Cautarea fericirii

Fericirea n-are nimic de-a face cu placerea sau implinirea dorintelor. Asa cum n-are nimic a face cu virtutea sau cu binele sau orice forma de curatare sufleteasca care te conduce spre "pacea" interioara. Nici desfraul nu trebuie sa existe ca mod de viata, ci ca episod revelator. In momentul in care barierele sunt rupte apare cunoasterea de sine. Si totodata realizarea tragediei - tragedia ca unele lucruri nu se pot repara, tragedia ca esti condamnat sa fii liber sa alegi si tragedia ca nu poti incalca legile cetatii.

Astfel, poti decoperi fericirea in lucruri aparent triste sau urate: in depresie, in migrene, in boala, intr-o zi obositoare de munca, intr-o inima franta, in alcool sau droguri. Nu ele sunt sursa fericirii, ci tu. Bineinteles lucrurile care te fac cel mai fericite sunt cele placute si viata ar fi imposibila fara ele. Fara razele calde de soare care te mangaie vara pe fata, fara baltocile in care ploaia face cruciulite si bulbuci toamna, fara focul dragostei care te arde pe dinauntru, fara bucuria cadoului de Craciun, fara o atingere, un zambet, o imbratisare, ne ofilim ca o floare, ca un pui instrainat de mama sa. Fericirea este insusi vectorul vital, confundandu-se in acest fel cu viata. Fericirea este viata.

Iar asta o deosebeste de hedonismul in sens tare: satisfacerea tuturor placerilor si implinirea tuturor dorintelor nu sunt suficiente. In toata sarada asta a realului trebuie sa accepti ca nu exista absolut, perfectiune, asa cum ne exista nici o destinatie a drumului pe care mergem. Eu unul nu voi putea niciodata sa fiu ceea ce mi-am dorit de-a lungul anilor sa fiu, ceea ce m-am fortat sa devin, cel in care am vrut sa ma transform, plangandu-mi esec dupa esec. Mi-a fost amar orice castig, orice implinire, atata vreme cat le-am simtit absurdul, lipsa de sens, goliciunea atunci cand am ramas singur fata in fata cu ele. Tot timpul este vorba de repere, de oamenii din jur, de prieteni, de familie, de cei care conteaza. Pentru ei si din cauza lor am suferit eu de-a lungul timpului. Dar am sa continui probabil in megalomania mea sa cred ca totul e pentru mine, sa ma cred buricul Pamantului. Am sa continui sa fiu un egoist care ii face pe cei din jurul lui sa sufere la randul lor, in timp ce alteori ezita intre naivitate si timorare, frica si mizantropie, nesiguranta si slabiciune.

Dar nu conteaza. Pentru ca eu sunt intr-adevar centrul lumii. Fiecare suntem centrul lumii noastre. Atata vreme cat voi trai o voi vedea prin ochii mei asa cum o vedeti toti - altfel. Dar am nevoie de voi ca sa fiu fericit; pentru ca e vorba defapt de un proces, de o devenire, de o dialectica a principiilor ce ne carmesc viata in directi opuse, precum egoismul si empatia. Eu nu posed fericirea, nici nu stiu daca e asemenea unui bun pe care il poti avea in proprietate. Dar am inceput sa o cunosc, sa-i inteleg dedesubturile. Am gasit-o ascunsa in adancurile constiintei mele pandind sa iasa, dincolo de incertitudine si relativitate. Fericirea e negatia a tot ceea ce am crezut ca este pana acum. Fericirea este o perpetua razgandire. Fericirea este sa te accpeti asa cum esti, cu toate slabiciunile umane inerente; pentru ca nu ai sa gasesti decati in povesti inflorite oameni care sa nu greseasca, sa nu fie doborati, sa nu fie lasi. Si totodata inseamna sa vrei mereu mai mult, sa incerci sa-ti depasesti limitele, chiar si atunci cand abia iti mai tragi sufletul, cand nu ai resurse dar tot vrei sa invingi, cand te ridici din cenusa tinzand spre supraom.

De ce facem toate astea? De ce suferim atat? De ce ne zbatem in viata atat? De ce suntem atat de antagonici in ceea ce credem si facem? De ce, cu ce scop, pentru ce rost? Nimeni nu stie. Sa-i spunem fericire.

Videografie: