Mereu in trecere imi parchez sufletul pe unde apuc, prin orice adapost prind pe marginea soselei, imi trag corpul pe dreapta si imi odihnesc gandurile ca sa pornesc apoi iara motorul si sa cutreier pe sosele in cautarea unui raison d’etre, a unei joie de vivre si a unei peace of mind.
Totul e efemer, totul curge ca si cum as fi un pasager in spatele geamului privind peisajul. Oameni vin, oameni pleaca, pe unii ii cunosti mai bine, pe altii mai putin, cu altii petreci mai mult timp, cu altii mai putin, dar poate ca sunt momente intense, toate insa trec. Uneori lumea imi pare ca un hypermarket gigantic in care toti forfotesc din raft in raft carandu-si cosurile dupa ei ca intr-un furnicar.
Iar in urma lor ramane dezastru. Uneori ma intreb ce ramane din mine dupa ce arunc munca, scoala, grijile, problemele, banii. Cine sunt eu seara atunci cand toata nebunia asta de a incerca sa le faci pe toate inceteaza pentru a te aseza sa dormi? Ce anume din tot ceea ce faci te reflecta pe tine asa cum esti? Esti multumit cu viata ta? Vrei mai mult? Te multumesti cu ce ai? Ar trebui sa te multumesti? Si sirul intrebarilor nu se mai termina.
Azi scrii niste linii de cod bune, maine faci o tema, poimaine bei intr-o bomba de bar, apoi mai inveti pentru o lucrare, faci o treaba din sila la serviciu, a doua zi iti revine cheful, te duci in Club A si bei si dansezi, dimineata esti mahmur, dupa care o iei de la capat, alternand zilele, prelungind duratele, marind pauzele, incercand se deperiodizezi activitati care raman invariabil acelasi, intr-o viata care ramane invariabil la fel si intr-un eu care ramane invariabil neschimbat.
Nostalgic tanjesc spre clipe de fericire intensa, spre magia aventurilor din vise, spre misticismul ce emana din balade de Led Zeppelin, spre depresia acuta din elegii Pink Floydiene, care imi rasuna in cap alaturi de flashuri din “The Wall” sau “Lolita”, ca si cum tragedia ar avea farmecul ei si lumea ar fi plicticoasa rau fara inimi frante. Vesnic copil imi doresc sa nu mai cresc, sa nu ma maturizez niciodata si sa opresc timpul care imi ticaie mereu in spatele tamplelor. Si cel mai mult vreau ca lumea sa aiba din nou culoare cum avea candva inainte sa mi se para totul o farsa.
Asemenea ganduri ar trece drept psihopatologice. Pana la urma in viziunea multora depresia e doar o dereglare chimica, o problema cu receptorii de serotonina. Sau poate ca creierul meu nu secreta suficienta dopamina pentru a-mi da sentimente de recompensa si satisfactie, pentru a ma face mai optimist. Poate ca aceeasi problema au avut si cei care s-au aruncat prin geam din P16. Suntem inteligenti, avem teancuri de diplome si note mari prin carnete, castigam bani multi. Ce ne-am mai putea dori oare? O viata poate…
Iar eu stau si umplu pagini de blog, dandu-mi seama in acelasi timp ca le scriu degeaba si riscand sa fiu inteles prost, luat in ras sau neinteligibil. Am auzit alaltaieri la CityFM o fata care marturisea ca e dependenta de blog si ca scrie aproape de 3 ori pe zi. In felul asta ajungi sa transformi jurnalul in viata pe care ar trebui sa o confesezi. Sau la un moment dat o sa incepem sa scriem toti atat de mult incat sa nu mai aiba nimeni timp sa citeasca ce a scris celalalt. Un fel de grafoterapie in masa isterica si scapata de sub control. Suntem o turma de oi ratacite, de tineri pierduti, de naivi, de superficiali, de infantili, de fricosi, de incapabili, de neimplicati, de ignoranti, de sclavi si de blazati.
Am citit undeva un citat din Alan Turing care zicea ceva de genul: cel mai mare pericol nu este ca robotii sa ajunga sa aiba sentimente, ci ca oamenii sa devina din ce in ce mai roboti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu