Sens si adevar

Problema sensului e similara cu cea a adevarului. Stiintele se mandresc cu marea calitate de a se afla mereu in cautarea adevarului. O parte de adevar a fost deja separata de falsitate, pareri gresite au fost indreptate, teorii au fost formulate, aruncate, inlocuite, filtrate prin briciul lui Occam. Asa ca mai e mult adevar de dezgropat. Uneori ti se pare ca adevarul e o minciuna convenabila, care se potriveste la momentul respectiv. Dar asta ar insemna sa pierzi toata vigurozitatea ideii de adevar. Daca adevarul unor anumite lucruri nu poate sta, atunci multe altele se vor prabusi in cascada ca piesele de domino. Daca propozitia “Viata are sens” ar avea valoare de adevar “fals” ar insemna poate o tragedie, dar macar ar reprezenta o certitudine. Ne-am obisnui toti cu ideea pana la urma. Dar adevarul unei asemenea afirmatii atarna in balanta, parand mai degraba o probabilitate de clasificare sau o valoare a logicii fuzzy. Nu poti fi niciodata sigur asa cum esti sigur de adevarul unei figuri silogistice. Insa sensul nu poate exista o treime si fi absent restul de doua. El este sau nu este. Daca nu putem stabili adevarul aasupra existentei sensului atunci problema rezida ori in incapacitatea noastra de a stabili adevarul ori in indecidabilitatea raspunsului. Si daca nu se poate clarifica chestiunea sensului vietii, apare ca o continuare dilema sensului cautarii adevarului. Ce rost are sa mai caut adevarul daca nu stiu ca existenta sensului e un truism? Si totusi cautarea poatea sa fie o tendinta naturala, un fel de varietate a sensului. De ce as cauta ceva daca nu as fi convins ca il voi gasi? Sau mai degraba stiu ca acel lucru exista (si asta e un adevar), iar universul conspira pentru a-l ascunde de mine (prin fals/minciuna). In asemenea situatie ma vad nevoit sa postulez un sens sau altul pentru ca pur si simplu nu pot gasi o explicatie mai buna. (Aici apare totodata problema cunoasterii sensului: daca el exista, il putem afla?) Religia le-a oferit de fiecare data oamenilor credinta ca exista un sens pentru toate, din simplul motiv ca negatia acestui crez n-a parut sa fie o optiune viabila. “Platon este muritor” – asta da un adevar logic ce nu va fi infirmat niciodata precum “Toate lebedele sunt albe”. (Ne-o spune si legea a doua a termodinamcii: nu poti construi un perpetuum mobile.) Moartea este cea mai mare certitudine pe care o avem. Dar sensul? Am nevoie sa stiu, pentru ca a spune ca sensul vietii este sa mori pare sa fie cea mai simpla demonstratie si totodata cea mai de neacceptat. Ar garanta totusi adevarul existentei sensului. Si atunci poate exista un adevar absolut pentru orice enunt, deci ceva spre care sa tind, iar cautarea mea sa aiba un sens. Pornind astfel de la premisa mortii imi fundamentez aspiratia spre absolut si imi justific sacrificiul pentru cunoastere. O idee aparent frumoasa, dar trista. (M-am invartit oare in cerc?) Daca adevarul nu este insa un invariant universal, ci se aplica doar sporadic, atunci notiunea de sens ar putea fi sarita de rationalitate si lasata in coada de peste. Ne-ar scuti insa de drama lucida a traitului pentru a muri. Lucrurile devin mai colorate si undeva in adancul tau simti ca trebuie sa fie mai mult decat ceea ce vezi. Dar daca nu mai poti fi sigur de sensul vietii, nu mai esti sigur nici de sensul cautarii a ceea ce presimti a, reducandu-se totul din nou la cercul vicios al adevarului. Caci pana la urma asa ne intemeiem stiinta, prin acumulare treptata de adevaruri, ca un castel din carti de joc. Intotdeauna acea farama de indoiala care pluteste asupra sensului te va paraliza in incercarea de a stii totul. Iar lipsa timpului, incapacitatea fizica, boala, nenorocul, intr-un cuvant spritul mortii, vor da mereu tarcoale pentru a-ti reaminti desertaciunea lumii. Ajuns in acest punct vine intrebarea de raspantie: vei alege calea epifaniei sau ateismul? Cine are curajul sa traiasca fara sens? Sa traiasca ca si cum ar fi mort? Sa fie acesta spiritul timpului in care traim? Suntem doar niste morti umblatori? Si in aceasta lumina sinuciderea sau moartea consimtita apare ca o izbavire sau ca un pacat? Si m-as duce si mai departe si as intreba: poate martiriul unei singure persoane sa daruiasca sensul vietii pentru miliarde?