Primii arhitecti ai ratiunii artificiale nu si-au pus problema constiintei sau afectului, asa cum nu a facut-o nici behaviorismul, reprezentand la acea data o ipoteza inutila. Ca si in cazul geometriei sau a mecanicii, s-a pornit de la Aristotel de la care s-au preluat dihotomia subiect-obiect, particular-universal si figurile sofistice ca pietre de temelie pentru logica propozitiilor si mai tarziu a predicatelor de ordin I si II. In jurul logicii s-au adunat apoi tot felul de extensii menite sa o apropie cat mai mult de o interpretare fidela a limbajului natural si sa o indrepte catre un taram mai cantitativ, precum cel al matematicii si tehnicii, asa cum s-a intamplat cu algebra lui Boole sau logica fuzzy. Defapt ceea ce s-a incercat a fost descoperirea unui fel de pattern-uri in gandirea umana, ceva ce lingvistii ar putea denumi drept Gramatica Universala, ce ar putea fi usor transpuse in ecuatii si algoritmi.
Rezultatul a fost IA (Inteligenta Artificiala), o noua ramura a computer science menita sa profite de imensa putere de calcul oferita de noile masini numerice electronice. Unul din promotorii ei a fost chiar Alan Turing, considerat parintele stiintei calculatoarelor si al algoritmicii, care scria un articol despre acest subiect cu mult timp inainte ca tehnologia microprocesoarelor solid-state VLSI sa explodeze. Cu toate acestea la mai bine de 50 de ani de atunci, cercetatorii au esuat sa gaseasca solutii concludente sau cel putin eficiente pentru probleme precum cautarea in spatii mari de solutii, trecerea de la particular la general, demonstrarea teoremelor, planificare, inferente prin inductie sau analogie, procesarea limbajului natural si culminand cu analiza metaforei si enigma constiintei.
Preiau din articolul “Stari modificate ale constiintei si creativitate” de Beatrice Adriana Balgiu (aparut in antologia “Oglinda constiintei”) cateva paragrafe ce mi s-au parut relevante si concise legat de schema psihanalitica a mintii.
“Dupa S. Freud, constiinta – acea parte a personalitatii cu care omul gandeste – este functia unui sistem, sistemul perceptie-constiinta situat la periferia aparatului psihic, primind informatii, atat din lumea externa, cat si din lumea interna; deci, un fel de strat superficial in care predomina mai mult inconstientul. Subconstientul – puntea dintre constient si inconstient – reprezinta anticamera ce contine elemente care pot fi usor verbalizate. Inconstientul – cel mai profund strat al mintii – este alcatuit din continuturi carora li s-a refuzat accesul la sistemul perceptie constiinta. Mai exact, el cuprinde: trairile si actele refulate; instinctele sexuale; conflictele si traumele acumulate in prima parte a vietii; actele ratate, lapsusurile; starile de iluminare.”
Nu pot sa nu remarc ambiguitatea referitoare la actul gandirii. Daca il luam in acceptiunea de inteligenta atunci putem foarte bine spune ca si animalele gandesc, ceea ce ar putea fi pe deplin corect daca am accepta ca si animalele au constiinta. Conceptia ca omul ar fi un animal rational, ar marca drept singure diferente notabile intre noi si regnul animal ratiunea si constiinta, ceea ce inevitabil si paradoxal ar duce la punerea semnului echivalentei intre ele. Tot asa insa, in imensul sau narcisim, omul refuza sa confere vietuitoarelor inferioare, supuse (peste care Dumnezeu l-a facut stapan) sentimente, poate cel mult emotii. Si totusi refuza sa inglobeze in constiinta trairile sufletesti si asta si din cauza prejudecatii ca mintea n-ar avea nimic de-a face cu sufletul sau spiritul, acestea stand sub jurisdictia artei sau a religiei. Cu toatea acestea cand vorbim despre probleme psihice ne gandim intuitiv la un complex de framantari mentale, suferinte ale inimii si dureri ale trupului.
Daca ar fi sa consideram lucrurile pe scara evolutiva, inconstientul vine inainte de constient, iar subconstientul pare sa fie o granita difuza intre cele doua, un pas ontogenetic de trecere la un nivel superior de organizare si in acelasi timp cu rol de mesager. Inconstientul este suma tuturilor faptelor pe care le facem fara sa le cunoastem direct prin constiinta ce apare in aceste context drept un aparat epistemologic. Din acest motiv aruncam asupra lui toate actiunile involuntare, toate pornirile instinctive, tot ce ne e necunoscut despre propria persoana si tot misterul viselor.
Dintre toate, inconstientul isi gaseste cel mai bine corespondentul in masinile ganditoare din ziua de azi. Fie ca e vorba de paradigme backward sau forward chaining, fie ca e vorba de retele neurale sau cine mai stie ce altceva totul se reduce la procesare simbolica, in (care asa cum se intampla si in experimentul de gandire al lui Searle al camerei chinezesti) executantul nu are nici cel mai mic habar despre ce face. “Din pacate, este prea usor sa privim comportamentul unor sisteme realtiv simple de manipulare de simboluri si sa dam propria noastra interpretare simbolurilor, punand astfel pe seama acestor sisteme mai multa inteligenta decat merita.” (Mark Watson)
Poate comparatia cea mai buna este aceea cu un automat care incearca sa pastreze stabilitatatea unui sistem dinamic, un domeniu in care cibernetica si teoria sistemelor exceleaza, desi putini realizeaza cat de mult se inspira acestea din biologie. Practic, inconstientul este acea parte a sistemului nervos care are grija de noi. Acest aspect al fiintei nu poate fi perceput sau verbalizat pentru ca el este defapt baza a tot ce inseamna gandire si simtire in noi. A-ti intoarce privirea inapoi si a incerca sa cunosti niste lucruri ce ti-au fost date ca a apriori este la fel de nenatural precum a-ti pune intrebarea ce se intampla cand stau pe loc. Atunci cand miscarea iese din raza perceptiei ai impresia ca nu se petrece defapt nimic. Ce e dincolo de asta e actul cunoasterii transcendentului prin instrumente precum reducerea la absurd sau paradoxul Zen. Two hands clap and there is a sound. What is the sound of one hand?
Eu cred insa ca privind prin aceasta prisma constiinta nu este altceva decat un sistem secund de perceptie – este perceptia activitatii sistemului primar de perceptie, cel care mijloceste comunicarea cu soma, respectiv cu mediul. Sau poate ca defapt sunt mai multe straturi care suprapuse ajung sa dea senzatie ca obiectele noastre mentale nu sunt doar simboluri straine de semnificatie, ci devin concepte cunoscute, familiare, cu care rezonam, le recunoastem si le intelegem in context, ca in final sa ajungem sa ne cunoastem propriul ego ca o asemenea entitate semantica.
*Va urma! Nu uitati sa votati la postul anterior ;).
Ce au in comun minciuna, rasul, plictiseala si aruncatul obiectelor? Toate sunt actiuni ce nu apar decat la oameni. Desi ar parea ca si animalele domestice ar putea sa se sature de acelasi mediu monoton si ca se bucura atunci cand scapa de temnita lantului sau a cotetului, nimic nu se compara cu tragedia plictisului uman.
Te uiti la televizor pentru ca te plictisesti si apoi te plictisesti uitandu-te. Dar ce anume provoaca aceasta stare deranjanta a spiritului? Practic este o tulburare de dispozitie – in termeni stiintifici. Asa cum litiul se administreaza pentru a reduce manifestarile maniaco-depresive, tot asa creierul isi autoinduce o stare de epatie etansa.
Cred ca prima faza a plictiselii este un soi de mecanism de aparare: lipsa activitatilor ce produceau in mod uzual excitatia creierului conduce la instalarea unei perioade tranzitorii de adaptare. Organismul pare receptiv la tot felul de activitati noi, dar nu reuseste sa obtina un nivel suficient de satisfactie din ele.
In alte cuvinte plictiseala este un fel de antonim al adictiei, un fel de stare de sevraj. Psihicul nu reuseste sa se agate de nici una dintre alternativele oferite de mediu asa ca ramane plutind in deriva in asteptarea a ceea ce crede el ca il poate trezi la viata – imagine formata bineinteles de-a lungul timpului, in urma experientelor anterioare.
Asa cum pomeneam si cand ma refeream la tovaresele noastre necuvantatoare, plictiseala apare sau este atribuita in contextele in care de obicei se interzice ceva ( ce obisnuia sa fie la ordinea zilei). Este un fel de revolta, de resentiment la adresa unui raufacator invizibil. Daca nu mai poti face ce faceai inainte, atunci sa nu mai faci nimic. Nu gasesti un vinovat real asa ca decizi sa te auto-pedespsesti.
Devii in acest moment un martor pasiv la viata, un spectator impasibil. Pentru fiecare dintre noi, plictiseala este echivalenta cu umplerea unui lung sir de ore in care in mod normal nu ai avea ce face. Cu totii cunaostem senzatia, dar mai stim ca intr-o situatie similara, putin schimbata, povestea ar deveni alta, fiind vorba de regasirea libertatii sau a odihnei mult asteptate. Asadar, in cuvinte simple, daca intrerupi brusc activitatea unui om care nu este obosit si care nu se simte captiv si il introduci intr-un mediu in care el nu poate face nimic, obtii plictiseala.
Dar ce inseamna a face ceva sau nimic? Este o problema care defapt se reduce la scop si planificare. Un om „face” ceva in momentul in care intreprinde o actiune in urma careia obtine un rezultat de cele mai multe ori benefic propriei persoane, Si la un nivel coborat de intelegere este vorba defapt de pastrarea stabilitatii interne a individului. Acesta face orice ii sta in putere pentru a-si mentine homeostaza, luptandu-se cu dezordinea (vietii de zi cu zi).
De cele mai multe ori aceste procese de justificare a propriilor noastrea actiuni sunt inconstiente. Nu stim de ce facem unele lucruri, dar suntem constienti ca ne face placere sau ca resimtim o oarecare implinire in urma lor. Alteori apar si ingrediente rationale, cum ar fi planurile pe termen lung sau sacrificiul imediat pentru un bine intarziat, dar si acestea sunt in mai mare masura intuite decat premeditate lucid. Cand „faci ceva” inseamna ca activitatea intreprinsa cade in criteriile de mai sus, altfel resimiti inutilitate.
Iar aceasta inutilitate poate fi explicata si in termeni sociali si nu numai egoisti. Asa cum demonstreaza si teoria jocurilor sau formalismul matematico-economic (prin notiuni precum echilibrul Nash sau optimalitate Pareto), deciziile si faptele unui individ pot lua intorsaturi ciudate daca am privi din prisma unui sistem inchis si nu a unui ansamblu complex (multi-agent).
O concluzie rapida ar fi ca nu este nevoie neaparat sa interzici cuiva o activitate, ci este suficient sa-l scoti dintr-un context social pentru a-i induce starea de plictis. Astfel, daca suficienti factori sunt eliminati sistematic, o persoana poate fi adusa in stadiul in care „nu mai are nimic de facu”.
Si pentru ca vorbeam de scop si de planificare, tin sa accentuex ca mare parte a activitatilor ce cad in sfera plictiseleii (fie ca sunt intrerupte, fie ca sunt deprinse pe durata ei) tind sa se petreaca la nivel mintal. Chiar daca de cele mai multe ori prezinta efecte psiho-somatice, ele nu implica in prima faza o activitate motori concreta. Eg: suntem obisnuiti sa facem lista de cumparaturi in fiecare saptamana, iar cand plecam in vacanta avem reflexul de a o face in continuare, chiar daca stim ca nu e justificabil. Lista de cumparaturi ca si planurile pentru a doua zi nu parasesc de obicei cutia craniana, chiar daca marginal ar putea avea ca efect insomnii, batait din picioare sau lovirea din neatentie cu capul de un stalp pe trotuar.
Se pare ca Vlad Zografi ne mai delectează atenţia cu un titlu nou in seria Science Masters de la Humanitas. Aparut nu la multa vreme dupa „Tipuri mentale” a lui Daniel C. Dennett, cartea pare sa se inscrie intr-un fel de curent majoritar ce incearca sa explice constiinta si inteligenta pe baze mai mult sau mai putin evolutioniste. Din nou numele si referintele incep sa se lege intr-un fel de panza a stiintelor cognitive: Dennett, Damasio, Sacks, Luria, Chomsky, Piaget, psihologi, neurologi, filozofi etc.
Ca stil de narativ, „Cum gandeste creierul” este, dupa umila mea parere, o carte proasta, caci deseori cade in pacatul literaturii americane de popularizare a stiintei – acela al redundantei. Pe parcursul unor paragrafe intregi si chiar pagini autorul bate moneda pe aceeasi idee usor variata. Alteori ai impresia ca ar fi vrut sa fie mai explicit, dar nu poate din cauza publicului tinta neinitiat, asa ca se intoarce la cele cateva analogii si metafore pe care le pomeneste inca de la inceputul lucrarii.
Desi mentioneaza cateva aspecte foarte intresante precum impactul schimbarilor bruste de temperatura si a perioadelor inter-glaciatiuni asupra evolutiei speciei umane, nu putem sa nu ne intrebam la fiecare pas: care e legatura? Se pare ca o face numai pentru a reliefa cat de importanta este selectia naturala si, prin urmare, asta ar trebui, in conceptia lui, sa demonstreze si sa justifice existenta unui mecanism asemanator in creierul nostru.
Intr-adevar eruditia neuropsihologului William H. Calvin este plina de carisma, dar, de cele mai multe ori, bate campii. Este savuros insa ce ne povesteste despre antropoide (cimpanzei si bonobi) si despre toate experimentele facute de-a lungul timpului, ceea ce pentru mine a aparut ca un nou izvor de fapte revelatoare. Atat ca n-am putut localiza o chintesenta a dizertatiei sale, un credo personal sau o idee filozofica pregnanta; desi la prima vedere ar parea ca exista - ca in centrul atentiei s-ar afla analiza si conceptia Masinii Darwin.
Dar dupa mai bine de un secol de darwinism a incepe sa-l extinzi intr-o maniera atat de fortata la procesele creierului mi se pare putin copilaresc. E ca si cum ti-ar placea foarte mult o idee si ai incerca sa explici totul din lume prin ea. Asa cum se intampla in cazul atat de combatutei analogii intre computer si minte – si eu, la randul meu, sunt de acord ca e imposibil sa o cunosti pe una prin cealalta in intregime, ci mai degraba este vorba de refolosirea unor principii prin adaptare si imbogatire exact asa cum presupun preceptele cercetarii stiintifice (falsifiabilitatea teoriei sttintifice, briciul lui Occam, etc).
De aceea mi se pare putin nedrept ca tocmai un asemenea „fanatic” este cel care ii ataca pe „fizicienii constiintei”. Ce-i drept, nici eu nu sunt de acord cu aceste mistificari ale mecanicii cuantice si poate din cauza ca-mi stiu lungul nasului in acest domeniu disputat. (Eu am ramas cu gura cascata pe undeva pe la ecuatia lui Schroedinger si cuantificarea momentului cinetic orbital.) Dar a merge pana acolo in a-i acuza de o incercare de deturnare a paradigmei evolutioniste printr-un soi de creationism ce incearca sa monteze sufletul undeva in mecanismele cuantice inter-sinaptice [de colaps a functiei de unda] (asemenea glandei pineale la Descartes) mi se pare exagerat si o dovada de comportament paranoid.
De asemenea, mi-a fost greu sa urmaresc coeziunea de apartenenta la un principiu sau altul, uneori parandu-mi ca le imbratiseaza pe unele antagoniste, dar in puncte diferite ale cartii. Desi pare sa combata abordarea mecanicista el uita ca ea se concentreaza pe a afirma ca nu poti explica ceva decat explicand cum poate fi construit acel ceva. Iar intreaga sa cariera academica pare o incercare in aceasta directie, desi incearca foarte des sa se dezbare si sa se renege ca si cum ar fi un pacat. El ne indeamna pe noi la o larga deschidere a perspectivelor si o abordare a cunoasterii in sensul teoriei haosului si a sistemelor dinamice neliniare; dar apoi explicatiile si presupunerile lui asupra mecanismelor inteligentei mi se par flagrant la antipod, facand apel la argumentul sistemului inchis, adica uitand sa includa in formulele sale si alti factori externi, macar ca i-ar fi notat drept perturbatii, cat si incadrandu-se in teoria behaviourista americana: incearca sa creeze o imagine mai ampla, dar se poticneste tot la maimute infometate carora li se plimba banane prin fata.
Poate am fost insa prea dur, faimosul cercetator american nu este chiar de retard, fiind poate mai deschis la noile teorii decat multe din fosilele de profesori-doctori inca in viata prin institutiile de invatamant superior din tara si (mai putin) din strainatate. Apar foarte des referirile la Dennett si la modelul fiintei popperiene care „permite ipotezelor noastra sa moara in locul nostru” – si asta mi-a placut. Seamana foarte mult cu ceea stiam deja din algoritmica drept euristici, parcurgerea spatiului solutiilor, backtracking si calcul (masiv) paralel. Dar nu mi-a placut modul in care a explicat el mecanismele de perceptie a limbajului si mai ales a sintaxei. Ca si cum n-ar fi existat cercetari in teoria limbajelor formale si a automatelor, arbori sintactici si compilatoare, ca sa nu mai vorbim de procesarea limbajului natural. Dar l-am iertat din nou, amintindu-mi ca este mai degraba un antropolog decat lingvist, mai degraba un etolog decat un cercetator in IA, mai degraba un neuroanatomist decat un programator, pus in rolul de popularizator al stiintei.
Partea mai interesanta a venit insa cand a inceput sa treaca la structura mai fina a circuitelor neurale, care in prezent continua sa ramana o mare necunoscuta. Desi pare o variatie a algoritmilor genetici din computer, neuro-darwinismul pare sa fie un punct bun de plecare pe plan interdisciplinar. Este fascinant sa afli ca neuronii din neocortex sunt grupati cate 100 (aprox.) in mini-coloane si acestea la randul lor formeaza (tot cate 100) macro-coloane care compun asa-presupus mai demult arii specializate ale creierului. Iar inter-conectarea lor nu este oarecare, ci la distante specifice intre coloane si intr-un fel de topologie de „matrice triunghiulara” sau hexagonala. Ceea ce a condus la formularea acestei teorii a clonelor codurilor cerebrale care se multiplica, se sincronizeaza si rezoneaza pentru a ajuta la recunoasterea unui concept sau elaborarea unei noi planificari in memoria de lucru. Apare din nou ideea tangentiala a constiintei vazuta drept fenomenul cel mai in prim plan si mai raspandit in creier la un moment dat – asa cum un nume uitat sau un lapsus tinde sa erupa la suprafata dupa cateva zeci de minute de procesare in background. Mai aflam si cateva lucruri despre neurotransmitatorii NDMA si potentialul lor rol in memoria de lunga durata, dar totul la un nivel de baza. Lucrurile astea m-au dus bineinteles cu gandul la ANN (artificial neural networks) si la modelele de memorie asociativa gen retea Hopfield si bineinteles cele clasice prezente in calculatoarele din ziua de azi bazate pe masina Turing si schema Von Neumann. Asa ca sper ca poate toate aceste ipoteze si cercetari se vor cumula si vor produce rezultate si noi viziuni si aplicatii. Cine stie? Poate chiar o masina neuronala, fie ea si Masina Darwin.
Am sa inchei aici cu o remarca aprobatoare fata de lucrarea lui W. H. Calvin: paralela dintre muzica si activitatea cerebrala m-a uns pe suflet si m-a facut sa inteleg mai bine tainele notelor de pe portativ. Este vorba mai precis de o teorie care reiese si din desele referiri la compozitori si bucati muzicale si care afirma ca muzica este poate cea mai buna analogie a modului in care impulsurile nervoase circula in sistemul nostru nervos, orchestrand o adevarata simfonie a gandurilor si emotiilor.
