si rabdare. Ceea ce paleste in raport cu eficacitatea solutiilor rapide precum antiinflamatoarele si analgezicele carea "iti iau durerea cu mana". Dar de obicei medicamentele devin inutile de la un punct incolo, chiar si in doze mari. Pentru ca suntem prea ocupati sa ne gandim la noi si ce se intampla in corpul nostru, continuam sa traim prost si sa facem alegeri gresite. Cam asta caracterizeaza generatia chimica din care facem parte - si mai ne miram de ce se consuma droguri.

Traim intr-o epoca a nevrozelor, a alergiilor, a depresiilor si a psihosomatizarii. Mi-am pierdut increderea in medicina moderna, dar nu cred nici in sarlatanismul terapiilor alternative. Multe sunt doar Placebo. Nu neg nici grauntele de adevar pe care-l gasesc in ele, Alexander fiind unul din exemple. Cred insa doar in mine. Lui Alexander i-au luat 9 ani si 3 oglinzi mari ca sa descopere lucruri despre comportamentul sau de care nu era constient. Asa si eu incet incet incep sa ma descopar. Ma simt in continuare teribil de confuz. Pana la urma oricare ar putea fi un drum gresit, oricand as putea gresi fatal, dar ma asteapta o viata intreaga de incercari inainte. Macar nu sunt un ignorant... sunt hedonist :P.

marți, 6 noiembrie 2007

Masinaria infernala 2

Defapt intreaga societate occidentala e formata din blazati. Copii care stau toata ziua cu ochii in console si se joaca. Si stiu ce vorbesc pentru ca lucrez in industria jocurilor. Adulti care isi pierd viata muncind 8+ ore pe zi muncind in fata unui monitor, facand ce? Si aici stiu despre ce vorbesc... Ce facem noi defapt in industria IT? Am ajuns sa fim considerati cei mai destepti oameni si sa controlam totul. Daca noi nu scriem un program bine sau niste placi nu sunt destul de fiabile, edificii intregi se darama. Soarta a milioane de oameni se afla in mana a cateva linii de cod si cateva semnale binare. Visul papusarilor s-a implinit si pianul mecanic isi canta acordurile sterile intr-un paradis al automatizarii.

E o greseala sa crezi ca o lume in care vom face totul pe calculator va fi o lume mai buna. E o ciuma pana la urma sa te lauzi ca face educatie electronica copiilor. E nefiresc sa condamni generatii intregi sa stea in scaun in pozitii nefiresti si sa-si strice ochii in monitoare care sunt inca departe de a se ridica la standarde acceptabile de sanatate si ergonomie. E usor acuma sa radem de medievali inapoiati care mureau de tot felul de intoxicatii cu substante nocive cu care lucrau in fiecare zi din simplul motiv pentru ca nu le cunosteau si nu stiau cum sa se protejeze de ele. Sa vedeti cum o sa rada urmasii de noi ca stateam ca prostii in fata unor masinarii infecte.

Calculatoarele nu sunt precum mintile noastre si mai ales mintile noastre nu sunt calculatoare. Modelele computationale actuale sunt doar rapide in calcule, dar departe de complexitatea gandirii umane. Nu faceti greseala sa credeti ca ele sunt mai bune decat noi. Sau ca este firesc sa ne lasam pe mainile lor sa ne conduca ca si cum ar stii mai bine ce fac. Previziunile lor liniare s-au dovedit de multe ori inconcludente, iar programatorii adesea niste simplii oameni supusi greselii. Modele matematice s-au succes unul altuia in incercari de imbunatatire, iar singura concluzie ce poate fi trasa este ca desteptaciunea va rezida intotdeauna in capul tau si uneori tot ce ai nevoie e un creion si o hartie.

Multi cad in plasa si au impresia ca nu mai au nevoie sa gandeasca in preajma calculatorului. Rezolvarile numerice ii pacalesc pana si pe tinerii programatori experimentati din ziua de azi sa piarda contactul cu mai vechile rezolvari analitice. Putini sunt cei care reusesc sa-l foloseasca doar ca pe o unealta, un ajutor. In rest dominatia e completa. Milioane de consumatori isi consuma orele zgaindu-se la minunile tehnologiei. Ce minunat este ca acum avem posta electronica si putem comunica atat de rapid de la un capat la altul lumii! Si uite aveam streaming live audio si video. Ok, minunat, impresionant, nevisat, dar acum ce? Ce facem in continuare cu toate astea? Pentru ce le-am facut? Ce vrem sa demonstram defapt? Ca putem sa ne traim viata in camarute stocate pe un hard-disk? Si poate multa vreme am crezut in asta, pentru ca am fost dintotdeauna in miezul problemei. Dar acum totul mi se pare foarte steril. Calculatoarele sunt doar o moda care are sa treaca. Si daca nu va trece ar fi o mare greseala. Dar nesatuii de bani de astazi vor vedea ca totul nu este decat ceva efemer. La un moment se vor satura oamenii de chitibusuri electronice, de efecte speciale si jocuri 3D si vor vrea ceea ce au vrut dintotdeauna: sa-si satisfaca nevoile umane. Nu suntem altceva decat niste animale manate de instinct si intr-o zi toate tertipurile astea de manipulare prin media si reclame si utopia vietii minunate digitale se vor intoarce impotriva lor si se vor narui in nori mari de praf.

Calculatorul exista pentru a hrani o minciuna. Evolutia si progresul nu inseamna neaparat mai multi bani si mai multe posesiuni materiale. Calculatorul este un tranchilizant pentru minti si atrofiaza fiinta. Calculatorul este cel mai mare rau care ni se putea intampla.

luni, 29 octombrie 2007

Masinaria infernala 1

Am vaga impresie ca, scuzatia cacofonia pe care oricum eu n-o consider o greseala prea mare atata timp cat cuvantul cacat nu ma deranjeaza si imi pare mai firesc si mai putin vulgar decat alte cuvinte, desi pentru mine vulgaritatea e oricum lipsita de un alt sens decat unul subiectiv pe care i-l dam, ajung incet incet si la afirmatia inceputa initial, calculatorul este cea mai rea inventie a secolului 20. Oricum tehnologia a fost blamata dintotdeauna de o minoritate de oameni nehotarati. Una e insa sa arati cu degetul, iar alta este sa ajungi la o concluzie rationala, privind dinauntru ca si cum ai avea o revelatie.

Pana la urma afirmatia mea se reduce poate la a spune ca motorul cu aburi a fost cea mai rea inventie de dupa Newton. Pana si mecanica lui Newton poate fi privita ca primii pasi intr-un mare pacat. Si tot asa ne putem intoarce pana la Aristotel sau Pitagora. Tot felul de nume ale unor oameni care au avut intr-un fel sau altul sclipiri de geniu si au pus bazele a ceea ce azi numim tehnologie. Defapt stiinta pentru noi inseamna tehnologie. Chiar ma intreba un prieten de ce se mai chinuie fizicienii sa uneasca teoriile cuantica si gravitationala in tot felul de alambicari de corzi si membrane multidimensionale. Chiar asa, de ce? Pai... sa vezi... Ca sa cunoastem lumea in care traim mai bine. Ca sa intelegem originea universului. Ca sa elucidam istoria vietii pe Pamant. Ca sa demonstram existenta sau absenta lui Dumnezeu. Ca sa infirmam sau sa confirmam ipoteza destinului sau a vietii de dupa moarte. Oare?...

Sau poate ca tot ce ne dorim e sa facem masini mai bune, calculatoare mai performante, bani mai multi si navete spatiale? Este numele stiintei patat de viciul uman in mod accidental ori insasi nasterea si evolutia ei este legata de setea de putere? Este stiinta in sine morala? Este progresul o virtute extrapolata la nivelul unei societati? Este inerent bine sa fii modern, recte sa ai telefon mobil, sa surfezi pe Internet si sa te duci cu masina la serviciu? Apa curenta, incalzirea centrala, aerul conditionat, sistemul sanitar ne-au ajutat atat de mult pe cat se predica?

In ziua de azi oamenii mor pe capete in Africa si altii isi iau gloante in cap prin Orient si nu numai. Unii mor de foame, unii de boala, altii sunt ucisi. Putini se chinuie sa-i ajute, majoritatii nu le pasa, iar restul sunt cei care ii decimeaza. Cine are dreptate? Caci pana la urma viata este violenta prin insasi natura sa. Eu, la cat de bolnavicios am fost, poate n-ar fi trebuit sa supravietuiesc intr-o lume care functioneaza dupa principiile darwinismului. Unii spun ca patrimoniul nostru genetic se deterioreaza. Poate chiar devenim din ce in ce mai slabi, mai neadaptat, mai prosti. Este razboiul evitabil? Vor fi vreodata tratate toate bolile? O teorie ar fi ca saracia de pe glob n-ar fi datorata suprapopularii ci a proasteri administrari a resurselor existente, a globalizarii economice si a lacomiei bogatasilor. Sau defapt armele si epidemiile sunt singurele unelte de feedback negativ ramase sa compenseze explozia unei rase debile? Desi nu cred in violenta si nu sunt nici fascist si nici socialist sau anarhist am ajuns sa cred ca genocidul poate fi acceptat nu la dimensiunea sa social-umana, ci la una ecologica. Un fenomen planetar in care noi ne distrugem unii pe altii cu bombe nucleare si dam sperante prin extinctie unor specii mai intelepte decat hoardele de homo sapiens.

Si ce treaba are calculatorul cu toate astea? Totul. Calculatoarele sunt uneltele care intretin toata aceasta stare de fapt. Ele rumega cantitati imense de date in fiecare zi, facand practic nimic. Rosia va creste din pamant si fara circuite digitale, iar vaca va da lapte si fara baze de date Oracle. Masinile de calcul au fost create printre altele de un savant nebun care credea ca poate schimba vremea pe nume John von Neuman si un criptolog homosexual pe nume Alan Turing. Toate astea in timp ce Norbert Wiener delira despre cibernetica si teoria sistemelor la inceputul secolului, iar Einstein, Heisenber si Schroedinger pregateau teoria pentru electroni si tranzistori, caramizile viitoarele calculatoare digitale. Apoi o alta pleiada de oameni fara treaba s-au apucat sa le programeze si sa dea nastere la o cu totul noua stiinta care sa se opinteasca apoi intr-o intrebare cu o formulare aparent de retardat: P = NP? Ok, si cu ce ne ajuta asta? Ok, am inteles, exista probleme pe care nu putem sa le rezolvam intr-o viata de om si nici intr-o mie. Si totusi cu ce ne ajuta? Ca sa scoata Apple iPhone si altii alte o mie de gadgeturi din care sa se imbogateasca si sa moara apoi plictisiti dand nastere la copii blazati?

miercuri, 12 septembrie 2007

Scenes from a blank planet

Postez despre muzica pentru ca e o seara mare pentru muzica. Cel putin pentru unii dintre noi. Pentru unii ca mine care si-au petrecut anii de liceu anii de liceu ascultand Led Zeppelin in loc de Linkin Park. Ei bine, daca credeam ca live-ul Robert Plant de la Bucuresti (in care am ascultat Going to California si alte piese dragi mie ale zepelinilor) este maximul la care ma puteam astepta, atunci m-am inselat. Mai am o sansa: trupa se reuneste si canta in noiembrie la Londra. Deja e omor pe site-uri (care au cazut) si mai ales pe cel pe care se va organiza tragerea la sorti pentru cei care vor castiga dreptul de a cumpara cate 2 bilete de caciula. Ca sa vedeti ce nebunie! Am sa incerc si eu sa particip, cine stie poate am sa-mi implinesc un vis adolescentin. Dar sunt destul de mare ca sa nu-mi mai para rau in caz contrar.

Si ma intorc de unde am plecat. Defapt de la mood-ul initial al serii si care m-a purtat usor printre randuri de text pe monitor spre miscarea a doua (Larghett0) a concertului pentru pian si orchestra in fa minor al lui Chopin, acolo unde cuvintele nu-si mai au rostul si melancolia iti intra in oase. Pentru a reveni apoi in lumea versurilor si a ma regasi in atmosfera nostalgica si cetos-misterioas, dar rece si tivita cu regrete a piesei My Ashes de la Porcupine Tree. Un album mai slab din punct de vedere melodic decat Deadwing dupa parerea mea, Fear of a Blank Planet se digera greu dar strabate prin mesajul puternic, o sinteza asupra unei lumi muribunde. In incercarile mele de a face un portret al lucrurilor care merg rau in lumea (post-)moderna, am esuat comparativ cu simplitatea versurilor lui Steve Wilson. La 40 de ani si dupa 17 ani de cariera cu formatia sa, formele se contureaza tot mai clar si concluziile se incheaga mai lesne. Iata cad in pacatul citarii integrale a unei piese pe blog, dar numai pentru a exemplifica si a-mi sustine elogiul, iar apoi va las sa va delectati cu tarele sociale ale prezentului si efectul lor asupra noastra si a copiilor ce sunt si ce vor fi.

All the things that I needed
I wasted my chances
I have found myself wanting

When a mother and father
Gave me their problems
I accepted them all

Nothing ever expected
I was rejected
But I came back for more

And my ashes drift beneath the silver sky
Where a boy rides on a bike and never smiles

And my ashes fall over all the things we've said
On a box of photographs under the bed

I will stay in my own world
Under the covers
I will feel safe inside

The kiss that will burn me
Cure me of dreaming
I was always returning

And my ashes find a way beyond the fog
And return to save the child that I forgot

And my ashes fade among the things unseen
And a dream plays in reverse on piano keys

And my ashes drop upon a park in Wales
Never-ending clouds of rain, and distant sails... distant sails


vineri, 10 august 2007

Peopleware


Este titlul unei carti pe care am gasit-o "rasfoind" prin Thinking in C++ al lui Bruce Eckel in timp ce ma pregateam pentru interviurile de angajare, la capitolul alte materiale bibliografice. Am cautat-o pe "canalele de piraterie", am gasit-o si mare mi-a fost surpriza de a recunoaste multe situatii jenante din industria software ce au fost descoperite de autori inca din anii 80 cand a fost editata prima data cartea. Toate acestea pot fi ridicate la titulatura de truisme ale managementului programarii, desi se pare ca nimeni nu se invata minte si mai ales la noi in tara.

Primul si cel mai important lucru pe care l-am invatat din aceasta carte este capcana "mirajului high-tech": in industria IT aspectul central nu il reprezinta tehnologia si evolutia ei uluitoare, ci oamenii si relatiile dintre ei (in ierarhii si echipe). Provocarile cele mai puternice in realizarea unui produs software nu le reprezinta performanta calculatoarele sau a limbajelor de programare, si nici gasirea designului perfect sau a coderilor geniali, ci in primul rand conteaza cum sunt managiuite resursele umane, de unde si denumirea de "peopleware".

Am sa incerc sa rezum capitolele oarecum succinte si ele, dar la obiect, ale acestei carti. In primul rand, datorita neintelegerii de catre cei mai multi a celor enuntate in paragraful anterior, pretundindeni in lume, de-a lungul timpului, in mod constant proiecte soft esueaza sau sunt finalizate cu mare efort, stres, intarzieri si overtime. Apoi mai e si grosolana eroare a mangerilor (habarnisti bineinteles) de a considera programatorii ca pe angajatii de la fast-food: piese dintr-o masinarie ce pot fi oricand schimbate. (Aici mai intervine si viziunea mecanicista asupra lumii despre care am mai discutat si am sa mai discut.)

But you know when the truth is told,
That you can get what you want or you can just get old.
You're going to kick off before you even get halfway through.
When will you realize . . . Vienna waits for you?
—"The Stranger," Billy Joel

Aceste versuri au servit drept argumentatie pentru ideea ca nu exista workaholici veritabili, sau cel putin constanti, toti oameni sfarsind in cele din urma in a realiza ca viata personala e cu mult mai importanta decat munca. Apoi se explica de ce unii manageri sunt pur si simplu prosti. "The Spanish Theory, for one, held that only a fixed amount of value existed on earth, and therefore the path to the accumulation of wealth was to learn to extract it more efficiently from the soil or from people's backs. [...] They moved huge quantities of gold across the ocean, and all they got for their effort was enormous inflation (too much gold money chasing too few usable goods). The Spanish Theory of Value is alive and well among managers everywhere." Recunoasteti personajul?

Ei, si deja m-am lungit si asta nu-i decat inceputul. Urmeaza o intreaga critica asupra muncii facute in graba si overtime: tot ce se obtine este marfa proasta si oameni stresati si dornici sa recupereze prin orice mijloace timpul pierdut. Programatorii nu trebuie biciuiti, pentru ca prin insasi natura lor, se vor zbate sa ridice calitatea produsului. Tot ce trebuie sa faci e sa nu le ingradesti creativitatea. Cum faci asta? Punandu-le la dispozitie conditii decente de munca.

"The Uniform Plastic Basement" este locul de munca al multora dintre noi si totodata un lucru putin de dorit. Cubicles sau fara nici un un fel de separeu, lumina artificiala, zgomot, ingramadirea oamenilor intr-o hala ca vitele este poate cel mai daunator lucru pentru munca de programator. "Bring back the door" - lanseaza un apel autorii. Politicile de economisire a banilor ale companiilor prin folosirea acestor asa-zise spatii de birouri moderne se transforma defapt intr-un genocid cerebral. Multi nu realizeaza ca productivitatea cea mai mare se atinge cand intri intr-un fel de "flow state" in care totul parca vine de la sine (cred ca stiti la ce ma refer). Partea nasoala e ca iti ia ia mult din timp sa intri in ea si stimuli foarte mici ca sa fii disturbat. In cele din urma nu este decat pierderea pe termen lung a firmelor.

Nu esti obligat sa inghiti rahatul nimanui asa ca mai devreme sau mai tarziu oamenii nemultumiti de locul de munca pleaca. Asa ca daca esti manager in IT si vrei sa-ti pastrezi oamenii, urmeaza aceste trei legi simple:
  • get the right people
  • make them happy so they don't want to leave
  • turn them loose
Se mai discuta apoi mult si variat despre cat de importanti sunt factorii umani in formarea unei echipe de creatie software de succes: manageri solidari, persoane catalizator, auto-vindecarea sistemului, originalitate si puterea echipelor bine inchegate. "The whole is greater than the sum of parts" este titlul unui capitol si totodata motto-ul gandirii sistemice despre care vorbea si Capra ca fiind elementul cheie ce lipseste teoriei managementului coorporatist. Apropierea umana, franchetea si deschiderea si catre angajati se opun unor tactici defensive, opresive si mincinoase de administrare a resurselor umane, in speranta de obtinere a profitului, care insa nu este decat pe termen scurt.

In fine, sunt multe lucruri interesante de aflat din aceste pagini si nici macar eu nu le-am citit pe toate, daramite sa le retin. Oricum am sa o pastrez pentru reconsultare pentru zile negre, nu neaparat pentru atunci cand (daca) voi fi project manager, ci pentru activitatea mea de zi cu zi ca programator. O chestie frumoasa care mi-a ramas insa si se potriveste cu alta dintr-un post precedent e ca programatorilor trebuie sa le lasi tot timpul o cantitate de haos pe care ei sa fie nevoiti sa o rezolve. Greu de crezut, dar adevarat. Va pune pe ganduri, nu?

Inchei in contrafaza cu motto-ul si dedicatia de la inceputul acestei carti geniale:
The Great Oz has spoken.
Pay no attention to that man behind the curtain.
The Great Oz has spoken.
—The Wizard of Oz
To all our friends and colleagues who have shown us
how to pay no attention to the man
behind the curtain

marți, 24 iulie 2007

Un alt fel de sclavie

Se pare ca legile care guverneaza sfera economica se bat cap in cap cu cele ale sferei academice. Cunoasterea nu se mai plaseaza in plan central, ci pe locul intai se afla cantitatea, productivitatea si profitul. Cunoasterea isi pierde astfel valoarea in raport cu nevoile specifice unei piete libere si a unor raporturi capitaliste de productie. Este cam ceea ce se petrece in batalia dintre softul comercial si open-source.

Produsele la care lucrezi nu au nici o insemnatate pentru cei care le scriu, ci sunt intotdeauna gandite pentru a satisface nevoile si dorintele clientului. Ceea nu este un lucru rau in aparenta, dar in exces acest obicei duce la infranarea puternica a creativitatii dezvoltatorilor. De unde si nevoia puternica a acestora de a activa pe alte planuri, sacrificand interesele banesti pentru a simti macar ca fac ceva interesant, ca acumuleaza cunoastere si nu se plafoneaza.

Intr-un blog de management in IT, autorul punea accent pe faptul ca programatorii sunt mereu orientati spre rezolvarea unei probleme si ca este un calvar pentru ei sa fie obligati sa faca alte lucruri de rutina sau birocratice. De asemenea, tema articolului era despre ceea ce ii motiveaza pe programatori, subliniind ca deseori nu banii, ci poate cateva dispozitive hardware noi din cand in cand ii pot mentine intr-o stare de satisfactie. Poate ca exemplul ales nu este cel mai bun si chiar jignitor daca ne gandim la aspectele de manipulare, totusi cam asa stau lucrurile in realitate.

Acumularea de cunostinte noi sau cercetarea nu-si gasesc rostul decat atunci cand se potrivesc strategiilor companiei si garanteaza succes comercial. Ceea ce presupune un aspect profund nesigur si inpredictibil. Atitudinea manageriala este de cele mai multe ori de respingere, apelandu-se de cele mai multe ori la tehnici mai vechi, consacrate si mai sigure. Noam Chomsky afirma intr-un articol ca daca SUA n-ar fi investit masiv si paranoic in aparare, cercetarea stiintifica n-ar fi atins culmile la care s-a extins in prezent si in industria civila via cea militara. Poate din acelasi motiv anul acesta Microsoft continua sa-si creasca castigurile, iar Google evolueaza modest datorita tacticii de investitie in oameni si oferirea unor conditii de munca similare unui campus universitar.

Cuvantul esential ar fi "masinism". Nu capitalism si nici comunism, pentru ca amandoua sufera de aceeasi problema. Oamenii sunt priviti ca rotite perfect inlocuibile dintr-un mare mecanism determinist. Individul isi pierde total valoarea ce i-o confera trasaturile sale unice. Ceea ce iti place tie nu conteaza, important e sa fii cat mai uniform, cat mai asemanator cu ceilalti si sa muncesti.

Munca devine astfel principalul reper dupa care o persoana este evaluata in societate. Fie ca este vorba de munca pt binele comun social, fie ca este vorba de cresterea profitului si curgerea libera a capitalului, fiecare om stie ca datoria sa in viata este sa munceasca. Iar rezultatul muncii sale trebuie sa fie intotdeauna cuantificabil. Capitol la care artistii, filozofii si chiar oamenii de stiinta au stat prost intotdeauna. Paradoxul este adesea ca mostenirea lasata de unii umanitatii este infinit mai mare decat plata pe care si-au primit-o autorii la timpul lor, daca nu cumva chiar au fost desconsiderati si umiliti.

Artificial este mentinuta impresia ca suntem obligati de la nastere ca dupa ce terminam scoala se muncim toata viata cel putin 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana. Aceasta ne da dreptul sa ocupam un loc in societate, sa avem o casa, sa avem un nivel de confort, sa putem intemeia o familie, banii nefiind defapt decat un mijloc intermediar. Defapt pana si in America, unde curge laptele si mierea, banii sunt tot o iluzie, pentru ca oricum ajungi inglodat in datorii datorita orientarii spre consum. Aceasta credinta interioara puternica ca nu putem trai fara un job permanent si doar 20 de zile de concediu pe an ne mentine practic intr-o stare de sclavie acceptata. Ne resemnam sa muncim pentru binele si placera altora pentru simplul motiv ca asa trebuie. Defapt suntem speriati de moarte de perspectiva pierderii rangului social, desi de cele mai multe ori tindem sa o echivalam cu saracia.

Analogia cu povestea cu greierele si furnica este adesea gresita. Traim intr-o lume in care bogatia este adunata in varfurile ierarhiilor coorporatiste, iar cauzele saraciei nu sunt defapt lipsa resurselor naturale, ci mai degraba supra-productia. Miscare de downshifting are darul de a dovedi ca nimeni nu ne obliga sa mentinem acesta stare de fapt prin insasi atitudinea noastra consumista si insetata de avutie, confort si putere. Insa cei care cred in continuare ca actiunile lor se masoara in banii pe care ii produc vor pune de fiecare data bete in roate unei viziuni care nu numai ca este mai sanatoasa, dar ne-ar putea chiar salva de la autodistrugere.

Prin urmare daca orele de munca n-ar mai fi privite ca o pasta omogena si muncitorii ca o masa compacta si uniforma nu s-ar ajunge la haos, anarhie si pauperizare, ci poate la metode noi si organice de management. Nu este nevoie de o revolutie, este suficient sa deschizi ochii si sa-ti dai seama ca esti propriul tau sclav. Nu e nevoie sa renunti la serviciu sau sa sa cobori pe lista de salarii. Este suficient sa renunti la imperative autosugestionate, cum ca ai avea nevoie de masina, telefon nou, iPod, subwoofer, laptop, vacanta la hotel de lux, bijuterii din aur, apartament in Bucuresti si multe multe altele. Atunci vei stii singur ce sa faci cu libertatea dobandita.


vineri, 22 iunie 2007

Conexiuni ascunse


Mi-era dor sa scriu pe blog si sa insir interminabile monologuri despre ceea ce cred eu. E un act eliberator pentru mine, terapeutic chiar, si pe cat de egoist pare, poate ii ajuta si pe altii. Uite, de exemplu, zilele trecute, am intrat pe contul meu de 360 si am gasit un comentariu nou la un post vechi. Scrisesem ceva despre psihosomatizare in general si cum m-a afectat pe mine in particular, iar persoana respectiva mi-a marturisit ca l-a gasit printr-un search pe google si ca i-a placut cum am vorbit. E placut sa constati din cand in cand ca nu esti singurul care are anumite viziuni si conceptii despre lume, iti da senzatia de apartenenta la o comunitate de ganduri, fie ea chiar restransa.

Astazi voi vorbi despre o alta carte a lui Fritjof Capra numita "Conexiuni ascunse" si avand un foarte lung subitlu: "O stiinta pentru sustinerea vietii, integrarea dimensiunilor biologice, cognitive si sociale intr-o stiinta a durabilitatii". Pompos, nu? Nu chiar. Desi poate l-am ponegrit putin anterior pe autor cand am vorbit despre "Taofizica", dar Capra ramane totusi un ganditor apropiat de inima mea. Unii zic ca abordarea sa este putin grabita, superficiala, grea pentru cititorul neavizat, cu toate acestea cartea mai sus amintita este un bun melanj interdisciplinar, un posibil punct de referinta in evolutia ideologica a mileniului trei.

Ma feresc sa pornesc o descriere structurata pe capitole, ci mai degraba as vrea sa schitez impresia generala pe care mi-a lasat-o mie aceasta lucrare. De unde initial parea o alta carte despre popularizarea stiintei, originea vietii si teoriile cognitive, s-a transformat rapid apoi intr-un fel de introducere in niste notiuni pe care doream de ceva vreme sa le patrund. Am auzit din nou cuvinte familiare - eroare carteaziana, Varella, cunoastere, sistem cognitiv, retele, dar si altele noi precum dinamica neliniara, teoria Santiago sau sisteme autopoietice. Niste lucruri cu adevarat fascinante daca stai putin si te gandesti, lucruri care ma atrag din ce in ce mai mult spre studiul unui domeniu vag si ezoteric: teoria sistemelor, a haosului si a complexitatii.

Parasesc repede acest taram nesigur pentru a ma concentra asupra unui singur cuvant: globalizare. N-am stiut prea bine pana acum la ce se refera si de ce se face atata tam-tam pe tema lui. Eu credeam sincer ca este un lucru bun si se pare ca pana la un anumit nivel asa cred si opozantii ei, referindu-se mai degraba la o globalizare a comunicatiei, dar si altele. De aceea s-a si schimbat titulatura de anti-globalizare in cea de miscare pentru dreptate globala (global justice movement). Dar poate am intrat si eu prea repede si prea adanc in subiect.

De ce mi-ar pasa mie acum dintr-o data de globalizare? Pentru ca se pare ca ma afecteaza la anumite nivele subtile pe care nu le poti percepe usor, dar care treptat se acumuleaza si se poate agrega intr-un oarecare tragic al vietii personale. Ceea ce am realizat este ca masinismul, ca linie de gandire, este ceva real si inca puternic activ in lumea noastra si influenteaza puternic felul in care ne traim vietile. Aceasta se traduce prin faptul ca prin cateva principii puternic inradacinate de a conduce organizatiile si prin sistemul de valori pe care il intretinem la nivel de individ putem conduce finalmente la intamplari precum moartea recenta a unei tinere lucratoare in audit. Partea mai importanta este ca nu mai putem continua sa ne spalam pe maini sau sa aruncam vina pe altii - in cea mai mare parte suntem cu totii responsabili.

Nu vreau sa credeti ca am fost usor convertit de retorica carismatica a acestui scriitor si ca acum cred fara sa cercetez. Nu pot spune nici ca nu m-a cucerit prin felul in care si-o concertat atacul si pledoaria. Exista insa o tensiune bine cladita pe baza unor lecturi precedente, cat si a unei stari de spirit care s-a dezvoltat independent in mine. Senzatia ca setul de valori capitaliste, ca si societatea de consum sunt corupte si necesita o inlocuire prin concepte precum dezvoltare durabila dainuia in mine de ceva timp. Iar aceste lucruri se leaga puternic de odiseea mea si a tuturor a cautarii unui sens in viata. Exista anumite lucruri in lumea asta care iti dau cu adevaratul sentimentul ca traiesti, iar celor potrivnice trebuie sa li te opui ca si cum te-ai lupta cu moartea.

Despre ce este vorba defapt? Pe scurt, sunt lucruri de care ati auzit deja: salbaticia lumii coorporatiste, concentrarea avutiei la nivel inalt, o economie globala automatizata, decuplarea banilor de valoarea produselor, orientarea exclusiv spre profit, reducerile de personal, cresterea numarului orelor de lucru, a vitezei de transfomare, a stresului si a responsabilitatii. Si toate acestea juxtapuse cu saracia mondiala, foamete, razboaie, terorism, exploatarea copiilor, degaradarea mediului si incalzirea globala si cate si mai cate. Problema este ca ele au incetat de foarte multa vreme sa mai fie vorbe goale si trebuie sa inceteze sa mai fie pentru fiecare dintre noi.

N-am sa insist acum asuprea boicotului organismelor modificate genetic in agricultura, aspect pe care il evidentiaza foarte bine Capra atunci cand vorbeste despre bio-tehnologie si esecul dogmei determinismului genetic. N-am sa insist nici asupra perceptelor ecologice precum reciclarea, emisiile zero, ecodesignul sau respectul pentru natura, care cel putin la noi in tara sunt aproape intangibile. Am sa insist insa asupra unei alte fatete ce mi s-a revelat - aceea a ecologiei ca sistem politic si social de idei. Din ce in ce mi se contureaza mai mult ecologia drept substantivul care s-ar preta cel mai bine un nou curent al schimbarii, ca alternativa atat la capitalism si liberalism, cat si la socialism, anarhism sau orice alte miscari nationaliste sau radicale. Recunosc, cunostintele mele politice sunt limitate, ca si cele etice si de orice alta natura sociala. Tind insa sa fiu de partea lui Noam Chomsky, un puternic activist impotriva globalizarii, pe langa faptul ca este poate cel mai influential lingvist al secolului trecut: exista un anumit bun-simt in noi care ne da dreptul sa ne exprimam opiniile politice sau ideologice, fara sa necesitam existenta unui bagaj solid de cunostinte in domeniu.

Societatea moderna actuala (post-moderna dupa unii) ramane in esenta una de esenta profund patriarhala orientata puternic spre acumularea de avutii si spre consum fara discernamant si fara asumarea responsabilitatii fata de generatiile viitoare, caci asta inseamna defapt dezvoltare durabila, asigurarea acelorasi bune conditii de care ne bucuram si celor care vor veni dupa noi - iar asta cere multe sacrificii. Dispretul meu fata de cei care traiesc doar pentru a castiga bani nu este doar unul oarecare, la nivel filozofic-ontologic, de parere personala, este mai degraba incununarea unui potential crescut de opozitie. Intotdeauna am crezut in valorea si importanta contra-miscarilor ca efecte balansante. Sunt in acelasi timp un conservator ca fiecare dintre noi si nici un pacifist convins nu sunt: etologic vorbind violenta este o parte integranta a umanitatii, iar concentrarea puterii in mainile unor indivizi este inerenta supravietuirii. Nu cred in revolutii, dar cred in democratie si in emergenta.

In concluzie, ca sa nu mai ma lungesc, va invit sa meditatii asupra lucrurilor pentre care traiti; sa analizati fiecare lucru pe care dati bani si fiecare actiune prin care faceti bani; sa va studiati la nivel etic si apoi sa va reganditi valorile existentiale ca si cum ati juca in sah - ce efect pe termen (cat mai) lung are fiecare mutare? Trebuie sa realizam ca suntem actori activi in aceasta societate retea (asa cum o descire Manuel Castells, intens citat de Capra) si ca actiunile si atitudinea fiecaruia poate influenta macro-fenomene globale. Bataile din aripi ale unui fluture in Brazilia pot produce o tornada in Texas.

Capra indeamna totodata la descentralizarea retelelor economice si ale puterii, dar si la fortificarea painejenisului de comunicatie si parteneriat mondial pentru o lume mai buna. Si are dreptate, caci poate daca as reusi sa-mi depasesc ipocrizia si resemnarea, as putea sa pun umarul si sa fac ceva; si nu neaparat pentru combatarea foametei in Africa, ci pentru saracia de la noi, cea din Baragan, din mahala sau din canalele aurolacilor. Daca as reusi sa trec peste interese meschine, n-as mai lucra pentru ca multinationale sa prospere dintr-un alt fel de sclavie. Daca mi-as putea invinge egoismul as renunta la tot, i-as baga pe toti in *** si as munci pentru doar pentru o mai buna cunoastere a lumii si a vietii. Daca, daca, daca... si utopia ne asteapta mereu in fata precum morcovul atarnat in fata magarului.

Oameni buni, cred ca e timpul sa apasam pedala de frana si sa ne gandim putin: defapt unde ne grabim atat de tare?

joi, 21 iunie 2007

La comedia e finita

Mda, am terminat facultatea si in sfarsit ma simt liber. Sau cel putin cu mult mai liber. Ar mai fi multe de comentat pe acesta, dar nu vreau sa-mi stric buna dispozitie acum. M-am oprit aici doar ca sa va povestesc ca am incheiat proiectul de care m-am apucat acum 6 luni si pentru care m-am lasat de munca si chiar si de blogging. El a fost practic lucrarea mea de diploma, dar asta nu conteaza atat de mult. Mai mult conteaza ca am reusit sa ating ceea ce mi-am propus, chit ca ar mai fi multe de facut in continuare. Acum voi face o pauza, sau un alt gen de pauza. Nu ma pot vaita, a fost o perioada frumoasa in care n-am avut nici scoala (decat o restanta), nici job, nici chirie, am facut ce mi-a placut si m-am plimbat si doua saptamani in Franta. Am fost un fel de hippiot - computer geek, caci am muncit mult si fara nici o recompensa, in afara de satisfactia mea personala.

Iata noua mea pagina pe care am publicat rezultatele proiectului. Sper sa va placa demo-ul, documentatia este pour les conaisseurs - inca mai sper ca exista oameni care sa priceapa macar o parte din ce am scris eu acolo .

Pe curand!

joi, 31 mai 2007

Jobiseea

Iata ca mai traiesc. Moartea mea n-a fost decat una temporara si doar in scripte. Poate ca e mai bine uneori sa faci o pauza si sa reincepi apoi cu forte noi. Indoiala incolteste in mine insa si ma iscodeste la fiecare pas. Ai facut bine ce-ai facut? Oare nu trebuia sa n-o faci? A fost mai bine asa? Din pacate nu exista o reteta universala pentru asemenea intrebari. Si ceea ce am sa va povestesc mai departe merge exact pe acelasi fir.

Ca o paranteza, se pare ca blogului i-a mers bine si fara ca eu sa mai scriu in el. Asa ca pana la urma un post in plus sau in minus nu va conta prea mult la "the overall experience".

Voi stiti ce vreti in viata? Eu nu stiu, va spun sincer. Si timp de vreo 3 saptamani mi-am petrecut vremea la interviuri raspunzand la o forma sau alta a acestei intrebari. Sunt satul pana peste cap de oameni de la resurse umane. De ce? Pentru simplul motiv ca vreau un job, iar asta nu e un lucru simplu. Si sa va explic de ce. Pe cand cei mai multi se vaita ca nu reusesc sa se angajeze sau ca salariul e prea mic, in minunata mea meserie de programator lucrurile nu stau la fel. Mai precis e foame de programatori. Asa ca m-am trezit pus in fata mai multor oferte tentante si obligat sa aleg una. Din nou viata e nedreapta si nu ne lasa sa facem dect un singur lucru odata.

Precum spuneam, eu nu stiu ce vreau. Nu stiu daca vreau sa fac programare pentru jocuri, programare pentru sisteme de operare si retele, programare cu baze de date sau daca defapt nu vreau sa fac nici una dintre astea si mai bine ar fi sa ma apuc serios de fizica cuantica, sa cant pentru bani sau sa ma fac romancier. Nu stiu sa raspund nici la intrebarea ce imi place mai mult. Placerea e un concept care s-a relativizat prea mult pentru mine. Asa cum ne povestea un taximetrist acum cateva zile: "Domne, am si eu o dorinta, care stiu ca nu se va implini, da' tot mai sper - sa ma intalnesc cu extraterestrii." Cica a facut o compunere la scoala despre ce-si doreste in viata pe tema asta si l-au crezut nebun si l-au trimis la psihiatru. Acuma tipul chiar parea sarit. Macar insa avea si el o credinta acolo. Eu insa ma simt indobitocit. Am facut prea multa vreme lucruri pe care nu am vrut sa le fac, apoi am gasit o placere masochista in ele si acum nu mai stiu ce vine din mine si care e vocea conformismului din mine. "Fac orice numai daca imi dai bai si imi spui ca iti place de mine." Asa ca am ajuns sa ma simt precum Dustin Hoffman intins pe salteaua pneumatica in piscina lenevind absent in "Absolventul". Caci dupa un purgatoriu de 5 ani de zile am reusit aproape sa termin facultatea. Acum sunt in sfarsit liber sa intru in iad.

Cladiri de birouri cu geamuri fumurii, termopane, aer conditionat, scaune ergonomice, calculatoare, carti de vizita si lista poate continua. Embleme ale unei societati de consum de origine americana si amestecata intr-un mod hidos cu balcanism si comunism, toate iti ofera mirajul unei vieti mai bune. Ca sa nu mai vorbim de bani. Intr-o inregistrare William Burroughs zicea ca cel mai stupid lucru pe care ti-l poti dori sunt banii. Si dadea ca exemplu o poveste cu o laba de maimuta care iti implinea dorinte, iar o familie i-a cerut bani. Dupa care au venit niste oameni de la fabrica si le-au zis ca le-a murit fiul intr-un accident, dar iata o despagubire in bani. Si asta ar fi numai un exemplu. Multe sunt insa si exemplele cu ceea ce se intampla cand nu ai bani. Iar modul in care niste bucati de hartie au ajuns sa ne conduca vietile in asa masura e o poveste lunga si o problema veche pe care n-au putut-o rezolva nici marxismul, nici revolutia bolsevica, nici Che Guevara si nici anarhistii.

Asa ca total lipsit de aparare, de principii sau de criterii pentru a alege, mi s-au dat alternative si ultimatumuri. Nu trebuie sa uiti la orice pas ca totul inseamna bani: timpul, pregatirea ta, raspunsurile tale, reactiile tale, masa si calculatorul pe care ti le vor da, pauza de masa, orele suplimentare, deadline-urile, rezistenta la stres, viata ta personala, rezultatele la testele psihologige si de inteligenta sau orice alta a cuantificare a ceea ce poti face tu pentru profitul altora. Te uiti peste tot in jur in Bucuresti si vezi mii de oameni inghesuiti in spatii de birouri manevrand teancuri de hartie si soft-uri care de care mai complexe. Pentru ce? Pentru un painejenis de servicii in care nu se mai stie de unde s-a plecat si cine mai face defapt treaba efectiva. Un adevarat cosmar kafkian. Oriunde te-ai duce trebuie sa te astepti sa muncesti mult, sa faci overtime, sa te sacrifici pentru termenul proiectului. Totul pe principiul masinist al rotitei dintr-un mecanism urias.

Va spun un lucru, am auzit numai lucruri rele despre productia jocurilor video. Dar am avut eu visul asta nebun in liceu sa lucrez in jocuri. Si iata ca merg inainte. Dupa ce a trebuit sa refuz mai multe oferte in alte domenii. Si toata lumea imi zicea (indirect) sa le las naibii de jocuri si sa ma apuc de lucruri serioase. Ma gandesc tot timpul la viitor si as vrea sa n-o mai fac. As vrea ca tot ce sta in fata mea sa fie imprevizibil, dar lucrurile nu stau chiar asa. As fi vrut sa stiu sa joc mai bine sah, poate acum mi-ar fi fost mai usor sa aleg. As fi rulat in cap toate variantele posibile si as fi ales-o pe cea mai buna. Dar lucrurile nu stau nici asa. As fi vrut sa fiu mai bun decat sunt, ca sa nu mai am impresia ca angajatori vor sa ma ia doar pentru ca am potential sau pentru ca au nevoie de oameni, ci pur si simplu pentru ca sunt bun. Dar probabil toate astea sunt echivalente cu o intalnire de gradul trei din capul taximetristului.

Cel mai rau m-a deranjat faptul ca a trebuit sa jonglez cu vorbe si cu oamenii cu care am discutat. Defapt mai mult ei au jonglat cu mine si intr-un fel sau altul se ajungea in final la sentimente si constiinta mea exarcebata. Apoi pareri de rau si regrete pentru sperantele false pe care le-am dat, pentru ca am mintit. Pentru ca trebuie sa ma ascund in spatele unui zambet ca sa fiu placut si apoi in spatele unei umbre ca sa ma pot desparti. Pentru ca, asa cum citeam intr-o carte minunata despre industria software ("PeopleWare"), defapt nu este vorba decat de relatii inter-umane, pe care le ascundem in spatele miracolului hi-tech. Simtul meu moral acut m-a facut sa ma chinui launtric. Am intalnit tot felul de oameni: zambitori si amabili, ursuji si inchizitori, pragmatici si cu un ego care sa te spulbere, ascunsi sau binevoitori. Pe toti ii cunosti fragmentar si nu stii cum sa-i abordezi sau cum sa reactionezi. Poate ca cel mai bine ar fi sa avem pregatire psihologica pe langa cea tehnica. Apoi ar fi bine sa stii foarte bine ce vrei. Dar atunci poate ca nu ar mai trebui sa incerci in asa de multe locuri cum am facut eu si sa te duci direct la tinta. Dar poate ca toata experienta asta dulce-amara ar trebui sa o transform asa cum fac americanii intr-o "win-win situation" si sa trag invataminte. Atat ca acum mi-e greu sa privesc peste umar.

Inchei cu un banc: Pesimistul vede in tunel intunericul, optimistul vede lumina de la capatul lui, realistul vede farurile trenului, iar mecanicul de locomotiva vede trei idioti.

duminică, 18 martie 2007

Montaj

Iata 3 piese din cadrul concertului din Campina (dupa eforturile mele titanice de a invata sa montez sunet cu video :D ).

Pe ganduri

Ascuns

Criptoastrala

In caz ca aveti probleme de vizionare iata si link-urile:
http://www.youtube.com/watch?v=EaxrSXyw3os
http://www.youtube.com/watch?v=FdcFoN8DxT4
http://www.youtube.com/watch?v=AgC-1vdhagg

joi, 15 martie 2007

Cumplit mestesug de tampenie


Iata cu ce m-am ocupat in ultima vreme.

Am cantat vineri in clubul din Campina, dupa cum se vede in afisul de mai sus. E prima data cand ne-am facut afis, nu ca am canta noi prea des, dar se pare ca in ciuda lui tot nu prea a venit lume. Biletul l-am pus la 50 de mii ROL. Poate ca unii s-au speriat de dat bani si au plecat, dar mie mi se pare destul de rezonabil si asta e. Cui nu-i convine sa un intre. Asa ca a fost din nou o cantare clasica de club in Campina, cu oamenii la mese, cativa baieti intr-un colt care dadeau din cap si noi pe scena facandu-ne treaba. Nimic neobisnuit, nimic iesit din comun, doar noi incercand sa nu dam gherle. Si tot le-am dat pana la urma, dar n-a fost chiar asa de rau. Am inregistrat pe noul laptop al lui Boaba (Mac cu Intel Dual Core) iesirea din mixer si am constatat apoi ca a iesit bine, chiar prea bine in ceea ce priveste claritatea sunetului: se aude orice zgomot, orice gherla, orice paraitura si orice guitat din voce. Si n-am dus lipsa: primele 3 piese le-am ruinat din cauza vechiului meu efect de chitara prin care am bagat bass-ul ca sa se poata acorda usor in drop-d, dar mufa de intrare fiind stricata a parait si bazait ingrozitor. Asta spre disperarea lui Stefan care credea ca e chitara lui de vina (ca obisnuia sa mai faca surprize d-astea, dar de-abia o reparase) si incrancenarea lui Boaba care se lupta cu un prelungitor apasand pe cablu ca sa faca contact mai bine (moment in care unii spectatori au avut iluzia ca Boaba ar vrea sa dea din cap, dar doamne fereste! :D). Apoi chitara mea a fost cam incet, al lui Stefan suna horibil, mai ales distortul care semana cu un gater de lemne, iar vocea mea deja ragusita a cedat pana la sfarsit. Am facut si pauza pentru prima data in "cariera" noastra si am inceput dupa ea "in forta" cu un Blackest Eyes ratat: n-am mai reusit sa ma inteleg cu Flo la un moment dat. Oricum piesa suna cam goala pe versuri si Boaba propune sa o scoatem din repertoriu. Sa vedem, ca deocamdata avem 12 piese cu tot cu cover-urile. Cat despre Flo a mai dat prin praf niste piese, dar nu chiar asa de grav pe cat avem si noi si el impresia. Unele piese iar le-a accelerat de ziceai ca vrea sa ma omoare, ca nu mai aveam suflu sa cant. L-am injurat cu totii si pe urma l-am iertat, as usual. A, si bine ca n-a baut de data asta :P (dupa cantare a fost insa cu totul alta problema). Mai am avut niste dificultati tehnice cu noul meu procesor, Bogdan ne-a lucrat ca ne-a taiat vreo 2 piese din inregistrat pe la mijloc-sfarsit asa si Shobo inca nu ne-a dat partea de dupa pauza a filmarii (ne rugam sa mai existe :D). Pana cand reusim sa asamblam inregistrarile in ceva ce poate fi audiat/vizionat ca lumea, iata un mic snippet oferit de Stefan. Curand sper sa punem pe picioare si un mic site Sindromul Hamangia, cu un minim de design, informatii si media.

In rest m-am ocupat de lucrarea de diploma, intr-un fel de efort sisific si idealist al meu de a scrie singur un engine de fizica pentru jocuri 3D. Pentru cei care ma cunosc mai bine, nu este noutate, ei stiind ca ma ocup cu asta, cu intermitente inca din anul I. Asta inseamna ceva ani buni, dar si in cazul formatiei, n-am reusit sa concretizez prea multe din aceleasi doua motive: 1. e greu si 2. nu m-am ocupat numai de asta. Asa ca in incapatanarea mea de a le face pe toate, m-am lasat de serviciu, am convins o profesoara sa o fac lucrare de diploma si le-am spus alor mei ca o sa stau sa ma ocup de scoala, ceea ce se intampla sa fie mare parte adevarat. A trecut insa ceva vreme de cand lucrez la super proiect, am facut cateva progrese, dar am constat ca ma misc greu si, mai mult, defapt reinventez roata. Ei bine, mi-am zis, n-oi fi nici primul nici ultimul care impinge piatra in susul dealului, problema care apare este insa cea de motivatie psihologica. Si acum ca si alte dati a inceput sa mi se ia ingrozitor de programat singur in camera la acest cumplit mestesug de tampenie. Pe de o parte am trecut de varsta idealurilor si imi spun ca ar fi mai bine sa-mi gasesc un loc de munca bine platit, pe de alta ma agat cu dintii de aceasta ultima bucata de scoala pana in vara, care ar putea ultima mea farama de libertate veritabila in viata asta desarta. Asa ca ma ghidez dupa principiul: daca un lucru n-are sens, finalitate sau beneficiu, atunci nu-l face; daca toate nu au, atunci alege cateva care iti plac mai mult.

Totusi, deprimat cum sunt la ora actuala, obosit sa mai incerc de o saptamana sa detectez coliziunea dintre un cilindru si un paralelipiped, am hotarat sa ma dedau nepasarii si letargiei, iresponsabilitatii si pauzei de formule, cod sursa si articole tehnice. Nu inainte de a face un gest simbolic: va predau pe aceasta cale cheile travaliului meu. Si fac asta in contradictie cu ce am mai discutat si hotarasem, adica sa nu divulg nimic din toate cunostintele pe care le-am acumulat in anii astia, in speranta ca poate poate scot niste bani pe faza asta. Nu sunt un fan al open source-ului, dar daca nu ar fi fost disponibile pe internet toate documentatiile si exemplele pe care le-am folosit (chit ca seamana cu descifrat hieroglife fara piatra de la Rosetta), n-as fi facut nimic. Asa ca ar fi egoist din partea mea sa nu impartasesc la randul meu :). Sau mai degraba e o incercare disperata de gasi pe cineva care sa se priceapa si sa ma poata ajuta/colabora. Oricum, pe cei mai multi dintre voi nu va intereseaza subiectul, iar sansele de raspandire a acestui link de aici sunt la fel de mici cu cele pe care le estimez pentru a mai gasi pe cineva in tara asta care sa se ocupe de treaba asta. But I guess you never know...

joi, 8 martie 2007

Iubirea in zodia cancerului

A fost odata ca niciodata un taram magic in care mii si mii de fapte fermecate se petreceau in fiecare zi chiar sub ochii muritorilor. O lume in care Prometeu daruise cu mult mai mult din secretele zeilor decat focul. Scrisorile zburau prin aer cu viteza gandului, calestile de foc traversau intreaga lume de la un capat la altul intr-o singura zi, iar globuri de cristal se gaseau in fiecare coliba si umpleau viata tuturor de vraja. Oamenii ii spunea "minunea stiintei moderne" si i se prosternau, chiar daca ei ziceau ca in cu totul alta parte se indreapta credinta lor. Ei multumeau unui zeu sau altul pentru darul vietii, pe cand ar fi trebuit sa multumeasca celor dinaintea lor care au impins cu gandurile lor imensul trup al umanitatii spre civilizatie. Ei insa la randul lor au multumit lui Dumnezeu pentru inspiratia lor ce le-a asternut formulele sau versurile pe hartie. Din neant si din credinta s-a nascut utopia.

In ciuda celor mai bune intentii ale creatorilor ei, asupra acestei lumi magnifice s-au abatut groaznice nenorociri. Trecutul a venit din urma sa o bantuie, sa-i zbuciume apele si sa-i tulbure pacea. Pacatul strabun s-a intors ca sa verse sange in focuri si razboaie. Molime s-au abatut iar, chiar daca pe cele vechi miracolul medicinii le eradicase de multa vreme. Promisiunea unei vieti mai lungi, poate chiar nemurirea, s-a naruit dintr-o data, atunci cand a aparut cancerul. Iar de atunci lucrurile au mers din rau in rau. Orice incercau invatatii sa faca intru salvarea echilibrului fragil al lumii esua. Ceea ce reparau pe o parte se surpa in alte doua, si intregul edificiu al societatii moderne se prabusea. Precum in mitul sacrificiului pentru creatie, oamenii au crezut atunci ca poate ar fi bine sa se jertfeasca pe ei insisi pentru binele celorlalti. Insa cu timpul au ajuns sa-si faca singuri rau fara motiv, uitand de la ce plecasera. Unii chiar au inceput sa simta nostalgie pentru vremurile trecute, fara sa stie ca vremurile pe care si le inchipuiau ei nici macar n-au existasera vreodata. Desi cladirile lor se ridicau ca niste sageti inspre cer, iar drumurile, podurile si tunelurile lor se intindeau peste mari si tari, scheletul firav al acestei corabii se naruia pe zi ce trece. Si atunci au inceput sa resimta disperarea, sa cada in nevroze si in depresii si sa ia Valium. Tinerii si ei s-au nascut fara suflul sperantei si si-au incredintat soarta hibernarii chimice agonizante.

Mai multe imperii se invecinau in granite de suferinta si moarte. Unii il asteptau pe Mesia sa vina pentru prima oara, altii a doua, unii chiar a treia, iar altii nu mai asteptau nimic de la viata, nici macar de la cea de apoi. Unii conducatori vrednici au crezut de cuvinta ca este mai potrivit sa-i trimiti pe adolescenti sa lupte cu dusmanii in loc sa se plictiseasca prin baruri, sa-si bea mintile si sa piarda vreme filozofand despre Univers pentru a sfarsi apoi intr-o slujba anosta pana la sfarsitul vietii. Sa invete sa fie barbati, sa ajunga sa pretuiasca darul de a trai, sa simta valoarea iubirii. Cu toata acestea lumea era sfasiata de o puternica dezbinare si seceta sufleteasca. De steril era vesmantul impietrit cu care imbracasera filozofii lumea de-a lungul veacurilor. Pretul ratiunii cu care cladisera toate acele minuni era moartea termica a sentimentelor. Familiile se rupeau, copii erau abandonati, din ce in ce mai multi mureau celibatari, singuri, iar nimeni nu mai iubea pe nimeni. Tot ce mai ramasese era cancerul si umbra prafului radioactiv pe care il anuntasera profetii de dupa revolutia industriala. Era distopia.

In vremea aceasta un tanar de la apus iubea o fata de la rasarit. Pentru ca imperiile lor erau dusmane, dragostea lor era interzisa. Speranta licarea in sufetele celor doi si inimile pline de pasiune visau la ziua izbavirii durerii lor. Cum insa celor din nord si sud ne le pasa de credintele celor de la apus si rasarit, ei au putut sa-si gaseasca azil dragostei lor pe meleaguri straine amandurora. Si s-au iubit ani de-a lungul asa cum nimeni n-ar mai fi crezut ca se mai poate in acele vremuri de pierzanie.

Pana intr-o zi cand el a simtit o goliciune adanca in ele si a simtit ca pierdut acel sentiment curat. Ametit, confuz, a incercat sa il caute in inima altor femei si in alte parti ale trupului lor. Sotia lui a cazut prada unui deochi intunecat care isi gasea defapt izvorul in blestemul lui. Gresita era calea lui si el intelegea asta, dar nu putea sa se opuna umorurile ce-i curgeau prin spirit si efluviilor necontrolate ce-i controlau impulsurile si faptele. Pana cand a reusit sa-si adune fortele si manat de dorinta de a se intoarce la vremurile de vis din amintiri, a plecat in cautarea potirului dragostei eterne. O sorbitura din acela, se spunea, il va tine fermecat de amor pe cel care bea pana la sfarsitul vietii, credincios femeii alaturi de care a fost inca de la inceput. Prosteasca a fost insa incercarea lui si naiva si periculoasa aceasta cruciada care nu i-a adus decat mai multa suferinta si stres - o alta boala incurabila ce molipsea tinuturile la acea vreme.

Dupa un tarziu amar, s-a intors acasa obosit. Vazuse cum oameni se omorau unii pe altii pentru o vorba sau mai putin, vazuse cum niste foi de hartie erau cu mult mai multe importante decat carnea omului si cum vrajba era mai puternica decat fratia. Si cu toate astea nu a gasit leacul cautat. Nu reusise sa-si impace in interior demonul cu ingerul pazitor. Facuse si el cancer. Femeia lui era acum asemenea unei pietre slefuite ce fusesera candva simturile si nervii ei si peste care trecusera galoane intregi de destin curgator. Si s-au incapatanat in continuare sa caute iubirea si si-au injghebat din cotloanele memoriei iluzia a ceea ce inseamna fericit si si-au numarat regretele in picaturi sarate de lacrimi.

Dar de ce sa planga pana la urma? Au avut si ei vremurile lor frumoase, pe cand altii au avut cu mult mai putin decat ei. Intr-o lumea stearpa, trista, bolnava, in care toata lumea moare de cancer... O lume in care doar cei ce iubesc si sunt iubiti cunosc mantuirea... Dar toate lucrurile au un sfarsit, si pana la urma toata lumea moare...

Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea mea. Timpul actiunii nu este nici prezent, nici trecut, nici viitor, ci asa cum ne invata la scoala despre basme - timpul mitic. Faptele si personajele prezentate nu au nici o legatura cu realitatea si sunt pur fictionale. Sursele de inspiratie care m-au catalizat si m-au facut sa scriu randurile de mai sus sunt cartea lui Amos Oz - Cutia Neagra si filmul El labirinto del fauno. Va recomand calduros sa gustati din amandoua. O zi buna!

miercuri, 7 martie 2007

Blogaj

Colegul si bunul meu prieten Claudiu ma roaga azi un lucru. Si spun bun prieten fundamentandu-ma pe nenumaratele dati cand am baut impreuna. Am mai si invatat cot la cot da cine isi mai aduce aminte asta? Paradoxal: de obicei uiti cand bei, nu cand esti treaz.

Dar sa revenim: amicul, mai sus mentionatul, e un tip foarte destept, cel putin pentru cei ce nu-l cunosc :P. Nu, doar glumeam. Pe cand altii se joaca cu puta in tarana (sau cu puta prin Maxx si cu parasuta in BMW), el face retele neurale, retele semantice si alte mestesuguri din astea de tampenie. Probabil ca unii dintre voi (carora nu le place spamul mai ales) chiar contribuiti la plata salariului lui.

Dar sa trecem peste asta. Pe scurt: a facut un sondaj destul de misto formulat si interesant despre bloguri si alte kestii din astea din lumea virtuala. Faza tare e ca el poate sa bage tot intr-o integrala, pe urma sa aplice nabla de 2 ori si sa scoata super concluzie din chestia asta... sau nu :D. Oricum, la intiativa mea si la rugamintea lui va somez sa-l completati! Aici! Acum! :))

luni, 5 martie 2007

Pene de vultur

Iti cresc atunci cand stai pe marginea haului. Te dai putin inapoi si mai plangi in poala mamei spunandu-i ca ti-e frica. Apoi iti intinzi aripile larg si iti dai drumul in gol. Inveti sa stapanesti curentii periculosi si sa planezi, dar de aici incolo orice greseala iti va fi fatala. Nu poti sta linistit nici o clipa atunci cand esti in aer. Chiar si atunci cand aterizezi e un joc de noroc. Zborul e un mestesug alambicat, facut numai pentru cei haraziti sa-l deprinda. Iti da libertatea vietii, dar si libertatea mortii. Un lucru e cert, pe pamant nu te vei mai intoarce decat sa-ti tragi sufletul. Opiul spatiilor deschise iti va inrosi vinele ochilor de vant si iti va inaspri pielea. Nu vei mai fi cel ce ai fost, ci doar o naluca obsedata si obsedanta. Ce mari ti-au crescut penele de vultur acum ca te-ai facut si tu mare. Si acum ce? Acum am sa continui sa zbor. Nu ti-e dor de cuib? Poate, dar stii tu drumul inapoi? Cat ai sa zbori? Pana mor. Nu poti tine un vultur departe de cer. Nu poti cruta prada de la moarte. E firea lucrurilor. De ce sa tremuri in asteptarea mortii? E mai buna o bataie pe umar si un indemn: Curaj! Esti un vultur acum! Vulturii nu au constiinta si vulturii nu au lacrimi. Vulturii nu iubesc si nu rad pentru ca nu-si permit luxul acesta in timp ce dau din aripi. Pe varful golas de munte nu au prea multi prieteni asa ca astepta singuri sa moara. O mixtura ciudata de roca si fier. Iar progeniturile lor vor fi la fel. Intai speriosi, dar dupa ceva vreme le vor creste si lor penele fermecate. Si atunci istoria se va repeta si nu vor mai putea niciodata recunoaste ca le-a fost teama. Pentru ca oricum nimeni nu i-ar mai crede. Darul lor e in acelasi timp blestem. Cuvintele devin de prisos si in mutenia lor vor strabate intinderile uscate. Departe, departe, tot mai departe...

joi, 15 februarie 2007

Auto-suficienta mediocritatii

Scriu din nou de dragul de a scrie. Scriu ca sa ma aflu in treaba. Scriu ca am terminat sesiunea si m-a cuprins melancolia. Patru ani jumate din viata mea...

Uite ce am gasit la cantina azi: "Jobul perfect dauneaza grav:
  • plictiselii
  • buzunarului gol
  • nivelului minim de incredere in tine
  • pasivitatii
  • weekendului in cartier
  • shoppingului de vitrine
  • invidiei
  • certurilor cu ai tai
  • zapatului depresiv la TV
  • plafonarii"
Vezi asa mai invata omul cuvinte noi. Daca te uiti in DEX nu gasesti decat ceva despre un vant care bate dinspre nord-vest si de la care provine probabil si cuvantul "zapada" din rusa. Dar DEX-ul e in urma cu neologismele care bat dinspre occident. A zapa inseamna mai nou a plimba/schimba canalele la TV, asta din ce m-am prins si eu din context dupa o cautare pe google. Cine dracu mai inventeaza si cuvintele astea?

In rest lista ma lasa rece. Probabil ca e facuta de o echipa tanara si dinamica de la o firma de publicitate in plin avant. Hai sa exploatam slabiciunile oamenilor ca sa ne umplem noi de bani! Dar asta e o poveste veche. Trebuie sa traiesti pe pielea ta tot felul de cacaturi ca sa-ti dai seama cat de mare e bataia de joc. Reality check!

Mai am un pic si termin facultatea, am fost bursier in primii doi ani, am lucrat la 2 firme, m-am lasat de munca si stiu cate un pic din toate. A meritat? Da, am invatat o groaza de lucruri. Si nu, m-am chinuit mult si aiurea. Am prieteni care s-au lasat de tot de scoala si majoritatea castiga mai bine decat castigam eu. Altii s-au tinut de ea, sau cel putin au refuzat sa se (mai) angajeze pe durata ei. Oare ei sufera de toate chestiile alea enuntate in lista de mai sus. Va spun eu ca se poate supravietui si fara pizza si fara coca-cola si fara tigari si fara milioane sparte prin oras si fara cereale de 70k cutia si fara ciocolata milka si fara plinul la benzina si cate si mai cate. Pana la urma de ce ne trebuie atata confort?

In Africa oamenii mor pe capete, iar in tarile civilizate oamenii au probleme cu nevrozele si dependentele de droguri. Ei lasa sa mai moara si in America si in Europa. Asta e un fel de a face dreptate. Cand toti umbla dupa banii, multi uita ca viata in sine e si ea o bogatie. Dar asa e cand nu te afecteaza, nu-ti pasa de ce-ti este dat la sine (dupa parerea ta). Vrei mai mult si mai mult si nu te mai saturi. Asa sunt oamenii in ziua de azi: vor cat mai multi bani? Si dupa ce te umbli de ei ce faci? Te faci filantrop ca Bill Gates?

E fals sa zici ca banii nu aduc fericire si, mai mult, o ipocrizie. In ziua de azi banii sunt poate cea mai mare sursa de fericire, tocmai prin faptul ca ei se pot converti in aproape orice prin operatiile pietei. Ca nu sunt singura, asta e alta problema si depinde de fiecare cum isi administreaza sursele. Intr-adevar se poate compensa din alte parti, dar in societatea capitalista la baza tuturor lucrurilor sta competitia. De aceea problema este mai mult de principiu: echilibrul nu poate aduce niciodata fericirea unui om cu ideologie capitalista. Oroarea anilor de comunism a demonstrat totusi ca acesta totusi comportamentul normal al individului in colectivitate.

Asa ca daca nu-ti doresti sa faci bani, sa te umpli de faima si sa fii deasupra semenilor tai inseamna automat ca esti un hippiot de stanga care comploteaza impotriva sistemului - a se citi impotriva bunastarii si vietii in pace si prosperitate a tuturor oamenilor. Ceea ce nu inteleg idiotii, in frunte cu cei din America, este ca asemenea principiului haosului, faptele si atitudinea lor este cea care implica situatii nefaste la distante de mii de kilometri precum razboaie si atentate teroriste. In ignoranta noastra ne cerem dreptate, ne cerem drepturile omului, ne cerem confortul cuvenit, ne cerem salarii si locuri de munca, ne cerem protectie sociala, ii injuram pe bogatasi, ii acuzam ca s-au umplut de banii pe nedrept si totusi am fi in stare sa ne calcam in picioare pentru aceste deziderate si sa recurgem la aceleasi metode de inselare si hotie. Nici un om n-ar accepta sa moara de foame pentru a-i lasa pe altii sa traiasca. Asa cum nimeni n-ar renunta la contul din banca si s-ar muta la tara sa planteze legume de dragul dreptatii si pacii in lume.

Asa ca, bulversat fiind, aleg si eu sa fac ce face toata lumea. Atat ca adesea eu imi mai amendez gandurile si actiunile, desi toata aceasta corvoada nu se rasfrange decat asupra interiorului meu, fiind o complicatie inutila din punctul de vedere al altora. Cheia succesului unui agent de vanzari rezida intr-o goliciune emotionala acuta. Trebuie sa cunosti sentimentele doar ca pe niste animale impaiate intr-un muzeu, sa le clasifici cu nume latinesti din 2 cuvinte de genul paraonia profitabilus si sa stii in ce masura te pot ajuta in satisfacerea scopurilor personale. Scopuri care se reduc mereu la unul singur: bani.

Asa ca vreau bani si am nevoi de bani ca sa pot face ceea ce vreau, pentru ca a face ceea ce vreau ma face fericit. Suntem ca niste copii care vor bomboane. Dar dupa ce ajungi sa te bucuri si la 10 si la 5, si la bursa si la salariu, dupa aia ajungi sa nu te mai bucuri la niciunele, care macar e un lucru bun pentru ca macar nu te mai intristezi si nu mai esti asa dezamagit ca inainte. Ceea ce te pune pe ganduri si te intrebi daca fericirea mai are sens? Jobul perfect, de care se vorbea in brosura amintita mai sus, nu este altceva decat o foarte buna modalitate de a te tine ocupat ca sa nu ai timp sa te gandesti la toate lucrurile astea. Si probabil de aceea are clasa muncitoare are atata ciuda pe adolescentii rebeli care o freaca aiurea prin baruri si filozofeaza despre nihilism si anarhie. Pune-ti mana si munciti, paduchii dracu!

Poate oferi bucuria cunoasterii doza necesara de satifactie, implinire si, mai ales, fericire? Poti sa umpli o viata numai cu ganduri fara sa inebunesti? E asta o scapare din cursa infernala de soareci in care ne prinde capitalismul cu banii lui? Care este defapt sursa naturala de fericire din noi? Care teluri sunt bune si care sunt artificiale? In ce fel ne otraveste noua modernismul viata? E tot ceea ce facem gresit, un pacat, un viciu?

Ii admir pe baietii de la C3 care isi mai iau si optionale de la C4 si sunt inca plini de 10. Colegii mei stiu bine despre ce vorbesc. Pe de o parte ii invidiez si pe de alta contrariul. Dar important e sa ai credinta. Si mie imi place sa stiu cat mai mult de lucruri, caci cu cat stii mai multe lucruri cu atat esti mai inteligent, si cu cat esti mai inteligent cu atat iti va fi mai bine in viata. Dar blestemul inteligentei este ca realizezi din cand in cand ca te-ai fi descurcat foarte bine si fara ea. Cunoasterea e infinita, pe cand viata nu e, asa ca trebuie sa-ti alegi prioritatile. Dar si o viata goala e o alternativa pe care nu o pot alege.

marți, 13 februarie 2007

Draga jurnal

Singura ratiune a scrisului este el insusi si in felul asta se auto-consuma. Nu conteaza prea mult ce scrii, important e sa scrii, sa scrii mereu fara sa te opresti. Mai ales daca in cazul tau, asa cum se intampla acum in cazul meu, acest gest a devenit compulsiv. Mi-a marturisit Ana pe fuga ca ii place cum scriu in ultima vreme si ca ar trebui sa-mi fac un blog "serios", adica nu pe Yahoo! 360 ci in alta parte, cum ar fi blogspot sau altele, ca sa fiu mai "vizibil". Sincer sa fiu mi-e cam lene, atata timp cat lumea mea graviteaza in jurul a 3 servicii oferite gratuit de gigantul web: mail, messenger si blog.

Dar asta ar insemna poate sa devin blogger profesionist si sa scriu in mod regulat si de cele mai multe ori bine. Bineinteles adjectivul "bine" va avea mereu in cazul meu o nuanta relativa. Caci eu ma tem mai mult ca orice pe lume de a deveni profesionist in ceva. De fiecare data cand incep sa ma descurc binisor in ceva, il las deoparte si ma apuc de altul. O fi si o consecinta a faptului ca nu vreau sa fiu placut - eu si lucrurile pe care le fac. Sau toata atitudinea asta un fel de mecanism de aparare reactionar si proiectiv: "Placeti-ma, va implor, place-ti-ma cat mai mult!" as putea sa par ca strig. Dar pana la urma ce mai conteaza?

Importante sunt alte lucruri, in general lucruri marunte care alcatuiesc tot felul de povesti minuscule care puse in gura unuia si a altuia devin parte integranta a vietii lor, care pana la urma devine si ea o poveste intr-o povestes si tot asa. De exemplu, epicul din spatele recentei mele activitaii publicistice, ca sa nu zic blogistice, chiar daca am avut o intrerupere in ultima saptamana, a fost ca m-am lasat de munca. Un gest neinsemnat pentru unii, pentru altii o realizare mai mare si poate, de ce nu, o mare tampenie in perspectiva altora. Trebuia sa-mi dovedesc mie ca pot... asta printre altele. E un sevraj dificil sa treci de la un salariu baban de programator inapoi la viata de student modest, ca sa nu zic sarac.

E nevoie de toate aceste presiuni in viata? Intrebare retorica, raspunsul il dau eu: da, bineinteles - cu zambetul pe buze. Daca n-ar exista constrangeri atunci n-am mai inflori. Dar pana la urma orice boboc, oricat de miraculoasca ar fi floarea sfarseste prin a se ofili. Asa ca am decis sa fac acest mic experiment de libertate. Vineri am ultimul examen din sesiunea asta si sper sa-l iau asa cum le-am luat si pe celelalte. In mai e ultima restanta pe care trebuie s-o mai dau. In iunie ar trebui sa termin aceasta horifica facultate care mi-a mancat sufletul, numita Automatica si Calculatoare. Dupa aceea voi fi liber. Liber sa ce?

Am 23 de ani si am conceptia ca cine are peste 25 este deja batran sau a inceput deja sa alunece pe un drum fara intoarcere de incadrare in societate si mai ales un proces de decrepire. De aceea impartasesc, ca si altii de varsta mea, un sfasietor sentiment de batranete. Pe care, in treacat fie vorba, incerc sa-l depasesc si sa-l anihilez. Probabil ca atunci cand voi atinge 25 imi voi ridica pragul de unde incepe batranetea si tot asa mai departe. Se numeste ca te maturizezi sau cel putin o parte a acestui fenomen bizar si ambiguu.

Incerc sa zambesc cat mai mult si sa fac mai multa miscare. Yeah sure! Va dati seama cat de mult se poate intampla asta in viata unui sedentar care isi petrece jumatate din viata in fata calculatorului (in ciuda recomadarilor medicilor, chiar daca am renuntat la multe alte vicii pentru a-l pastra pe acesta :D). Sunt inca un fenomen paradoxal: unul dintre putinii programatori fara burta. Putini au insa idee cat de riguros este programul meu de alimentatie ca sa ma lupt cu inanitia si arsurile. Mananc mai mult decat multe persoane grase, pentru ca si eu ca si ele m-am nascut cu o dereglare de metabolism. Asa ca nu cred in retete de slabit, asa cum mi-am pierdut eu speranta de a mai ma ingrasa. Cel putin pana imbatranesc... :D

Am fost la schi in weekend, prin mult apreciata implicare a lui frati-miu care locuieste in Brasov, stie sa schieze si imi ofera si mie ocazia de a nu deveni profesionist intr-un inca alt domeniu. Cu o medie de aprox 1.5 sedinte de schi pe an in ultimii 3 ani si care tinde drastic la 0 pe toti cei 23 ai mei, pot afirma cu mana pe inima ca am reusit sa prind si eu ceva. Cel putin atat cat sa nu mai cad tot timpul si sa echilibrez raportul intre febra musculara si durerile de fund si coaste busite. Dar e fun. Mai ramane acum sa invat sa patinez, sa ma dau cu rolele, sa joc fotbal, baschet... dar sa ma opresc aici. Calatorului ii sade bine cu drumul, iar mie cu calculatorul.

Ar cam trebui sa ma opresc aici, ca deja am depasit numarul standard de paragrafe admise per un post de blgo si dupa aceea primesc reclamatii. Lex spre exemplu m-a rugat sa le impart in mai multe bucati. Imi pare rau Lex, dar este vorba de un act creator liniar, de un flux continuu, de o chestie care nu duce defapt nicaieri, asa ca nu e neaparat nevoie sa citesti tot si nici eu sa-l impart in bucati. Ceea ce am si facut de altfel in cazul falsului tratat de bla bla bla, textul fiind initial scris monobloc. Dar cred ca ai putea citi si sarind paragrafe, respectiv as putea imparti textele dupa paragrafe pare si impare. Ar fi chiar ceva inovativ si lumea probabil ar sta sa astepte aparitia blogului cu paragrafele 2, 4, 6,... care lipseau in precedentul. Este bineinteles o aberatie, dar gasesc absurdul din ce in ce mai amuzant in ultima vreme. Nu numai deceptiile sunt absurde, dar si fericirea. E bine ca inca mai putem sa radem.

Aseara am jucat un whist cu baietii in cantina pana la 2. A fost bine. Nu mai jucasem de multa vreme. Stop. Am terminat de citit Barba Albastra a lui Kurt Vonnegut. Mi-a placut. Cred ca imi influenteaza stilul chiar in timp ce scriu. Absurd. Amuzant. :). Stop. Ar trebui sa ma apuc de invatat la Sisteme Expert. Absurd, amuzant, :)). Stop.

joi, 1 februarie 2007

ICRD: Cele 3 instante ale psihicului

Continui citatul: "Dupa 1919-1920, accentuarea caracterului cel putin partial inconstient al mecanisemelor de aparare (proiectia - expulzarea din sine si localizarea in altul a unor senzatii sau idei "neplacute"; refularea - uitarea inconstienta a unor evenimente externe ce corespund unor dorinte sau exigente spirituale apreciate ca dezagreabile; formatiunea reactionala - suprimarea atat de puternica a unor lucruri incat sa se transforme in opusul lor; rationalizarea - utilizarea excesiva a proceselor intelectuale in explicarea situatiilor profund afective; sublimarea - devierea pulsiunilor sexuale spre scopuri noi vizand obiecte socialmente valoroase etc) il va conduce pe Freud la finalizarea celei de-a doua topici a aparatului psihic care concepe Eul ca avand menirea sa mentina un echilibru intre cele trei tipuri de exigente care ii sunt impuse: de la Sine, de la Supraeu, de la realitate.

In acest context, Sinele - cu sediul in inconstient - contine imbolduri launtrice, pulsiuni, instincte; intr-un cuvant partea ascunsa care guverneaza viata umana. Fiind in intregime egoist se ghideaza dupa principiul placerii avand tendinta de satisfacere imediata a oricarei dorinte. Pe masura ce are loc desprinderea de prima copilarie, este clar ca un asemenea comportament nu ar fi acceptabil din punct de vedere social si in acest caz, cea de-a doua instanta, Eul, "concomitent constient, preconstient, inconstient" (M. Zlate) se manifesta pe baza principiului realitatii, incercand sa satisfaca solicitarile Sinelui, fara sa lezeze exteriorul. Supraeul este in parte preconstient, in parte inconstient, continand ideile, responsabilitatile, datoriile individului, indicandu-i ce "ar trebui" sau ce "nu ar trebui" sa faca."

In urmatoarele paragrafe se reiau aceste trei stari - Sine, Eu, Supraeu si sunt analizate din punct de vedere tranzactional si al interactiunii si interdependentei dintre ele. De asemenea se face cate o analogie dezvoltata pentru fiecare in parte, ce poate fi rezumata astfel:
  • Sine = Copilul,
  • Supraeu = Parintele,
  • Eu = Adultul.
O concluzie putin bizara sau conformista pe care am putea-o trage este ca si robotul nostru ar trebui sa aiba o structura modulara formata din cele 3 instante. Sau poate chiar mai multe, nefiind o noutate cazul personalitatilor scindate ce apar la oameni si de obicei la schizofrenici. Atata vreme cat acest model ajuta la explicarea mintii umane, de ce n-ar servi si la constructia ciber-mintii. Asta mai ales daca urmarim ca acea minte sa poata gusta din extremele cele mai intense ale vietii sentimentale, de la extazul euforic pana la disperarea depresiei. Se spune ca nevroza este rezultatul proastei cooperari dintre constient si incostient si implicit al unui dezechilibrul in trio-ul Sine, Eu, Supraeu. Asa ca devine un tel prioritar in constructia robotului deprimat, sau macar paranoid, proiectarea acelor structuri ce pot deveni patogene.

Dar cum s-ar putea face asta. Conform metodelor mecaniciste obisnuite pana acum chiar si in stiinta calculatoarelor (care nu este decat o prelungire a calcului mecanic), cea mai simpla abordare ar fi aceea a inzestrarii inca de la inceput cu anumite programe sau abilitati. Daca ar fi sa o luam intr-un sens mai evolutionist, ar trebui ca anumite manifestari sa apara treptat, asa cum se dezvolta si embrionul. Si sa nu uitam ca ontogenia urmeaza filogenia. Ar trebui deci ca samanta initiala a robotului sa contina numai strictul necesar pentru a putea functiona, iar restul va recepta din partea mediului, va inmagazina si, preferabil, va dezvolta noi aptitudini. Asa ceva ar deranja pe multi dintre roboticienii din ziua de azi, care si-ar dori sa scoata direct din fabrica androizi adulti. Se pare ca nimeni nu-si pune problema copilariei robotului si astfel dispare si posibilitatea traumei timpurii. Mai mult, nimeni nu pare sa accentueze nevoia existentei a unui trup complex si bine inchegat cu mintea robotului, asa cum se intampla la oameni prin reflexe, instincte si emotii. Sau o intreaga societate de roboti, comunitati de indivizi sintetici care sa interactioneze, sa concureze, poate chiar sa comunice, chiar daca poate cea mai simpla varianta ar fi cea a unei monarhii totalitare precum cea a stupului sau musuroiului. Asa cum Piaget a invetat termenii de psihologie si epistemologie genetica, asa poate ar trebui lansata si robotica genetica.

Oare daca am putea crea acum un model de robot ca un burete gata sa absoarba si l-am lasa cateva decade ar putea el sa atinga nivelul nostru de inteligenta sau chiar sa-l depaseasca? Sau ar ramane la nivelul unui animal de casa sau mai rau al unei moluste sau chiar al unei plante? Ar trebui create noi si noi modele care sa contina mai multe informatii apriori sau doar un sistem mai bun de invatare? Ar putea selectia naturala sa functioneze intr-un mod absurd si pentru roboti? Ar putea in felul asta dezvolta ei pana la urma constiinta ca sursa tuturor bunelor si relelor pe lume sau acesta e un dar rezervat numai oamenilor?

marți, 30 ianuarie 2007

Sa se stinga lumina!

Militati impotriva incalzirii globale! Ia parte la cea mai mare mobilizare a cetatenilor impotriva Schimbarii Climei! Alianta pentru Planeta (grupare a asociatiilor de protectie a mediului) lanseaza un indemn catre toti cetatenii, 5 minute de pauza pentru planeta: stingeti cu totii luminile pe 1 februarie 2007 intre 19:55 - 20:00. Nu dorim sa economisim 5 minute de electricitate doar in aceasta zi, ci incercam sa atragem atentia cetatenilor, mijloacelor de informare si factorilor de decizie asupra irosirii energiei, incercam sa le spunem ca e timpul sa actionam. 5 minute de repaos pentru planeta: nu va ia mult timp, nu va costa nimic, si ii va arata candidatului la presedentie ca schimbarea climei este subiectul cu cea mai mare greutate in dezbaterile politice. Livia Micu


L-am primit pe messenger mai devreme si am vrut sa fac un experiment asa ca l-am trimis la toata lumea. Sorry for the spam. Iata cateva din raspunsuri:
  • borasc/ io o sa caut lanterna din casa si o s-o aprind si p'aia/ in semn de anti-protest
  • ma ocup eu de pana de curent, in ce sectoare ale bucurestiului sa fie?
  • Asociatia Globala a infractorilor saluta aceasta decizie
  • hai mai...
  • pe 1 februarie imi cumpar 10 becuri de 200W si le aprind la 19:55
Voi ce pare aveti? Asteptam parerile dumneavoastre in sondajul de mai jos si in comentarii. Multumesc.