marți, 24 iulie 2007

Un alt fel de sclavie

Se pare ca legile care guverneaza sfera economica se bat cap in cap cu cele ale sferei academice. Cunoasterea nu se mai plaseaza in plan central, ci pe locul intai se afla cantitatea, productivitatea si profitul. Cunoasterea isi pierde astfel valoarea in raport cu nevoile specifice unei piete libere si a unor raporturi capitaliste de productie. Este cam ceea ce se petrece in batalia dintre softul comercial si open-source.

Produsele la care lucrezi nu au nici o insemnatate pentru cei care le scriu, ci sunt intotdeauna gandite pentru a satisface nevoile si dorintele clientului. Ceea nu este un lucru rau in aparenta, dar in exces acest obicei duce la infranarea puternica a creativitatii dezvoltatorilor. De unde si nevoia puternica a acestora de a activa pe alte planuri, sacrificand interesele banesti pentru a simti macar ca fac ceva interesant, ca acumuleaza cunoastere si nu se plafoneaza.

Intr-un blog de management in IT, autorul punea accent pe faptul ca programatorii sunt mereu orientati spre rezolvarea unei probleme si ca este un calvar pentru ei sa fie obligati sa faca alte lucruri de rutina sau birocratice. De asemenea, tema articolului era despre ceea ce ii motiveaza pe programatori, subliniind ca deseori nu banii, ci poate cateva dispozitive hardware noi din cand in cand ii pot mentine intr-o stare de satisfactie. Poate ca exemplul ales nu este cel mai bun si chiar jignitor daca ne gandim la aspectele de manipulare, totusi cam asa stau lucrurile in realitate.

Acumularea de cunostinte noi sau cercetarea nu-si gasesc rostul decat atunci cand se potrivesc strategiilor companiei si garanteaza succes comercial. Ceea ce presupune un aspect profund nesigur si inpredictibil. Atitudinea manageriala este de cele mai multe ori de respingere, apelandu-se de cele mai multe ori la tehnici mai vechi, consacrate si mai sigure. Noam Chomsky afirma intr-un articol ca daca SUA n-ar fi investit masiv si paranoic in aparare, cercetarea stiintifica n-ar fi atins culmile la care s-a extins in prezent si in industria civila via cea militara. Poate din acelasi motiv anul acesta Microsoft continua sa-si creasca castigurile, iar Google evolueaza modest datorita tacticii de investitie in oameni si oferirea unor conditii de munca similare unui campus universitar.

Cuvantul esential ar fi "masinism". Nu capitalism si nici comunism, pentru ca amandoua sufera de aceeasi problema. Oamenii sunt priviti ca rotite perfect inlocuibile dintr-un mare mecanism determinist. Individul isi pierde total valoarea ce i-o confera trasaturile sale unice. Ceea ce iti place tie nu conteaza, important e sa fii cat mai uniform, cat mai asemanator cu ceilalti si sa muncesti.

Munca devine astfel principalul reper dupa care o persoana este evaluata in societate. Fie ca este vorba de munca pt binele comun social, fie ca este vorba de cresterea profitului si curgerea libera a capitalului, fiecare om stie ca datoria sa in viata este sa munceasca. Iar rezultatul muncii sale trebuie sa fie intotdeauna cuantificabil. Capitol la care artistii, filozofii si chiar oamenii de stiinta au stat prost intotdeauna. Paradoxul este adesea ca mostenirea lasata de unii umanitatii este infinit mai mare decat plata pe care si-au primit-o autorii la timpul lor, daca nu cumva chiar au fost desconsiderati si umiliti.

Artificial este mentinuta impresia ca suntem obligati de la nastere ca dupa ce terminam scoala se muncim toata viata cel putin 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana. Aceasta ne da dreptul sa ocupam un loc in societate, sa avem o casa, sa avem un nivel de confort, sa putem intemeia o familie, banii nefiind defapt decat un mijloc intermediar. Defapt pana si in America, unde curge laptele si mierea, banii sunt tot o iluzie, pentru ca oricum ajungi inglodat in datorii datorita orientarii spre consum. Aceasta credinta interioara puternica ca nu putem trai fara un job permanent si doar 20 de zile de concediu pe an ne mentine practic intr-o stare de sclavie acceptata. Ne resemnam sa muncim pentru binele si placera altora pentru simplul motiv ca asa trebuie. Defapt suntem speriati de moarte de perspectiva pierderii rangului social, desi de cele mai multe ori tindem sa o echivalam cu saracia.

Analogia cu povestea cu greierele si furnica este adesea gresita. Traim intr-o lume in care bogatia este adunata in varfurile ierarhiilor coorporatiste, iar cauzele saraciei nu sunt defapt lipsa resurselor naturale, ci mai degraba supra-productia. Miscare de downshifting are darul de a dovedi ca nimeni nu ne obliga sa mentinem acesta stare de fapt prin insasi atitudinea noastra consumista si insetata de avutie, confort si putere. Insa cei care cred in continuare ca actiunile lor se masoara in banii pe care ii produc vor pune de fiecare data bete in roate unei viziuni care nu numai ca este mai sanatoasa, dar ne-ar putea chiar salva de la autodistrugere.

Prin urmare daca orele de munca n-ar mai fi privite ca o pasta omogena si muncitorii ca o masa compacta si uniforma nu s-ar ajunge la haos, anarhie si pauperizare, ci poate la metode noi si organice de management. Nu este nevoie de o revolutie, este suficient sa deschizi ochii si sa-ti dai seama ca esti propriul tau sclav. Nu e nevoie sa renunti la serviciu sau sa sa cobori pe lista de salarii. Este suficient sa renunti la imperative autosugestionate, cum ca ai avea nevoie de masina, telefon nou, iPod, subwoofer, laptop, vacanta la hotel de lux, bijuterii din aur, apartament in Bucuresti si multe multe altele. Atunci vei stii singur ce sa faci cu libertatea dobandita.