Goodbye cruel world

E o lume crudă!

Daniel Răduță se pare că e pe drumul cel bun. Eu aici în Dublin nu am simțit, dar se pare ca a fost o campanie media destul de puternică pentru el. Bineînțeles că te pune un pic pe gânduri - de ce doar pentru el când sunt atâția alții în aceeași situație? Și nu putem sa zicem nici că era la fel de amărât ca alții după standardele românești. Dar boala nu face distincție între clasa socială în care te afli sau salariu și banii din bancă. Până la urmă cred că toată povestea se va termina cu bine. Daniel se va face bine și el împreună cu soția lui vor lupta împotiva acestui gen de nedreptate și sper ca toată aceasta campanie să-i ajute și pe multi alții. Toată lumea vorbește în ultimii anii despre revoluția web și cum oamenii au din ce în ce mai multă putere prin intermediul acestei rețele globale de comunicare facilă. Ei bine, ăsta e un exemplu al acestei puteri. Când toată lumea te ignoră, trebuie să zbieri ca să te faci auzit. Și uneori e un țipăt de disperare. Chiar dacă unii au fost deranjați de cazul Răduță (am avut surpriza neplăcută ca un prieten să-l trateze cu dispreț și chiar să încerce să-l combată), cred că a fost un succes, o bătălie câștigată pe drumul spre vremuri mai bune.

Trebuie să recunosc că sunt și ipocrit. Poate nu mi-ar fi păsat nici mie acum câțiva ani, sau dacă n-aș fi trecut prin niște experiențe personale marcante sau dacă n-aș fi avut parte să aud despre lucruri rele ca asta întâmplate unor oameni apropiați sau în locul cărora aș putea fi oricând. Și apoi oricum nu se poate să-ți pese de toată lumea (asta e treaba altora, care nu și-o fac cum trebuie). Dar trebuie să ne pese măcar de câțiva măcar, că altfel am fi niște monștri, nu oameni.

Recent am auzit că o fostă colegă de grupă din facultate a murit în urma unui accident rutier. Marius, cu care am lucrat la ultimul joc la EA, a fost diagnosticat cu diabet (inadmisibil de târziu) chiar cu ceva vreme înainte să plec din țară. Acum e aproape orb și asta e numai una dintre complicațiile pe care le are. Alina îmi spunea săptămâna asta că are și ea un prieten tot cu leucemie și o colegă cu cancer la cap. Toți oameni tineri. Nici nu știi când viața se poate răsuci brusc și te lovește direct în față, găsindu-te total dezarmat. Și apoi mai sunt și eu care, ce să mă mai ascund după deget, mă lupt de atâția ani cu depresia și anxietatea și toată gama aferentă.

Poți să ai toți banii din lume, că nu te pot aduce înapoi din groapă sau nu te pot insănătoși atunci când medicina nu mai are soluții. Însă celor sănătoși, frumoși, puternici, avuți nu le pasă - pentru că așa funcționează lumea în care trăim. O lume crudă în care cei slabi pierd și sunt dați la o parte și ignorați. Bineînțeles asta e ceva perfect natural pentru biologie sau economie, capitalism, liberalism etc. Dar nu e drept pentru individ. Și de aceea va fi întotdeauna această ruptură între oamenii care suferă și cei care sunt norocoși. Asta dacă nu facem ceva să îndreptăm lucrurile. Pentru asta urăsc lumea în care trăiesc, detest sistemul, vreau să mă răzvrătesc. Îmi țin cumpătul doar pentru că știu că o revoluție nu aduce numai lucruri bune și e greu să planuiești o schimbare dacă nu studiezi bine toate detaliile. Dar nu vreau să aud că sunt pesimist sau gândesc negativ despre cele din jurul meu - sunt realist! De data asta eu am dreptate. Lumea e cu susul in jos și toți se complac. Rușine să ne fie!

White Lies

Cea mai concentrată expresie care ar putea descrie această trupă proaspătă și albumul lor de debut sună cam așa: catchy dark indie. Într-adevăr în ultima vreme am deraiat destul de mult în ceea ce privește stilurile muzicale, dar am un singur argument în favoarea mea: ascult orice fel de muzică care îmi gâdilă urechile sau are un minimum de conținut, de valoare, de muncă depusă, de emoție în ea. Iar băieții ăștia mi-au gâdilat suficient urechile încât să le cumpăr albumul, deși sunt puși la categoria indie pe care eu în general o displac sau ignor.

I-am ratat toamna asta odată cu Coldplay și Elbow. Au 4 clipuri pe youtube cu o atmosferă super. Aproape toate piesele de pe album îmi plac, ceea ce nu mi se întâmplă des, și am ajuns să le ascult obsesiv. Complexitatea muzicală e redusă, compozițiile sunt de cele mai multe ori simpliste, dar antrenante și melodioase (în special refrenurile), deși uneori am fost surprins de câteva decorații orchestrale deosebite și niște sunete de sinteză foarte plăcute. Un lucru e clar, cine a produs acest album a făcut o treabă foarte bună și a creat un sound original, spațios, surreal. Ceea ce me likes.

Toboșarul e foarte bun, iar solistul unic. O voce groasă, expresivă, capabil în același timp să urce, chiar dacă live pare să falseze puțin. Cred că cea mai bună parte sunt versurile. Nu sunt un expert în lirica engleză, dar cuvintele par foarte bine îmbinate, formând un fel de povești in versuri, de piese de teatru cu dialoguri și decoruri, o poezie a morții și a vieții, un fel de concept album care te pune pe gănduri în legătura cu diferite gânduri pe care le avem uneori. Au fost comparați cu trupe ca Joy Division sau Interpol, pe care eu nu le-am ascultat și se pare că nici ei prea mult. Ceea e surprinzător e că au început să cânte pe la 14 ani ca o trupă de indie din ăsta șturbulatic și enervant de vesel și vivace (ceea ce se resimte un pic ) și apoi s-au trezit că vor să cânte ceva mai întunecat. Ceea ce mă bucură și le urez la mai mare.

Cât despre obsesia lor cu moartea aș spune că e mai sănătoasă și mai veridică decât a unora ca HIM sau orice altă trupă de metal nordică sau de genul ăsta.

Moartea bate la ușă

Nu ştiu câtă lume citeşte blogul asta, dar eu am să fac oricum tot ce-mi stă în putinţă ca să dau mai departe de veste despre un lucru trist care se întâmplă acum în Bucureşti unui tânăr de 28 de ani, programator ca și mine. Daniel Răduță, (fost) coleg de serviciu cu câțiva prieteni buni de-ai mei, suferă de leucemie și va muri probabil dacă nu face transplant. N-am să înșir aici toate detaliile pentru ca le puteți citi pe blog-ul lui Lex, care a pus foarte bine punctul pe i. Citiți aici și decideți ce vreți să faceți.

Sunt atâtea rahaturi care ni se întâmplă în viața asta; într-un moment ca ăsta problemele tale devin ridicole. Și cum te revolți de fiecare dată împotriva tuturor nedreptăților care ți se petrec, vine un punct ca ăsta în care chiar poți face ceva ca să salvezi viața unui om, ceva care contează, nu să stai cu mâinile în sân cum ai stat până acum așteptând ca o autoritate superioară să rezolve tot, în timp ce tu acumulezi tot felul de posesii despre care ai impresia că le poți duce în mormânt cu tine. Știu că a da bani pentru caritate e un fel de scuză pentru a nu te implica direct în problemele lumii. Dar e mai bine decât să nu faci nimic.

Sănătate!