Occupy

Ma transform incet in ceva ce nu mi-am dorit sa fiu si anume din ce in ce mai conformist. Fortele sociale te imping sa faci asta cat si lipsa mea de curaj sau incapacitatea de a fi mai bataios sau mai credincios propriilor principii. In lumea asta, daca vrei sa ai o slujba, o casa, sa fii respectat, trebuie sa respecti anumite reguli, sa te comporti in anumit fel, sa proiectezi o anume imagine - esenta pana la urma a contractului social, quid pro quo, tit for tat.

Principala problema cu care ma confrunt este lipsa de cunoastere. Intotdeauna am fost de parere ca cineva ar trebui mai bine sa taca decat sa vorbeasca atunci cand nu cunoaste un subiect. De aceea de multe ori am preferat sa tac si sa incerc sa invat inainte de a-mi da cu parerea. Observatia ca cei mai multi dintre oameni nu fac asta, ci dimpotriva gasesc o placere uriasa in a vorbi despre lucruri asupra carora au pareri intru totul subiective, si apoi constatarea ca acumularea de cunostinte e o activitate grea si care nu duce intotdeauna sau pre usor spre adevaruri clare, m-au facut sa incerc sa abandonez aceasta atitudine. Din pacate nu am timpul sa intru in detalii intr-o lume in care complexitatea creste exponential, iar specializarea este inevitabila, asa ca va trebui sa-mi exercit acest drept la expresie, fie el patat de incapabilitatea de a forma pareri clare sau corecte.

Defapt constatarea mea cea mai importanta este ca nimeni nu stie exact despre ce vorbeste, ce este corect, ce este bun, ce este in orice categorie calitativa ati alege. Nici macar eu. Insa in naiva mea credinta intr-o perena figura parentala, am continuat sa cred ca cineva trebuie sa stie ce e mai bine de facut. Multi dau foarte bine senzatia ca stiu, dar nu stiu, sunt doar foarte buni manipulatori. Nimeni nu stie defapt toate raspunsurile si nimeni nu are toate raspunsurile corecte. Errare humanum est.

Asa ca admitand necunoasterea mea a stiintelor politice sau economice, a filozofiei, a ideologiilor si a tuturor fortelor care guverneaza dinamica sociala, am sa purced sa-mi exprim propria viziune. Si asa cum este obiceiul cel mai bine este sa pornesti de la principiile fundamentale, chiar daca mintea lucreaza cel mai adesea invers pornind de la particular si apoi ajungand la concluzii. Prin urmare principiile mele sunt neconturate, incerte, incomplete, un sistem axiomatic schiop si poate imposibil.

Este credinta mea cea mai ferma ca oamenii nu trebuie sa sufere. Si poate din asta deriva totul. Structura mea firava m-a facut poate sa cred asta si sa fiu catalogat uneori ca fiind de stanga, pentru ca am asteptat mereu ajutor din partea altora asa cum cred ca este normal ca si noi sa ne sprijinim semenii. Aici, de la un asemenea atat de pur exprimat incep insa problemele. Poate ca toate astea au mai fost scrise si analizate intr-o carte acum poate mai bine de 200 de ani, insa faptul ca eu nu am avut ocazia sa o citesc nu-mi linisteste angoasa si dezideratul de a scrie. Problema devine una semantica: ce inseamna sa nu suferi, ce inseamna sa fii fericit in conditiile in care natura umana este una perversa si te poate pacali pe tine insuti in ciuda celor mai bune intentii?

Capcana in care am cazut a fost aceea a incapabilitatii de a manifesta compasiune fata de cei care nu sunt dispusi sa faca eforturi. Si dintr-o data am devenit foarte de dreapta. Mi se pare normal sa fiu ajutat pentru ca sunt dispus sa muncesc dar nu dispun de oportunitati, dar nu sunt dornic sa-i ajut pe altii daca nu sunt gata sa faca tot ce le sta in putinta inainte de a apela la ajutor. Promovez practic o meritocratie in trepte, muncesti cat muncesti si apoi trebuie sa primesti ajutor de la altcineva sa poti trece la nivelul urmator. Insa realitatea nu e asa simpla, de multe ori oportunitatile sunt mai importante decat munca si orice om de pe lumea asta isi doreste sa nu munceasca daca gaseste sprijinul necesar pentru a face asta. Asemenea omului primitiv care vana si pescuia trebuie sa ne infruptam din roadele eforturile noastre atunci cand putem, sa mancam si sa ne odihnim ca sa ne pastram puterile pentru urmatoarea partida din jocul supravietuirii.

Munca devine astfel un element nu neaparat esential vietii de zi cu zi: cu totii ii invidiem pe cei care nu o fac si in acelasi timp ii detestam si consideram asta o nedreptate sociala. Si asta se extinde la intreaga gama de nuante exprimate mai ales prin prapastia dintre castiguri. Valoarea muncii unora pare sa fie cu ordine de marime peste a altora, desi stim ca sunt si ei oameni si este imposibil ca ei sa fie capabil de un efort nici macar inzecit. Munca nu este deci o cuantificare absoluta a activitatii noastre cotidiene, este doar un nume pentru preocuparea noastra esentiala: supravietuirea si perpetuarea.

Exista prin urmare aceasta idee foarte bine inradacinata care spune ca pentru a trai trebuie sa muncesti. Si prin negare devine aproape evidenta. Dar intrebarea este cat din timpul pe care il ai la dispozitie trebuie sa il dedici muncii si cat il poti lasa indolentei? Nu este oare nedrept ca unii oameni in aceasta lume lucreaza sub 40 de ore pe saptamana iar altii lucreaza de doua ori mai mult decat atat? Cu totii am vrea sa fim intr-o vacanta perpetua, sa citim, sa ne uitam la TV, sa iesim la bere si sa radem cu cei apropiati. E natural, dar este oare just? Sau ca sa revin problema compasiunii: ai continua sa muncesti la fel de mult daca in urma muncii tale stii ca cineva profita petrecand mai mult timp in repaus? Si in al doilea rand: cum cuantifici asta si cum ai rezolva problema echilibrarii balantei?

Abordarea naiva ar fi sa incercam sa ne consideram cu totii egali, ceea ce s-a incercat prin forta si a esuat, pentru ca evident nu suntem cu totii egali. Alternativa ar fi ca evident unii suntem mai buni ca altii si trebuie sa dovedim asta printr-o lupta constanta pentru propriul interes si o libertate individuala ridicata. Asta ar fi predica scolii din Chicago, lectia americana care acum pare sa se clatine, dupa ce a aparent a dat o palma socialismului exagerat de dupa al doilea razboi mondial. Mana invizibila ar trebui sa rezolve toate problemele si cumva intregul sistem ar trebui sa se regleze singur fara o guvernare centrala. Ce facem insa cu cei bolnavi, cu cei slabi, cu cei loviti de soarta? Ne vom comporta oare ca spartanii, ii vom lasa sa moara, ii vom extermina mereu prin genociduri pe cei ce nu au putere? Ce fel de libertate are un individ care nu si-o poate exprima in lipsa proprietatilor si a banilor? Care este diferenta intre o persoana care lupta sa urce in ierarhie prin munca epuizanta si un sclav? Ce fel de existenta este aceea in care singurul capital pe care il ai este abilitatea de a munci cu care in economia de piata poti literalmente muri de foame? Ce fel de existenta este aceea in care nu poti alege decat datorii la banca pentru casa, masina, educatie etc si plata lor este singura ratiune pentru care muncesti o viata intreaga?

Raspunsul pare mereu sa fie evident calea de mijloc, dar ca orice nuanta de gri ce pluteste in domeniul continuului intrebarea ramane pe unde tragem linia mai exact. Se pare ca o sa existe mereu oameni care o sa munceasca cinstit si altii care sa-i fraiereasca, abuzand de ajutoarele sociale sau de pozitiile lor de putere, intr-un cuvant de increderea celorlalti. Devine astfel o problema comportamentala, a stiintelor cognitive mai degraba, sa intelegi de ce oamenii, desi de cele mai multe ori se ridica din situatii precare si defavorizate, devin exploatatorii sau consumatorii apatici de maine. Cum e vorba din popor: cu binele te obisnuiesti repede.

Si asa am ajuns la al doilea principiu: perceptia fericirii este logaritmica - un fel de lege Weber-Fechner a satisfactiei sociale. Studii au demonstrat deja ca banii nu aduc fericirea decat pana la un prag. De acolo in sus intervin adictia si sevrajul, acolo unde se rupe linearitatea si lacomia devine nemarginita. Practic acest al doilea principiu vine sa il infirme pe primul - nu poti sa faci pe toata lumea fericita pentru ca nu poti sa sa ii satisfaci pe toti si cerintele lor mereu in crestere. Asemenea unor copii rasfatati, dupa ce i-ai scapat de boli si foamete vor veni sa-ti ceara adapost si dupa ce primesc case vor vrea automobile si masini de spalat rufe dupa care inevitabil vor vrea iPhone. (De ce? Pentru ca o merita.) Si cum resursele pe glob sunt limitate, care este practic teza de baza a economiei moderne - si nu departe de adevar, va exista in continuare aparenta ca unii oameni traiesc bine pe urma altora care traiesc foarte prost, si adesea nu doar o aparenta. Dar din nou, este asta oare just? Este just ca peste un miliard din populatia globului sa traiasca in saracie absoluta? Drepturile de baza ale unui om ar trebui sa fie accesul la hrana si la servicii medicale (si poate la un adapost minim - din nou cuantificarile sunt greu de facut); problema este ca de aici in sus totul devine saracie relativa si in ipocrizia noastra nu putem sa acceptam ca am putea sa traim cu mai putin.

Ar parea ca diminuarea propriilor asteptari pe care le avem de la lume intr-un spirit aproape budist ar fi rezolvarea tuturor problemelor. Asumarea egalitatii pornind din noi insine si asumata democratic si nu impusa prin forta de la centru. Pana la urma nu ar fi chiar atat de utopic avand in vedere ca in prezent platim impozite, un mecanism prin care compensam mecanismul Matei: cei bogati devin din ce in ce mai bogati si cei saraci din ce in ce mai saraci. Argumentul impotriva nu este insa oare cel al capitalismului impotriva comunismului: sugrumarea initiativei private conduce spre colaps economic? Este oare contextul economic gresit, prin faptul ca se pune prea mult accent pe valorizarea tuturor lucrurilor prin monede fiat si o mercantilizare a valorilor umane, si o redefinire a regulilor jocului este necesara? Sau sacrificiul unora (de multe ori multi) este necesar pentru progresul speciei si asigurarea unei macrostabilitati?

Poate ca daca am putea construi o termodinamica a tumultului social atunci poate modelul lumii umane ar fi un fluid in care unele zone sunt mai turbulente decat altele, altele mai calme, unele mai reci, altele mai calde, aproape precum vremea, mereu supus haosului, dar am accepta astfel ca nu putem garanta bunastarea tuturor in acelasi timp, asemenea unei eficiente Pareto ratate sau a unei probleme prost conditionate - mereu trebuie sa fim pregatiti sa facem compromisuri, fie la nivel individual fie macro-social. Poate insa ca acest lucru nu este posibil, sau il avem deja si nu ne ajuta defapt sa facem nici o predictie si ramanem la fel de nestiutori si fragili. Sau poate simulari de replicatori precum cele de viata artificiala bazate pe neo-darwinism ne-ar putea deschide ochii intelegerii pe viitor. Dar, desi cred cu tarie in gena egoista ca principiu edificator a intregului sistem dinamic, perspectiva nu arata prea bine: va trebui sa ne educam noi insine sa fim compatimitori fara a pierde insa vectorul creatiei - dorinta de a avea totul.

Ma aflu inca in faza in care incerc sa ma dezmeticesc dupa ce am vazut filmele Zeitgeist si sa inteleg unde distorsioneaza ei lucrurile - pentru ca toata lumea distorsioneaza in orice tabara s-ar afla. Si problema cu documentarele de stanga este ca apeleaza intotdeauna la sentimente - precum suferinta copiilor, care pentru nici un organism reproductiv nu este tolerabila, si te fac sa pierzi vederea de ansamblu, ecologia lucrurilor, faptul ca ai putea aluneca intr-o alta forma de xenofobism si ca oamenii aceea poate ca se inseala asa cum s-au inselta si altii in istorie. Tehnologia ar trebui intr-adevar sa combata raritatea resurseloe si ma bazez pe asta pentru un viitor sustenabil, intreabarea ramane insa daca ne poate face fericiti? Eu personal as dori sa dispara toate armele de pe pamant si sa avem incredere unii intr-altii pe intreg mapamondul. Este insa foarte probabil ca va fi nevoie in continuare sa fim separati in grupuri care concureaza pentru accesul la resurse (de exemplu masculi alfa care au parte de femeile frumoase) si ca viitoare stiinta a fericirii va fi una a stabilizarii fluctuatiilor (un fel de termostat al societatii) si nu una a uniformizarii.

Din punctul asta de vedere sunt de partea miscarilor sociale de protest din intreaga lume si le urmaresc cu sufletul la gura si imi doresc sa pot contribui mai mult. Sunt de parere ca trebuie sa existe intotdeauna contra miscare care sa reguleze societatea ca un mecanism de feedback negativ - asta este adevarata mana invizibila. Pe de alta parte nu pot fi de acord in totalitate cu protestul de dragul protestului, fara a oferi solutii. Si asa ma intorc la ideea mea initiala, ca pana nu ajungem sa intelegem lucrurile mai bine ar trebui sa ne tinem gura. Acelasi argument se aplica si la adresa politicienilor si oamenilor de afaceri care guverneaza lumea si care ar trebui sa manifeste mai multa retinere, chit ca fisa lor de post nu prea permite o asemenea atitudine. Nu cred nici ca ne trebuie o ideologie noua de tip marxist care sa functioneze ca un sistem calauzitor. Ne trebuie doar o atitudine stiintifica, sceptica intr-un mod sanatos si empirica pana in maduva oaselor. Nu ne mai putem ghida pasii la infinit conform speculatiilor unui filozof grec sau iudeu sau de oricare alta sorginte. Trebuie ascultati oamenii destepti, alese ideile bune si mai ales eficiente si juste si puse in aplicare.

Intre timp ocupati strazile daca sunteti mai temerari ca mine ca sa dati un sens democratiei, dar in acleasi ocupati-va si mintile cu gasirea unei solutii.