In memoriam

Cativa prieteni buni mi-au spus in moduri diferite ca urmaresc blogul meu ca sa vada ce mai fac, in ce stare sunt si ce mai scriu. Unul mi-a zis chiar ca daca ar fi sa ia in serios ce scriu, ai zice ca vreau sa ma sinucid. Ce-i drept am scris aici de multe ori in clipe grele de depresie si nu sunt in stare sa spun acum daca ele formeaza mare parte din viata mea. Eu tind sa cred ca nu, ca fiecare dintre noi este mult mai mult decat starile inalte sau joase prin care trece. Ei bine, pentru cei ingrijorati, vreau sa le spun ca sunt bine, mult mai bine decat am fost in alte dati in trecut. Dar destul cu egoismul si sa spun de ce scriu defapt. De ce m-am reintors la blog dupa ce n-am mai postat din iunie (apropo, nu m-am oprit din cautat sensul vietii) si de ce titlul cu pricina?

Citeam de curand o poveste numita "Programming and Madness" care m-a intristat. Tipul care povesteste se pare ca si-a revenit, dar asta nu a sters ceea ce i s-a intamplat, atat doar ca a invatat sa traiasca mai departe, asa cum a putut mai bine. M-au impresionat cel mai mult cuvintele astea: "Here is something important that I learned in the process. It is something that they teach you in mental hospitals: Reality doesn't just happen to you. It is something that you make." si pot sa zic ca am inteles ce a vrut sa spuna. Insa asemenea povesti par foarte departe de tine, atat in timp cat si in spatiu.

Nu la fel mi s-a parut vestea pe care mi-a dat-o mama ieri seara. Chit ca sunt departe ca spatiu fata de tara, si chit ca amintirile mele de pe vremea liceului si a olimpiadelor aproape ca s-au sters de tot, nu poti sa nu simti ca o asemenea stire te loveste cumva. Pot sa zic ca am cunoscut-o intrucatva pe Ami inainte sa se sinucida. Nu stiu de ce, nu stiu cum, nu stiu nici exact cand, stiu doar ca depresia a fost de vina, arde-o-ar focul. Cei care au cunoscut-o mai bine in ultima vreme au stiut mai bine ce sa spuna; mi-au placut randurile astea: "Sa ai in cap smoala, sa nu iti aduci aminte, sa nu auzi, sa nu vorbesti, sa ai capul inundat de o singura idee care te obsedeaza si iti roade creierul". Imi suna atat de familiar si presupun ca multora la fel (mai multi decat credem), numai ca eu nu vreau sa mor si se pare ca nici ea n-a vrut (pe blogul ei se prezinta "Ivan Al. T. Anamaria. (Campina, 1982 -> (vreo 84 de ani planuiesc cu vivacitate)"). Se pare ca uneori realitatea se deformeaza atat de mult pentru unii, incat singura solutie pare sa fie moartea. Dar degeaba mai comentez eu... sunt doar cuvinte care se pierd in vant si nimic nu aduce oamenii inapoi din moarte. Imi vine in minte o melodie, nu stiu daca e potrivita: "And I may just waste away from doing nothing/ But you're a martyr for even less".

E pacat de ce se intampla uneori, de cum bolile mentale trec ignorate de atatea ori, cum lumea le stigmatizeaza si ii marginalizeaza pe cei ce sufera, si cum singura alternativa pare a fi sa te ascunzi, iar din cauza asta nimeni nu este ceea ce pare sa fie. Cu totii ne ascundem in scoici si facem tot ce putem sa fim fericiti in aceasta lume cruda. (Si asa cum apropiati ai mei stiu si am subliniat-o de multe ori, cand spun asemenea lucruri nu sunt orbit de pesimism, ci trebuie sa recuonastem ca sunt realist, ca asta e adevarul oricum ne-am simti de la o zi la alta si oricum ne-am ascunde dupa degete.)

Ma opresc aici. <"In a line for a number, but you can't understand / Like a modern man">

Niste ganduri despre credinta si creier

Un prieten mi-a spus recent ca daca ar crede ca nu exista viata dupa moarte atunci s-ar apuca sa jefuiasca banci sau sa comita diverse crime fara nici cea mai mica consideratie pentru implicatiile etice sau urmarile concrete ale actiunilor sale. N-am sa insist prea mult asupra absurditatii ideii asa cum imi apare mie (ea presupune mai multe lucruri, printre care si faptul ca oamenii care nu cred ar trebui sa fie total lipsiti de speranta, disperati si sa se manifeste haotic fara existent unui sens, i.e. unei certititudini la sfarsitul vietii). In schimb am sa ma concentrez asupra credintei mele ca oameni care nu sunt nici religiosi, nici adepti ai vietii de dupa, sau a oricarei alte forme de justitie divina sau a unor norme morale externe si absolute, nu au nici o problema in a avea o atitudine umanista, constructiva, de cooperare, o inclinatie spre fericire, pace si bunastare.

Din punctul meu de vedere nu exista nici un motiv pentru care initiative de intr-ajutorare sau filantropie, sau orice alte forme de altruism social extins, sa fie asociate cu embleme religioase. Adesea un gest este numit crestinesc daca este caracterizat de atribute pozitive (si nu e nevoie sa definesc mai mult ceea ce cunoastem cu totii prin bun simt), dar asemenea virtutii sunt promovate de mai toate religiile lumii. Cartile sfinte sunt folosite pe de o parte pentru a face oamenii mai buni pe de o parte, pe cand alte ori sunt intrebuintate pentru a ii dezbina, pentru a-i asmuti unii impotriva celorlalti, de a-i impinge la razboi si pentru a imparti lucrurile in albe si negre, bune si rele, persoane drepte si persoane strambe (ce trebuie alungate sau infrante, fiind incarnarea pe pamant ai unor demoni malefici).

Eu sunt de parere ca lucrurile sunt mult mai relative decat atat, insa nu relativ in masura in care nu putem stii nimic cu siguranta despre nimic. Asta e in general raspunsul pe care il primesc atunci cand spun ca eu cred in stiinta ca ne poate oferi raspunsuri: daca nu e alba si daca nu e neagra, atunci cum e? Raspund: depinde. Pai daca nu esti in stare sa oferi un raspuns clar, inseamna ca religia veche de milenii (si cea dreapta, pt ca s-a intamplat sa ma nasc intr-o anumita religie) are raspunsurile corecte, indiferent daca se aplica sau nu tot timpul, iar uneori sunt pur si simplu absurde. In general oamenii prefera sa ia raspunsuri gata facute in probleme morale, decat sa stea sa se gandeasca si sa incerce sa deduca o concluzie rationala bazata pe context si cateva principii bine dovedite. E cel mai usor sa fii conservator, sa respecti traditia, sa iei acelasi decizii ca si parintii tai si sa ai acelasi valori etice, pentru ca in felul asta poti fi pur si simplu pasiv, sa nu te preocupi de aceasta problema si sa-ti traiesti viata linistita, asa cum o percepi - (aparent) simpla. “De ce sa-ti bati capul cand lucrurile functioneaza bine asa cum sunt?”

Sam Harris face o treaba mai buna decat mine in prezentarea sa de la TED (numita “Science can answer moral questions“; si probabil in cartile sale) in a demonstra lucrurile acestea. Cele mai importante idei ce pot fi desprinse de la el in opinia mea sunt acelea ca: prima, in ciuda faptului ca exista un spatiu imens de configuratii morale posibile, va exista intotdeauna un set de miscari compatibil cu bunastarea globala a umanitatii (exemplul lui este jocul de sah sau deosebirea mancarii de otrava) si a doua, ca daca vrem cu adevarat sa alcatuim un set de precepte morale universale trebuie sa intelegem cum functioneaza creierul uman mai intai, si sa luam aceste cunostinte in considerare atunci cand facem o judecata morala, si nu niste adevaruri gata date prin revelatie sau filozofare unilaterala.

O exemplificare mai concreta a ultimei idei mi se pare domeniul economic, impreuna cu mai tanara ramura a economiei comportamentale. Manualele ne spun ca telul ultim al sistemului economic este maximizarea fericirii individului si ca fiecare participant este o fiinta rationala, capabila sa ia cele mai bune decizii in orice conditii date. Nu cred ca este particica a acestei afirmatii care sa nu esueze in modul cel mai lamentabil posibil in fata testului realitatii, ca sa nu mai vorbesc de ambiguitatea termenilor precum "fericire" sau "bun", care in final se reduc la un set de valori morale, adesea foarte relativ. Sunt de acord cu faptul ca putem fii rationali, nu cred insa ca o putem face timpul, mai ales cand mintea este pacalita cu tot felul de trucuri psihologice (cum ar fi publicitatea sau iluzia imbogatirii rapide) si, mai mult, atunci cand devine confuza, fiind poluata cu zgomot ideologic. Nu cu totii suntem inzestrati cu puterea de a rezista mrejelor vanzatorilor sau a predicatorilor, atunci cand ne ataca la nivelul cel mai bazal al existentei: sentimentele si emotiile.

Asa cum multi psihologi si neurosavanti au aratat, exista acest mod de functionare al creierului uman, primar din punct de vedere evolutiv, insa foarte important in viata de zi cu zi, aparent inconstient, de foarte multe ori incontrolabil, in care reactille emotionale din sitemul limbic devin responsabile de luare deciziilor si nu gandirea critica din cortex (prefrontal). Daca de foarte multe ori aceasta ne poate salva viata sau ne poate scoate din bucle infinite de analiza, alteori se poate intoarce impotriva noastra si deveni o slabiciune de care ceilalti pot profita.

Concluzia am uitat-o si eu pentru ca am scris acum cateva saptamani acest text, asa ca daca vi se pare ca se termina brusc imi cer scuze. Insa mare lucru nu mai aveam de spus, iar concluziile puteti sa le trageti si voi singuri.