Sens si adevar

Problema sensului e similara cu cea a adevarului. Stiintele se mandresc cu marea calitate de a se afla mereu in cautarea adevarului. O parte de adevar a fost deja separata de falsitate, pareri gresite au fost indreptate, teorii au fost formulate, aruncate, inlocuite, filtrate prin briciul lui Occam. Asa ca mai e mult adevar de dezgropat. Uneori ti se pare ca adevarul e o minciuna convenabila, care se potriveste la momentul respectiv. Dar asta ar insemna sa pierzi toata vigurozitatea ideii de adevar. Daca adevarul unor anumite lucruri nu poate sta, atunci multe altele se vor prabusi in cascada ca piesele de domino. Daca propozitia “Viata are sens” ar avea valoare de adevar “fals” ar insemna poate o tragedie, dar macar ar reprezenta o certitudine. Ne-am obisnui toti cu ideea pana la urma. Dar adevarul unei asemenea afirmatii atarna in balanta, parand mai degraba o probabilitate de clasificare sau o valoare a logicii fuzzy. Nu poti fi niciodata sigur asa cum esti sigur de adevarul unei figuri silogistice. Insa sensul nu poate exista o treime si fi absent restul de doua. El este sau nu este. Daca nu putem stabili adevarul aasupra existentei sensului atunci problema rezida ori in incapacitatea noastra de a stabili adevarul ori in indecidabilitatea raspunsului. Si daca nu se poate clarifica chestiunea sensului vietii, apare ca o continuare dilema sensului cautarii adevarului. Ce rost are sa mai caut adevarul daca nu stiu ca existenta sensului e un truism? Si totusi cautarea poatea sa fie o tendinta naturala, un fel de varietate a sensului. De ce as cauta ceva daca nu as fi convins ca il voi gasi? Sau mai degraba stiu ca acel lucru exista (si asta e un adevar), iar universul conspira pentru a-l ascunde de mine (prin fals/minciuna). In asemenea situatie ma vad nevoit sa postulez un sens sau altul pentru ca pur si simplu nu pot gasi o explicatie mai buna. (Aici apare totodata problema cunoasterii sensului: daca el exista, il putem afla?) Religia le-a oferit de fiecare data oamenilor credinta ca exista un sens pentru toate, din simplul motiv ca negatia acestui crez n-a parut sa fie o optiune viabila. “Platon este muritor” – asta da un adevar logic ce nu va fi infirmat niciodata precum “Toate lebedele sunt albe”. (Ne-o spune si legea a doua a termodinamcii: nu poti construi un perpetuum mobile.) Moartea este cea mai mare certitudine pe care o avem. Dar sensul? Am nevoie sa stiu, pentru ca a spune ca sensul vietii este sa mori pare sa fie cea mai simpla demonstratie si totodata cea mai de neacceptat. Ar garanta totusi adevarul existentei sensului. Si atunci poate exista un adevar absolut pentru orice enunt, deci ceva spre care sa tind, iar cautarea mea sa aiba un sens. Pornind astfel de la premisa mortii imi fundamentez aspiratia spre absolut si imi justific sacrificiul pentru cunoastere. O idee aparent frumoasa, dar trista. (M-am invartit oare in cerc?) Daca adevarul nu este insa un invariant universal, ci se aplica doar sporadic, atunci notiunea de sens ar putea fi sarita de rationalitate si lasata in coada de peste. Ne-ar scuti insa de drama lucida a traitului pentru a muri. Lucrurile devin mai colorate si undeva in adancul tau simti ca trebuie sa fie mai mult decat ceea ce vezi. Dar daca nu mai poti fi sigur de sensul vietii, nu mai esti sigur nici de sensul cautarii a ceea ce presimti a, reducandu-se totul din nou la cercul vicios al adevarului. Caci pana la urma asa ne intemeiem stiinta, prin acumulare treptata de adevaruri, ca un castel din carti de joc. Intotdeauna acea farama de indoiala care pluteste asupra sensului te va paraliza in incercarea de a stii totul. Iar lipsa timpului, incapacitatea fizica, boala, nenorocul, intr-un cuvant spritul mortii, vor da mereu tarcoale pentru a-ti reaminti desertaciunea lumii. Ajuns in acest punct vine intrebarea de raspantie: vei alege calea epifaniei sau ateismul? Cine are curajul sa traiasca fara sens? Sa traiasca ca si cum ar fi mort? Sa fie acesta spiritul timpului in care traim? Suntem doar niste morti umblatori? Si in aceasta lumina sinuciderea sau moartea consimtita apare ca o izbavire sau ca un pacat? Si m-as duce si mai departe si as intreba: poate martiriul unei singure persoane sa daruiasca sensul vietii pentru miliarde?

Sens si adevar

Problema sensului e similara cu cea a adevarului. Stiintele se mandresc cu marea calitate de a se afla mereu in cautarea adevarului. O parte de adevar a fost deja separata de falsitate, pareri gresite au fost indreptate, teorii au fost formulate, aruncate, inlocuite, filtrate prin briciul lui Occam. Asa ca mai e mult adevar de dezgropat. Uneori ti se pare ca adevarul e o minciuna convenabila, care se potriveste la momentul respectiv. Dar asta ar insemna sa pierzi toata vigurozitatea ideii de adevar. Daca adevarul unor anumite lucruri nu poate sta, atunci multe altele se vor prabusi in cascada ca piesele de domino. Daca propozitia “Viata are sens” ar avea valoare de adevar “fals” ar insemna poate o tragedie, dar macar ar reprezenta o certitudine. Ne-am obisnui toti cu ideea pana la urma. Dar adevarul unei asemenea afirmatii atarna in balanta, parand mai degraba o probabilitate de clasificare sau o valoare a logicii fuzzy. Nu poti fi niciodata sigur asa cum esti sigur de adevarul unei figuri silogistice. Insa sensul nu poate exista o treime si fi absent restul de doua. El este sau nu este. Daca nu putem stabili adevarul aasupra existentei sensului atunci problema rezida ori in incapacitatea noastra de a stabili adevarul ori in indecidabilitatea raspunsului. Si daca nu se poate clarifica chestiunea sensului vietii, apare ca o continuare dilema sensului cautarii adevarului. Ce rost are sa mai caut adevarul daca nu stiu ca existenta sensului e un truism? Si totusi cautarea poatea sa fie o tendinta naturala, un fel de varietate a sensului. De ce as cauta ceva daca nu as fi convins ca il voi gasi? Sau mai degraba stiu ca acel lucru exista (si asta e un adevar), iar universul conspira pentru a-l ascunde de mine (prin fals/minciuna). In asemenea situatie ma vad nevoit sa postulez un sens sau altul pentru ca pur si simplu nu pot gasi o explicatie mai buna. (Aici apare totodata problema cunoasterii sensului: daca el exista, il putem afla?) Religia le-a oferit de fiecare data oamenilor credinta ca exista un sens pentru toate, din simplul motiv ca negatia acestui crez n-a parut sa fie o optiune viabila. “Platon este muritor” – asta da un adevar logic ce nu va fi infirmat niciodata precum “Toate lebedele sunt albe”. (Ne-o spune si legea a doua a termodinamcii: nu poti construi un perpetuum mobile.) Moartea este cea mai mare certitudine pe care o avem. Dar sensul? Am nevoie sa stiu, pentru ca a spune ca sensul vietii este sa mori pare sa fie cea mai simpla demonstratie si totodata cea mai de neacceptat. Ar garanta totusi adevarul existentei sensului. Si atunci poate exista un adevar absolut pentru orice enunt, deci ceva spre care sa tind, iar cautarea mea sa aiba un sens. Pornind astfel de la premisa mortii imi fundamentez aspiratia spre absolut si imi justific sacrificiul pentru cunoastere. O idee aparent frumoasa, dar trista. (M-am invartit oare in cerc?) Daca adevarul nu este insa un invariant universal, ci se aplica doar sporadic, atunci notiunea de sens ar putea fi sarita de rationalitate si lasata in coada de peste. Ne-ar scuti insa de drama lucida a traitului pentru a muri. Lucrurile devin mai colorate si undeva in adancul tau simti ca trebuie sa fie mai mult decat ceea ce vezi. Dar daca nu mai poti fi sigur de sensul vietii, nu mai esti sigur nici de sensul cautarii a ceea ce presimti a, reducandu-se totul din nou la cercul vicios al adevarului. Caci pana la urma asa ne intemeiem stiinta, prin acumulare treptata de adevaruri, ca un castel din carti de joc. Intotdeauna acea farama de indoiala care pluteste asupra sensului te va paraliza in incercarea de a stii totul. Iar lipsa timpului, incapacitatea fizica, boala, nenorocul, intr-un cuvant spritul mortii, vor da mereu tarcoale pentru a-ti reaminti desertaciunea lumii. Ajuns in acest punct vine intrebarea de raspantie: vei alege calea epifaniei sau ateismul? Cine are curajul sa traiasca fara sens? Sa traiasca ca si cum ar fi mort? Sa fie acesta spiritul timpului in care traim? Suntem doar niste morti umblatori? Si in aceasta lumina sinuciderea sau moartea consimtita apare ca o izbavire sau ca un pacat? Si m-as duce si mai departe si as intreba: poate martiriul unei singure persoane sa daruiasca sensul vietii pentru miliarde?

Frustare, rabdare si tutun

Dupa nenumarate incercari am reusit sa-mi fac intr-un final pe Google Blogger. Se pare ca netul imi merge de rahat. Sau Windows-ul. Dupa ce am incercat o juma de zi, mi-a mers www.blogger.com. Aceleasi probleme le-am avut si cu alta nenorocire de site pentru o tema la un curs. Nu mai conteaza, nu mai intru in detalii. Asta e primul post, defapt pe post de umplutura. Dupa aia o sa incerc sa rezolv partea cu feed-ul pe 360. Si dupa aia pot sa aplic tehnica drag and drop direct asupra calculatorului.

Trialog

- Spune-mi un lucru: exista oare un sens in viata?
- Ce te face sa crezi ca as sti eu sa-ti raspund la o asemenea intrebare?
- Pari mai invatat, mai intelept, mai experimentat.
- Si crezi ca asta-i suficient?
- Eu cred ca nu punem intrebarea bine.
- Pe tine nu te-a intrebat nimeni nimic. Eu am nevoie sa stiu.
- Of, dar nu pot sa-ti raspund. Cred ca a incetat sa-mi mai pese de la o vreme incolo. Sau chiar daca mi-a vneit fugar acest gand l-am alungat repede.
- Si cum ai putut sa traiesti asa pana acum? Cum ai putut fara sa traiesti fara un sens?
- Eu cred ca defapt nu exista un sens, ca totul e o amagire. Asa cum nu exista nici alb, nici negru si nici capat de drum. Nu suntem tot timpul decat in trecere.
- Ti-am zis odata sa taci. Eu simt ca ma mistui fara sens. Lumea e atat de fada si rece fara el. Pot minimiza orice fapt la o simpla insiruire de acte banale, de atomi stingheri si neimportanti. Orice gand, orice sentiment, orice emotie isi pierde toata valoarea intrinseca cand este scoasa din legea cauzalitatii. Tot ce este facut in vand devine prilej de indurerea, de doliu pentru ceva pierdut ce nu va fi regasit niciodata. Insasi moartea e lipsita de sens.
- Alunga-ti tinere gandurile negre. E felul in care au trait oamenii de milenii. E singura cale. Nu vezi ca in zadar au cautat savantii raspunsuri pentru tainele universului. De doua mii de ani nu fac decat sa le adanceasca.
- Vezi, si tu vorbesti de zadarnicie.
- Dar incerc sa-ti demonstrez ceva.
- Mi-am pierdut demult credinta in demonstratii si in toata nebunia asta cu multimi incluse in ele insesi, axiome, relativitate, indecidabilitate, paradox, nu mai inteleg nimic. Si cum as putea sa incep sa inteleg daca mi-am pierdut pana si motivatia de a incerca.
- Poate ca defapt asta e: ti-ai pierdut credinta.
- Vrei te rog sa nu mai te bagi.
- Timpul le rezolva pe toate, fiule.
- Timpul se scurge mult prea repede si nu fac decat sa ma inec in regrete.
- Regretul exista pentru ca ii dai tu voie sa existe.
- Chiar nu intelegi ca nu vrea nimeni sa te asculte.
- Ba ar trebui sa-l asculti. Esti odios de romantic. Pe vremuri m-ai fi facut sa-ti trag o palma. Nebuni ca tine gata sa se sinucida de dragul unor idei filozofice sau ca se simt napastuiti de soarta. Imi faceti greata.
- Si de ce nu ma lovesti? Loveste-ma! Macar asa pot sa mai simt si eu ca traiesc.
- Tinerii din ziua de azi...
- Potoliti-va! Nu la asta ma refeream. Incearca sa intelegi ca puterea e in mainile tale. Tu decizi ce se petrece cu viata ta. Mai mult decat crezi. Trebuia doar sa inveti sa stapanesti aceste forte.
- Nu te contrazic de data asta. Si eu cred in liberul arbitru.
- Ma indoiesc ca se referea la liberul arbitru. Alta scorneala pe langa alchimie si eterul luminos.
- In fine, ziceti-i cum vreti, dar degeaba exista libertate daca nu exista o directie sper care sa se orienteze. Alternativa este haos.
- Daca recunosti ca exista o directie, recunosti ca exista o farama de destin, de predeterminare.
- Haosul nu e chiar atat de rau. Ne-am nascut din haos.
- Dar nu vrem sa ne intoarcem acolo. Viata e cu totul altceva, e o piatra nestemata a organizarii, aproape perfecta, dar cu un mare defect – moartea.
- Moartea e fireasca. E chiar necesara, am ajuns sa cred. Cred ca ar fi de zeci de ori mai rau sa traiesti vesnic, sa nu mori. Gandeste-te cum ar fi sa stii ca nu se va termina niciodata, ca nu te vei odihni niciodata
- Dar nu vei sti niciodata asta, pentru ca nu se poate. N-a reusit nimeni , desi toti in secret sa straduie sa o realizeze. Nu am intalnit inca nici nu nemuritor care sa-mi marturiseasca ca viata lui e un calvar.
- Trupul acesta nu-i decat o cochilie, iar sufletul nostru calatoreste dintr-o viata in alta realizand astfel imortalitatea. Asta pana cand va atinge starea suprema de gratie, acolo unde spatiul nu mai exista, iar timpul se va opri.
- Nebun ipocrit! N-avem nevoie de martiri predicatori. Cine esti tu sa-mi garantezi ca exista ceva dupa moarte?
- Pascal a demonstrat matematic ca Dumnezeu exista.
- A demonstrat un cacat.
- Si totusi e unul dintre cei care-au pavat drumul spre rationalismul tau puternic. Poate ca ai uitat defapt sa traiesti, te-ai gandit la asta?
- Vezi ca incepi ca incepi sa te contrazici. Mai devreme mi vorbeai despre cat de fireasca e moartea, fara sa te sfiesti sa aduci vorba de nemurire. Defapt tu insuti o astepti ca pe o izbavire. Sau ca timpul vindeca ranile. Ce treaba are moartea cu viata? Ce Dumnezeu nedrept ne lasa sa suferim si sa murim?
- Ha, cred ca am mai auzit replica asta undeva. Si nu ma contrazic deloc. Asa e viata – o dihotomie: fericire si tristete laolalta. Teoria complementaritatii, yin si yang. Trebuie sa-ti faci datoria de om, sa-ti gasesti o femeie, sa o iubesti, sa faci copii, sa-i cresti cu dragoste, sa fii un om muncitor, onest si sa mori demn.
- Te crezi ce spui? Te auzi macar? Cei mai multi mor in chinuri, vaitandu-se ca niste copii speriati si implorand iertare dupa o viata de adulter, alcoolism sau alte vicii si ani de munca in zadar, iar odraslele nici macar nu vor sa le mai vada fetele. Asta-i adevarul, asta-i lumea in care traim. Spune-mi care este rostul pentru toate astea?
- Baiete, te inseli amarnic... Nu pot sa gasesc cuvintele care sa te convinga. Oricum argumentatia paleste in fata ta. Ideile tale sunt oricum prea adanc cladite ca sa ti le zgudui eu. Doar viata poate sa o faca. Am fost si eu ca tine si iti spun: te inseli!
- Sau vrei sa crezi asta? Cu disperare...
- Nu, nu, nu!
- Nu mai conteaza. Oricum mi s-a uscat gura si mi-am pierdut sirul ideilor. Nu mai pot vorbi si simt ca si-asa nu mai are nici un sens...
- In viata trebuie sa urmezi calea armoniei si a compasiunii. Trebuie sa meditezi pentru a ainge serenitatea.
- Taci, ca te strang de gat!

Tehnica Alexander

Am vrut sa postez alaltaieri ceva, dar am pierdut tot pentru ca pishatul de server Yahoo n-a vrut sa mai raspunda, iar cacatul de Firefox n-a stocat textul nicaieri. Nu stiu daca am sa mai scriu din nou. Pe scurt era vorba ca am fost in concediu la Toulouse, la Ana, unde am vazut un prea frumos concert Porcupine Tree, si am mai stat si vreo 2 zile prin Barcelona. Super tare! :D

M-am uitat mai devreme la un film despre tehnica Alexander in care am fost surprins sa-l vad pe William Hurt in postura de invatacel. E un actor apropiat de sufletul meu, probabil pentru ca mi-a ramas imaginea lui din Jude the Obscure, asa cum mi-a ramas si cea a lui Jeremy Irons din Lolita. Bineinteles, subiectiv.

Prima data am citit despre tehnica Alexander cand am inceput sa caut informatii pe net despre ce inseamna un scaun ergonomic bun. Si surpriza: gasesc un post pe un forum cu un scaun a carei poza n-o gasesc acum, dar, oricum, foarte bizar. N-avea spatar, in schimb mai avea un fel de suport pentru genunchi in care sa te sprijini pentru a mari unghiul dintre picioare si coloana la mai mult de 90 de grade. Intamplarea a facut sa vad in realitate un astfel de scaun in Franta la niste tineri romani stabiliti acolo. Desi mi s-a oferit ocazia n-am fost prea curios sa vad cum e sa stai in el. Oricum mi-au spus ca mai mult de 3-4 ore nu rezisti pe el. Raman la tipul clasic de scaun. Cert e ca nu se stie prea bine ce anume face un scaun sa fie ergonomic.

Si aici intervine tehnica Alexander. Se pare ca problema nu e in scaun, ci in postura. Si daca lucrati ca si mine 8+ ore pe zi stand in fata monitorului probabil ca aveti deja dureri de spate. Daca la calculator nu poti renunta, atunci ce e de facut? Sa bagam bani multi in conditii bune de lucru. Sa dam banii pe doctori si pastile. Sa facem fizioterapie, sport si plimbari pe jos. Bineinteles toate au importanta lor, dar se pare ca nu e suficient. Se pare ca adevarata cauza a problemelor se afla in obiceiurile noastre cotidiene inconstiente si modul in care ne folosim trupul fara sa ne dam seama cand mergem, cand stam, cand vorbim etc.

F. M. Alexander, inventatorul tehnicii, a trait candva la pragul intre secolele XIX si XX si a fost actor. Problema lui era ca-si pierdea vocea pe scena; i-au luat multi ani sa afle de ce, pt ca doctorii ii spuneau ca n-are nimic, dar a reusit pana la urma. William Hurt se pare ca avut si el o problema similara pe care a rezolvat-o cu ajutorul unui antrenor al tehnicii Alexander.

Desi suna a Yoga sau Tai-Chi sau mai stiu eu ce tehnica straveche orientala, este mult mai rationala si stiintifica decat pare. Si totusi cred ca toate ajung defapt la un numitor comun. Caci in definitiv nu este vorba decat de o metoda de relaxare si cunoastere profunda a fiecarui muschi din corp. Nu ca as fi eu expert in asta, dar din cate m-am documentat, nu este decat o alta metoda de combatere a stresului, caci pana la urma stresul inseamna in mare parte foarte multa tensiune musculara.

Dezavantajul este ca pana devine eficienta tehnica necesita foarte mult timp de introspectie si rabdare. Ceea ce paleste in raport cu eficacitatea solutiilor rapide precum antiinflamatoarele si analgezicele carea "iti iau durerea cu mana". Dar de obicei medicamentele devin inutile de la un punct incolo, chiar si in doze mari. Pentru ca suntem prea ocupati sa ne gandim la noi si ce se intampla in corpul nostru, continuam sa traim prost si sa facem alegeri gresite. Cam asta caracterizeaza generatia chimica din care facem parte - si mai ne miram de ce se consuma droguri.

Traim intr-o epoca a nevrozelor, a alergiilor, a depresiilor si a psihosomatizarii. Mi-am pierdut increderea in medicina moderna, dar nu cred nici in sarlatanismul terapiilor alternative. Multe sunt doar Placebo. Nu neg nici grauntele de adevar pe care-l gasesc in ele, Alexander fiind unul din exemple. Cred insa doar in mine. Lui Alexander i-au luat 9 ani si 3 oglinzi mari ca sa descopere lucruri despre comportamentul sau de care nu era constient. Asa si eu incet incet incep sa ma descopar. Ma simt in continuare teribil de confuz. Pana la urma oricare ar putea fi un drum gresit, oricand as putea gresi fatal, dar ma asteapta o viata intreaga de incercari inainte. Macar nu sunt un ignorant... sunt hedonist :P.