Re: (sau dreptul la replica)

Mi-a stat prea mult pe creieri si pe limba intentia de a scrie un reply la comment-ul primit la penultimul post, dar mi-am zis ca mai bine nu, ca s-o las balta, ca asta e, sa nu mai dezgropam mortu’. Dar cum de obicei cand mi se pune ceva pe circumsvolutiuni nu mai iese de acolo nici moarta. Asa ca here it goes.

Sa o luam pe paragrafe:

Cu totii suntem pasageri prin viatza. Si viatza ne accepta pe toti asa cum suntem, insa de cele mai multe ori problema sta in noi, pentru ca noi nu acceptam viata asa cum ne-a fost data. Fiecare suflet de pe pamant nu a fost la inceput mai sus sau mai prejos decat oricare altul, insa toate circumstantele pe care noi le numim viata fac diferentele dintre noi. Tot ceea ce ne ramane in comun la sfarsit este chiar sfarsitul.

Pai da, asta ziceam si eu in acele clipe ale mele de intensa melancolie si meditatie metafizica, ca suntem pasageri – asta era metafora venita la o clipa de divina inspiratie si inaripat de muze. Doamne ce genial si original sunt. Si mai ales modest.

In schimb din metafora o dam in personificare: “viata ne accepta”. Aici incepe sa-mi cam puta a shalau. Cine dracu e viata ca sa ma accepte pe mine? Adevarul e ca unora le mai da si reject. Dar partea ca noi nu acceptam viata asa cum ne-a fost data, puteti sa ma numiti rebel, eretic sau cum vreti, dar that’s the whole idea, adica sa nu fii fatalist. Parerea mea, care este.

Teoria egalitatii monadelor ar trebui sa se numeasca pompos urmatoarea fraza. Iluminismul s-a intors in modernitate. Definitia “toate circumstantele pe care noi le numim viata” imi aduce aminte de bancul cu “ce e viata?”. Pe scurt suna asa: un tip obsedat de intrebarea asta filozofica se retrage intr-o buda sa se gandeasca asa vreo 10 ani. Dupa ce iese de acolo se intalneste cu un bun prieten si ii spune ca a descoperit ce e viata: “Vezi tu, viata e ca o punte.” “Cum adica viata e ca o punte?” il intreaba prietenul, “Detaliaza-mi.” La care tipul ramane pe ganduri si ii raspunde “A, poate ai dreptate, poate viata nu e ca o punte.”

Frumos aforismul cu sfarsitul, dar cred ca suna mai bine in engleza. Oricum, per total o intentie buna, care merita insa reformulata.

De cand omul a hotarat ca nu va mai folosi toate cele 4 membre pentru a se deplasa terestru, a simtit nevoia de a gasi o explicatie, de a descoperii ca singuratatea mintii sale, care il facea sa se simta atat de rece si stingher, este doar o emanatie nefericita a gandirii sale timpurii.

Precum stim omul se trage dintr-o natie de maimuta antropoida care la randul ei e un soi de mamifer dintre care din cate stiu eu putine sunt marine (balena parca era una dintre ele) si nici macar amfibii. Asa ca maimuta asta se deplasa terestru cu mult inainte ca pestii sa se fi hotarat sa iasa din apa. Cat despre partea cu hotaratul deja intram in terenul umbros al constiintei sau al liberului arbitru. Poate ca explicatia cea mai buna e aia cu monolitul din Odiseea Spatiala 2001. Verbul “a descoperii” face insa deliciul frazei: singuratatea mintii care il facea sa se simta stingher era o emanatie a gandirii sale timpurii. Sa mor daca am inteles ceva. Chestia asta sfideaza�filogeneza creierului uman: inainte ca neocortexul sa se dezvolte la maimuta in cel al lui homo sapiens, deja exista si se emana in viitor sentimentul singuratatii eului, desertaciunea cea rece si deprimarea cea nefericita. Intr-adevar oamenii au simtit dintotdeauna nevoia de a gasi o explicatie, de-aia si-au facut religii, de-aia au intemeiat artele si stiintele pana la urma, dar ma indoiesc amarnic ca pana in ziua de azi au gasit vreun raspuns. Si e o ironie misto pe tema asta in Ghidul autostopistului galactic.

Intr-o lume care i-a devenit realitate, singuratatea i-a devenit certitudine. Apropierea fata de ceilalti face parte din instinctul de supravietuire, este cladita in fiecare dintre noi genetic. Suntem programati sa ne cautam unii pe altii, si suntem programati sa ne gasim. Insa calatoria vietii presupune regasierea de sine, presupune originalitate in toata aceasta piesa magnifica, jucata de miliarde de suflete. Pentru ca cel care se regaseste pe sine face ceva ce nu a fost programat sa faca, face ceva ce singur isi impune.

Continuam pe aceeasi idee, singuratatea ca dat aprioric, chiar daca a doua axioma o infirma pe prima. Singuratatea e o certitudine, dar suntem programati genetic sa o combatem. Si eu care credeam ca e invers: din niste animale proaste si gregare ne-am transformat in indivizi autonomi, egoisti si adesea singuratici. Si nu in ultimul originali asa cum defapt se si afirma putin mai incolo. Si inca o treaba: lumea ne-a devenit realitate. Adica cum? Care a fost marea schimbare de realitate? Din ce in ce? Din intra-uterin in extra-uterin? Sau ce? Ca nu inteleg. Mai exista alta realitate (obiectiva) in afara de lume? Iar faza cu calatoria initiatica pentru regasirea sinelui e un fel de semi-bullshit, un fel de tinerete fara batranete si merele de aur. Eu n-am zis decat ca mergem inainte ca boii si din cand in cand mai oprim la un PECO.� In fine…

Nu stiu unde am vazut asta prima data, dar de atunci am luat-o ca pe o linie de ghidare: intotdeauna omul a considerat ca exista cu un scop aici, si ca desi nu stie care este acesta, la momentul potrivit ii va fi aratat. Daca stai bine si te gandesti, si simplul fapt ca astepti sa ti se arate menirea ta iti da un motiv pentru a continua. Am fost construiti pentru a merge pana la sfarsit, pentru ca : ce inseamna corpul fara minte?.

Nici eu nu stiu si nici nu vreau sa stiu. Pai da, sa te uiti ca vitelul la poarta noua si ca rama la sudura ca poate poate pica drobul de sare si cu el si menirea. Te-ai gandit vreo data ca o sa mori calcat de masina si n-o sa apuci marea revelatie? Ceva in genul cum a murit Francis Macomber impuscat de nevasta-sa. Dar probabil ca Dumnezeu e sus si Providenta are grija de noi sa nu murim nerevelati sau, mai rau, nelumiti. Sa ma intorc la Dumnezeu sau sa ma apuc sa mai recitesc din Cioran? Oricum as face un lucru e cert: sunt construit sa merg pana la sfarsit. Ain’t we all?

Ce inseamna corpul fara minte? Daca cumva intrebarea era pusa la shto as fi raspuns: fotomodel sau fotbalist. Dar daca e pe bune, nu vad legatura in primul rand si, in al doilea rand, mi se pare mai interesanta intrebarea: ce inseamna mintea fara corp? Si cam la asta ma refeream eu cand vorbeam de realitate virtuala & stuff, Matrix, Neo, Hackers etc. Anyway…

Insa intradevar, ceea ce se intampla in jurul nostru, are tendintza sa ne faca sa uitam ca avem un suflet, ca avem unicitate si ca ne avem unii pe altii. Viteza cu care suntem obligati sa traim, ne-a facut sa nu mai dam atentie interiorului, sa nu ne mai pese de ceea ce suntem.

Cum bine zicea acum ceva ani o formatie romaneasca: suntem guvernati de "reflexe mult prea conditionate".

Si ca tot veni vorba, datorita acestor reflexe care nici macar nu ne apartin, oamenii devin din ce in ce mai frustrati, si de multe ori se simt lipsiti de dreptul de a alege. Acest drept este fundamental pt psihicul uman, dar realmente rar in viitorul spre care ne indreptam.

Am luat-o mai repede ca se face cam tarziu. Ideea ar fi in felul urmator: cuvintele alea de la Alan Turing rastalmacire tot cam asta ziceau. Si ca sa intelegeti si mai bine impactul lor poate ca ar fi bine de mentionat ca Alan Turing e cam taticul inteligentei artificiala, iar treaba aia care ii poarta numele – masina Turing – e cam punctul din care au plecat toate calculatoarele cu care postam noi bloguri in ziua de azi. A, si se mai ocupa si de spart codurile de criptare ale nemtilor. Asa ca nu e nici vreun filozof si nici vreun intelectual fandosit. Si totusi a zis lucrurile alea. Mai exista si un test numit testul Turing menit de a face distinctia dintre oameni si entitati inteligente create de om. S-ar putea ca in viitor sa nu mai de rezultate corecte nici pe oameni.

Revenind la inceput, desi viatza trebuie acceptata asa cum ne-a fost data, ea nu trebuie lasata sa ne acapareze, si omul va porni oricum in marea lupta de a si-o schimba, si nici o regula si nici o teorie nu il va putea opri din a incerca, si nimeni nu ii va putea scoate din minte tzelul....

Adevarul e ca atunci cand iti intra niste lucruri in cap si apuca sa se batatoreasca bine greu le mai socti. Deci, sa revenim la incput. Deci, prin urmare, avem un destin care este fix, dar noi vom curba hiperspatiul si prin intermediul matricei vom incalca principiile naturii si il vom schimba, ca niste maestrii zen ai prestiintei si ai mirodeniei ce suntem. Traiasca psihicul uman muribund!

Sperantza moare ultima!

Dar cum ea a iesit din cutia Pandorei, si cum tot ce se naste mai si moare, e clar ca si moare sigur in cele din urma, mai devreme sau mai tarziu.

Generatia de afara

Dat fiind ca sesiunea nu prea imi permite sa-mi dedic timpul unui post propriu am sa derulez mai departe continutul unui mail pe care l-am primit acum ceva mai mult timp si de care mi-am adus aminte azi.

Generatia de afara     (articol din presa romano-canadiana)

Sociologii au studiat si identificat generatii: s-au perindat in ultimul secol generatia interbelica, generatia "baby boomers", generatia hippie, generatia yuppie, generatia X, generatia Y.

Parintii nostri au fost generatia de sacrificiu. Ei s-au chinuit cu comunismul pe model chinezesc antedecembrist. Apoi cu tranzitia; cu entuziasmul postdecembrist; cu nesiguranta zilei de maine; cu Caritasul, Bancorexul, FNI-ul. Cu inflatia, cu criza economica. Cu totul si
nimic.

Apoi am venit noi. Noi suntem generatia care pleaca. Generatia care a plecat. Generatie de
alienati. Noi, care muncim la negru in Irlanda, care cersim in Franta, furam in Spania, spalam vase in Italia, ingrijim de copii in Anglia, care studiem in America, programam sau facem strip-tease in Canada.

Generatia care pleaca. Dezamagiti de prezent, visam la un viitor in care ne reintoarcem acasa plini de bani, ne luam case, ni le mobilam si dotam cu electrocasnice asa cum am vazut afara. Generatia care se straduieste sa puna un ban deoparte. Care vorbeste cu parintii prin telefoanele VoIP cu cartele cu cod. Care scrie mailuri prietenilor, vorbeste prin messenger cu fostele iubiri din tara, care tine bloguri si face poze. Orice numai sa nu ne instrainam.

Nu vrem sa fim francezi, italieni sau spanioli. Le vorbim limba de nevoie. Injuram, iubim, plangem in romaneste. Suntem romani, chiar daca nu stam ore intregi la coada ca sa votam. Suntem romani atunci cand ascultam manele sau parazitii si ne povestim viata de student. Atunci cand intram pe forumuri de discutii si criticam ultimele hituri O-zone. Atunci cand ne intoarcem acasa de sarbatori si dam de baut prietenilor. Cand salivam la amintirea sarmalutelor de acasa, a muraturilor de iarna cum nu gasesti aici, a palincii, slaninei afumate, tobei, caltabosului, mamaligii.

Suntem generatia plecata pe afara. Un roman din sapte. Cu nimic deosebiti, schimbati totusi cu desavarsire. Ingrijorati de destinul tarii, dar usurati totodata la gandul ca, din fericire, nu e neaparat si al nostru.

O generatie pierduta. O generatie care spera sa se reintoarca, odata si odata. La parinti, prieteni lasati in urma, iubiri de demult. La mamaliga de odinioara, la sarmalute, cozonac, palinca, slanina afumata. La colindele de Craciun, la ciocnele oualor de Pasti. La bunici, la copilarie, la Romania pe care ne-o amintim, la Romania pe care o purtam in suflet.

O Romanie, din pacate, disparuta pentru totdeauna.

In tranzit...

Mereu in trecere imi parchez sufletul pe unde apuc, prin orice adapost prind pe marginea soselei, imi trag corpul pe dreapta si imi odihnesc gandurile ca sa pornesc apoi iara motorul si sa cutreier pe sosele in cautarea unui raison d’etre, a unei joie de vivre si a unei peace of mind.

Totul e efemer, totul curge ca si cum as fi un pasager in spatele geamului privind peisajul. Oameni vin, oameni pleaca, pe unii ii cunosti mai bine, pe altii mai putin, cu altii petreci mai mult timp, cu altii mai putin, dar poate ca sunt momente intense, toate insa trec. Uneori lumea imi pare ca un hypermarket gigantic in care toti forfotesc din raft in raft carandu-si cosurile dupa ei ca intr-un furnicar.

Iar in urma lor ramane dezastru. Uneori ma intreb ce ramane din mine dupa ce arunc munca, scoala, grijile, problemele, banii. Cine sunt eu seara atunci cand toata nebunia asta de a incerca sa le faci pe toate inceteaza pentru a te aseza sa dormi? Ce anume din tot ceea ce faci te reflecta pe tine asa cum esti? Esti multumit cu viata ta? Vrei mai mult? Te multumesti cu ce ai? Ar trebui sa te multumesti? Si sirul intrebarilor nu se mai termina.

Azi scrii niste linii de cod bune, maine faci o tema, poimaine bei intr-o bomba de bar, apoi mai inveti pentru o lucrare, faci o treaba din sila la serviciu, a doua zi iti revine cheful, te duci in Club A si bei si dansezi, dimineata esti mahmur, dupa care o iei de la capat, alternand zilele, prelungind duratele, marind pauzele, incercand se deperiodizezi activitati care raman invariabil acelasi, intr-o viata care ramane invariabil la fel si intr-un eu care ramane invariabil neschimbat.

Nostalgic tanjesc spre clipe de fericire intensa, spre magia aventurilor din vise, spre misticismul ce emana din balade de Led Zeppelin, spre depresia acuta din elegii Pink Floydiene, care imi rasuna in cap alaturi de flashuri din “The Wall” sau “Lolita”, ca si cum tragedia ar avea farmecul ei si lumea ar fi plicticoasa rau fara inimi frante. Vesnic copil imi doresc sa nu mai cresc, sa nu ma maturizez niciodata si sa opresc timpul care imi ticaie mereu in spatele tamplelor. Si cel mai mult vreau ca lumea sa aiba din nou culoare cum avea candva inainte sa mi se para totul o farsa.

Asemenea ganduri ar trece drept psihopatologice. Pana la urma in viziunea multora depresia e doar o dereglare chimica, o problema cu receptorii de serotonina. Sau poate ca creierul meu nu secreta suficienta dopamina pentru a-mi da sentimente de recompensa si satisfactie, pentru a ma face mai optimist. Poate ca aceeasi problema au avut si cei care s-au aruncat prin geam din P16. Suntem inteligenti, avem teancuri de diplome si note mari prin carnete, castigam bani multi. Ce ne-am mai putea dori oare? O viata poate…

Iar eu stau si umplu pagini de blog, dandu-mi seama in acelasi timp ca le scriu degeaba si riscand sa fiu inteles prost, luat in ras sau neinteligibil. Am auzit alaltaieri la CityFM o fata care marturisea ca e dependenta de blog si ca scrie aproape de 3 ori pe zi. In felul asta ajungi sa transformi jurnalul in viata pe care ar trebui sa o confesezi. Sau la un moment dat o sa incepem sa scriem toti atat de mult incat sa nu mai aiba nimeni timp sa citeasca ce a scris celalalt. Un fel de grafoterapie in masa isterica si scapata de sub control. Suntem o turma de oi ratacite, de tineri pierduti, de naivi, de superficiali, de infantili, de fricosi, de incapabili, de neimplicati, de ignoranti, de sclavi si de blazati.

Am citit undeva un citat din Alan Turing care zicea ceva de genul: cel mai mare pericol nu este ca robotii sa ajunga sa aiba sentimente, ci ca oamenii sa devina din ce in ce mai roboti.

Sex, drugs and... computers

Cica la inceputurile ei psihanaliza, asa cum a facut-o Freud si ulterior Jung, se axa in special pe tratarea isteriei, pentrtru ca aceea era boala psihica cea mai comuna la acea vreme de inceput de secol. De-abia in ziua de azi ea a inceput sa se axeze pe depresie, anxietate, stres, soc post-traumatic si altele de acest gen. Pana in anii 60-70 nici nu exista un nume pentru anorexie si bulimie. Toate au fost mai mult sau mai putin produse ale celei de-a doua jumatati a secolului.
Intr-un studiu efectuat pe plan global a reiesit ca daca pe locul intai ca factor de deces se afla bolile de inima, pe locul 3 se afla depresiile si se estimeaza ca pe viitor vor avansa. Ceea ce este foarte interesant este ca majoritatea oamenilor refuza sa ia in serios depresia in toate formele ei si cu toate tulburarile asociate. De asemenea foarte multi oameni sufera de ele dar refuza sa o marturiseasca. Ceea ce e pe cale sa devina o intreaga epidemie, este paradoxal ignorata si respinsa ca fiind o veritabila amenintare.
Procentele din statistici variaza destul de mult si nu sunt totdeauna elocvente, dar se pare ca de cele mai multe ori sunt alarmante. Ceea ce merge dincolo de niste cifre din sondaje supuse erorii sunt lucurile evidente, faptele concrete care se perinda prin fata ochilor nostri in fiecare zi. Lumea inebuneste! Sunt eu oare paranoic?
Stres, fum, aglomeratie, masini, claxoane, avioane, reclame luminoase, cafea, tigari, alcool, energizante, pastile, vitamine, E-uri, droguri sunt doar o parte din lucrurile care ne acompaniaza viata de postmoderni. Ca sa nu mai vorbesc de canalele media: presa, radio, TV, calculatoare si internet. Se pare ca multe efecte negative inclina balanta in detrimentul multidunii de aspecte benefice ale acestor produse ale tehnologiei in ultima instanta. Am devenit oare niste sclavi ai comfortului? Niste victime ale propriei inteligente?
Iar un exemplu care imi vine acum in minte este cel cu copii coreeni obsedati de jocuri electronice. Am citit undeva mai demult ca Coreea este tara cu cea mai dezvoltata infrastructutura de conexiuni broadband la internet pentru home-useri (domnul Pruteanu poate sa fie sau nu de acord cu englezismele mele, mie nu prea-mi pasa). Din aceasta cauza copii incepand de la varste fragede de 5 ani chiar sunt angrenati in niste adevarate aventuri ale unor jocuri pe calculator multi-player. Si ca sa vedeti cat e de serioasa treaba, jocurile astea nu numai ca le consuma mare parte din timp si ii tine departe de alte activitati ale copilariei, dar mai mult se prelungesc in viata reala, ajungand multi dintre ei sa faca adevarate schimburi comerciale dand la schimb obiecte virtuale, itemuri si artefacte din jocuri, pe bani. Unii adolescenti chiar asa isi fac rost de banii de subzistenta. Mai rau, un copil de 7 ani parca, a fugit de acasa cu cartile de credit ale parintilor totalizand o suma de vreo 2000 de dolari si a plecat prin nu stiu ce sali de jocuri ca sa cumpere respectivele comori din nu stiu ce mama focului de joc.
Ceea ce e si mai paradoxal este ca desi eu povestesc aceste lucruri cu un oarecare simt critic ar putea sa vi se parea, defapt eu ma ocup cu programarea unor jocuri electronice inrudite cu cele amintite mai sus. Si sunt sincer cand va zic ca n-am nici o remuscare, ca nu ma simt vinovat pentru soarta acelor copii, iar constiinta nu ma chinuie pana la punctul de a decide sa-mi schimb ocupatia. Si sunt sigur ca tinerii din generatia mea sunt total de acord. Am trait si traiesc printre oamenii care-si pierd nopti intregi cu Heroes 3, Counter Strike sau World of Warcraft. Eu insumi imi pierd vremea in fata calculatorului inca de prin scoala generala si m-am jucat tot felul de jocuri, chiar daca pana la urma m-am lasat (n-am fost niciodata prea bun la ele).
Si pana la urma pe cine sa aruncam vina? Un sport practicat cu prea mare lejeritate uneori de unii falsi puritani si pretinsi cetateni model experti in a arunca primul cu piatra. Suntem noi tinerii de vina ca nu stim sa distingem binele de rau si ne pierdem capul in toate aceste ispite ale sfarsitului de secol 20 si inceput de mileniu? Sunt de vina parintii nostri si conducatorii nostri politici si spirituali ca ne-au calauzit direct sau indirect spre aceasta prapastie? Sunt de vina oamenii de stiinta si toti aceai care au pus umarul la revolutia industriala si la tot ceea ce consideram astazi prin cuvantul tehnica sau tehnologie? Sunt de vina corporatiile, bancile, petrolul si toata economia asta de consum exacerbata?
Pana la urma mi-e si frica sa incerc sa raspund la intrebarile astea si nici nu cred ca am sa o fac acum. In schimb am sa pomenesc de doua lucruri care mi se par interesante in aceste privinte. Si unul ar fi constatarea pe care am citit-o si eu de curand si care pana acum se pare ca mi-a scapat printre degete ca defapt timpul n-a fost intotdeauna un asa mare calvar precum in ziua de azi. Nu degeaba imaginea Evului Mediu apare ca una anacronica, o epoca si un taram in care timpul parca e intr-un fel de amorteala, de stagnare lenesa in comparatie cu maratonul din ziua de azi. Si responsabili pentru asta ar fi acei primi oameni care au matematizat timpul. Genii precum Galilei sau Newton care au daramant vechea si eronata fizica a lui Aristotel conservata de scolastici si au dus la constructia stiintei asa cum o stim in ziua de azi. Poate ca ei sunt de vina pentru tot.
Celalat fapt divers de care voiam sa amintesc se indeparteaza putin de subiect dar are mai multa legatura cu cele de mai pe la inceput si este vorba despre un link pe care mi l-a dat un prieten (hai noroc :D daca citesti cumva):
http://www.maps.org/secretchief/sctoc.html
Pe scurt este vorba despre o carte care consta intr-un interviu cu un psiholog american care a inceput prin anii 50 sa experimenteze terapia cu LSD si alte droguri psihoactive. Atentie, nu vreau sa ma intelegeti gresit, nu sunt un drogat si nici nu vreau sa va incurajez sa deveniti. Sunt doar de parere ca trebuie sa stam cu ochii deschisi la ceea ce se intampla in jurul nostru. Acum ceea ce incerc sa fac e sa gasesc o bucata de text pe care unul din cei cativa autori cu Ph.D. in fata care a scris-o intr-un fel de prefata la aceasta carte. Si iat-o:
Never before had a single substance held so much promise in such a wide variety of fields of interest. For neuropharmacologists and neurophysiologists, the discovery of LSD meant the beginning of a golden era of research that could solve many puzzles concerning the intricate biochemical interactions underlying the functioning of the brain.
Ca mai incolo un altul sa spuna parca cu parere de rau:
This very promising use of psychedelics in psychiatry and psychology came to an untimely end midway through the sixties, when this new class of pharmaceuticals was outlawed, with the complete prohibition of their manufacture, possession and use. Accidents involving psychedelics resulting from frivolous, uncontrolled use in the drug scene were the ostensible reason for this prohibition. The principal reason for the draconian prohibitive measures, however, was the goal of attacking the youth movement, hippies and the like, who opposed the Establishment and the Vietnam War, and whose 'cult-drug' was, above all, LSD.
Intelegeti ce vreti de aici, pana la urma e dreptul vostru, dar n-ar fi rau sa cititii si cu ochii vostri aceste paragare care totusi sunt scoase din context. Si inca un lucru inainte sa termin: daca cautati pe Wikipedia cuvantul amphetamine veti gasi prin textul respectiv, care mi se pare destul de interesant de iluminator in anumite privinte, chiar daca este tivit cu destul de multe detalii stiintifice (niciodata nu mi-a placut chimia), si urmatoarea fraza:
There has also been at least one report of the coercive administration of amphetamines to cannery workers in Thailand, in order to enhance productivity (Seabrook, 1996).
Va urma.

Sa moara masa

Intr-adevar preconceptiile mele au fost spulberate rapid: acest yahoo360 sau cum i-o fi zicand nu e o idee tocmai rea. Si nu e chiar asa de rau nici blogu asta, pe care am vazut ca il folosesc destul de multi dintre cei din lista mea de mess. Si eu care credeam ca numai aia care n-au ce face cu timpul, sunt studenti pe la vreo facultate umanista si nu stiu ce alte figuri au in cap scriu aici.
Sunt mahmur si ascult Adagio de Albinoni dupa care urmeaza un set de intreg de anotimpuri de-ale colegului in ale barocului, Vivaldi. Dar sa revenim la subiect. De ce scriu eu acum, aici? De ce scriu si ceilalti? Pana la urma care-i scopul la toata impartasirea asta de idei? La ce ajuta?
Probabil ca e un proces psihologic modern. Toata lumea se instraineaza in viata reala si incearca apoi sa se apropie in lumea virtuala. In felul asta nu mai avem nevoie de gura si de picioare ca sa ne intalnim, ci doar de un corp etereal care sa fie capabil sa circule prin ciberspatiu. Nu mai ai nevoie de urechi, la un moment n-o sa mai ai nevoie nici de maine ca sa fii absorbit in vortexul asta informational.
Departe de mine gandul de a arunca cu noroi in toata explozia asta media si informationala. Pana la urma sunt unul dintre cei mai activi participanti ai ei. Stau cea mai mare parte a timpului in fata monitorului si practic imi traiesc viata in el. Imi fac curat pe hard ca si cum mi-as gospodari casa, vorbesc cu prietenii pe messenger, incat am ajuns aproape sa tastez mai repede decat pot vorbi la telefon, iar majoritatea textelor le scriu intr-un editor fie ca e Word, client mail, mediu de programare sau pagina web. Mai se poate asta numi viata?
Citeam acu ceva vreme intr-o carte despre OpenSource si CVS biografiile autorilor. Una dintre ele suna asa:

Karl Fogel was born in 1971 and managed to make it all the way through the ’80s personal computer and BBS craze without learning a thing about computers, networks, or email. In this state of technological ignorance— which he has been trying ever since to regain—he headed off to Oberlin College/Conservatory of Music in 1991 to study the piano, but ended up with a degree in Chinese and an accidental education in computer programming.

In 1995 he and Jim Blandy started Cyclic Software, to provide maintenance and commercial support for CVS. After they sold Cyclic, he headed to southwest China and taught English and Unix/C programming for a year. He now lives in Chicago, working as a free software programmer for CollabNet on the Subversion project, a new revision control system intended to succeed CVS.

In his copious spare time, he is careful to avoid any contact with computers; instead, he interacts with live human beings and plays the piano.

Ironic intr-un fel, savuros in alt fel, pana la urma ceea ce face omul asta e laudabil. Ma intreb insa cum reuseste. Oricum probabil ca o sa tot aberez si pe viitor pe tema asta a relatiilor omului cu tehnologia, calculatoarele, informatia samd.

Sa ma intorc insa de unde am plecat. Eram pana mai deunazi foarte reticent in legatura cu acest blog. Ceva de genul: "What difference does it make? My life will still be miserable". Dar... Exista un dar...Se pare ca este ceva aici care ma atrage. Sa fie dorinta de audienta? Oare toti cei care posteaza aici simt nevoia sa fie ascultati? Pe de alta parte, aici poti scrie tot ce ratezi in conversatii. Toate ideile pe care ti le pierzi din cazua interlocutorului. Aici poti sa-ti aduni gandurile. Ne intoarcem intr-un fel la vremea epistolelor.

Apare (pentru mine cel putin) si o problematica de natura etica sau de conduita. Nu stiu cum sa o numesc exact. Ce stil sa abordezi intr-un asemenea text? Formal? Asa risti probabil sa-ti pierzi din farmecul personal care probabil ca este intregul scop al acestei initiative a Yahoo-ului. Obiectiv? La fel, aici e vorba despre tine, despre ce faci si ce gandesti tu. Dar poti oare sa fii cu adevarat tu aici? Poti sa te expui intr-un spatiu deschis sub ochii tuturor? Trebuie sa precizez ca am pus la vizibilitate optiunea public. M-am gandit ca nu trebuie sa ma cenzurez fata de nimeni. Oricine poate sa citeasca ce scriu.

Si totusi am sa ma cenzurez. Nu trebuie sa folosesc limbaj obscen pentru ca unii m-ar intelege gresit si pana la urma chiar daca il folosesc si imi place felul in care coloreaza exprimarea pur si simplu am sa-l reneg aici (probabil cu anumite exceptii).

De asemenea, am sa incerc sa-mi infranez subiectivismul, pentru ca mi se pare un pacat in care cad multi. Pana la urma ce ne intereseaza pe noi ceilalti viata ta in fiecare detaliu? De ce sa iti tii un jurnal pe net cand poti sa ti-l tii intr-un carnetel sub perna. Vremea hartiei si a pixului nu a disparut inca. Nu asta e solutia; pana la urma ar trebui sa impartasim idei si nu amanunte cotidiene lipsite de semificatie si relevante doar pt tine.

Dupa cum observati odata ce mi-am dat drumul la scris nu mai ma opresc. Si asta pentru ca m-a prins si nu am chef de altceva. Ar fi trebuit sa-mi fac un proiect pentru scoala iar eu stau si pierd vremea (conceptie relativa dealtfel). Mi s-a luat total cheful.

De asemenea veti observa in randurile mele si o usoara inconsecventa tivita cu putina incoerenta. Ati observat probabil titlul care pare a nu avea nici o legatura si in plus suna cum suna. E mai mult pour les connaisseurs  si vrea sa surprinda mai mult o atitudine, o stare de spirit, un fel de formula de inceput, precum "A fost odata...". Dar oricum nu-mi pasa. Si-asa pana la urma cine citeste prostiile astea? Auzisem de un tip care ar fi scris pe undeva prin mijlocul lucrarii de diploma ca da o lada de bere celui care va citi acel paragraf, asta vizavi de faptul ca arareori profesorii obisnuiesc sa citeasca aceste lucrarii, daramite sa le rasfoiasca. Se pare ca pana la urma paragraful respectiv a fost citit si receptionat cu umor si totul s-a terminat cu bine. Dar nu asta era ideea. Ar fi interesant ca din cand in cand sa scriu si eu intr-un paragraf ca ofer vreun soi de recompensa. Sunt curios cati m-ar contacta.

Ar fi fun si sa primesc feedback. Preferabil negativ. Adica ceva de genu: oameni care sa se apuce sa arunce cu noroi in mine, sa-mi zica kestii de genul ca sunt prost si snob si nici macar nu realizez lucrurile astea. Da, ar fi fun. M-ar scoate din monotonie. N-am sa mai stau toata ziua scriind cod de care sa fiu foarte autosatisfacut, ci am sa ma aventurez pe teren periculos, dandu-mi cu parerea in stanga si in dreapta si dandu-ma rotund si destept.

Caci pana la urma asa sunt eu si am impresia ca lumea din ziua de azi, acest capitalism salbatic, se pune in calea individuatiei. Nu mai suntem oameni, suntem piese dintr-un angrenaj. Viziune mecanicista. Sumbru oracol postmodern. Dar ce stiu eu? Vorbesc tampenii. Defapt tot ceea ce vreau sa fac e sa vorbesc tampenii.

A si mai vreau sa fac un lucuru: sa fac o revolutie. Haideti! cine e interesat? cine pune umarul? program flexibil, remuneratie avantajoasa, conditii bune de lucru. Ii facem eventual si o reclama fancy si sclipitoare "Hai la revolutie!", "Revolution is cool". Pe bune acum, hai sa ne facem toti o revolutie in creier, chiar daca ar fi nevoie pana la urma sa-l detonam. Viva la revolucion!