Oamenii care nu apreciaza viata ar merita sa moara. Si totusi moartea ne ia la intamplare, fara sa tina seama cat de devreme, cat de nepotrivit, cat de nedrept. Culmea libertatii e sa alegi tu cand vine moartea. Mai liber de atat nu se poate, pentru ca nu poti sa nu mori. Ironia e ca si libertatea asta e ciunga, caci moartea poate veni inainte sa o programezi. Asa ca ar fi bine sa te grabesti, daca vrei sa demonstrezi ceva cu adevarat. Pe de alta parte, daca o amani prea mult, s-ar putea sa te razgandesti, si apoi sa o tot reprogramezi dupa aceea, pana cand te va lua pana la urma prin surprindere. Caci orice s-ar spune, chiar daca esti prevenit din timp ca va veni, fie si la batranete cand umbra ei se profileaza tot mai mult, tot nu esti pregatit pentru clipa cand vine.
Cu cat e pofta de viata mai mare, cu atat e mai mare frica de moarte.
Asemenea personajelor lui Philip K. Dick din "Ubik" eu traiesc in semi-viata. Asemenea lui Spandrell din "Punct contrapunct" eu detest tot din jurul meu si mai ales pe mine insumi, golind totul de insemnatate. O asemenea atitudine nu poate fi altfel decat distructiva. In zadar lucreaza masina de vise sa creeze rosturi de a trai, cand ele sunt strivite de greutatea luciditatii cinice. Iar o viata fara teluri si credinte sincere, nu fabricate, nu se poate numi viata. Insa o moarte a simturilor, a dorintei, a sperantei, a emotiei nu e acelasi lucru cu o moarte adevarata. Esti un caz pierdut, dar mai poti fi inca resuscitat.
Moartea este cu atat mai trista pentru cei care traiesc si iubesc cu adevarat. Dar a juca precaut doar pentru ca prefigurez sfarsitul strica tot farmecul. Daca pui totul sub lupa rece a ratiunii esti pe jumatate mort. Ma simt asa, dar nu vreau sa mor. Ma bucur ca moartea cea adevarata ma ocoleste.
Cum zice reclama de la Johnnie Walker: "Keep walking!"
marți, 20 mai 2008
marți, 13 mai 2008
Revenire la eroarea lui Descartes
De ce am ajuns sa cred ca o filosofie a vietii care separa sufletul de trup e periculoasa? Pentru ca nu mi se pare sanatoasa. Nu mi se pare sanatos sa-ti neglijezi trupul, axandu-ti atentia asupra acelei parti care se spune ca e nemuritoare, deci singura vrednica de ingrijire. Acum, ce-i drept, majoritatea oamenilor au grija de sanatatea lor, fiind una dintre primele lor aspiratii in viata. Pentru ca, de ce nu, fericirea e direct proportionala cu gradul de sanatate. Greseala se afla in viziunea pe care au asupra problematicii sanatatii: trupul e total deconectat de spirit, fiind doar un receptacul, un vas purtator prin aceasta viata efemera, care mai devreme sau mai tarziu tot se va strica.
Sufletul pe de alta parte sfideaza legea a doua a termodinamicii si, in general, legile fizicii si se transfera fie dintr-un corp in altul (reincarnare), fie intr-o alta dimensiune (iad, rai, nirvana). Mizand pe aceasta ipoteza, soma se situeaza pe locul doi la capitolul imbunatatire. Oamenii se vor gandi, vor medita, se vor ruga, vor analiza, isi vor spala pacatele si curati constiinta, vor incerca sa fie mai buni pe plan spiritual, sa inteleaga mai repede, sa cunoasca mai multe, omitand in tot acest timp detaliile - o inima care bate, niste plamani care se umfla, un stomac care digera etc. Toate acele detalii care ne tin in viata.
Astfel ca intr-un mod inconstient ne privam de insusi vitalismul esential unui trai pozitiv, optimist si bine ancorat in prezent. Daca existenta noastra cea mai de pret o consideram a fi in lumea ideilor, atunci lumea materiala se naruite. Daca insa admitem ca intreaga cunoastere si cognitie se face prin aceleasi organe care ne tin in viata (teoria Santiago), dintr-o data asceza si mantuirea isi pierd din semnificatia, iar in centrul atentiei revine fiinta ca o unitate. Ca un intreg al carui fiecare particica contribuie la fiintarea noastra.
Inima e cea care se strange, sau bate mai tare, sau chiar doare la emotii puternice. Respiratia devine mai deasa cand suntem agitati, entuziasti, harnici, la ananghie. Stomacul are fluturi cand esti indragostit, sau te roade cand esti stresat. Fierea se revarsa cand esti amarat. Deja toate astea fac jumatate din constiinta noastra, si nici n-am avut nevoie sa pomenesc creierul. Insa noi ne pierdem noptile citind si studiind, imbuibandu-ne cu cafele, energizante si analgezice pentru dureri de cap, in speranta ca ne vom ridica spiritul la un nivel mai inalt. Toata metafizica asta a fost inventata din frica de moarte, din dezgust pentru carnea ce va putrezi.
Descoperirile din ce in ce mai clare ale neurologilor ca Descartes s-a inselat incep sa nu mai mi se para atat de banale ca in trecut. Imi dau seama ca sunt defapt inceputul unei schimbari de paradigma. Se profileaza incet incet o explicatie pentru blazarea, decaderea si apatia occidentala si totodata o demonstratie stiintifica a materialismului. Dezamagiti, idealistii prin traditie continua sa incerce folosind mijloacele revolutiei tehnologice (chimicale si media) sa se convinga ca sunt o fantoma intr-o masina. Insa masina incepe sa se defecteze, pentru ca posesorii cred ca merge singura, fara sa fie nevoie sa puna benzina si pentru ca incurca bujiile cu stergatoarele si nu pricep prea bine care ce face. Dar probabil ca si la cimitirul de masini cand tabla e strivita, Ideea de masina, sufletul, se strecoara afara pentru a se reintoarce in randul obiectelor eterne. Da, poate ca e mai simplu sa gandim asa. Da-le dracu de fiare.
Sufletul pe de alta parte sfideaza legea a doua a termodinamicii si, in general, legile fizicii si se transfera fie dintr-un corp in altul (reincarnare), fie intr-o alta dimensiune (iad, rai, nirvana). Mizand pe aceasta ipoteza, soma se situeaza pe locul doi la capitolul imbunatatire. Oamenii se vor gandi, vor medita, se vor ruga, vor analiza, isi vor spala pacatele si curati constiinta, vor incerca sa fie mai buni pe plan spiritual, sa inteleaga mai repede, sa cunoasca mai multe, omitand in tot acest timp detaliile - o inima care bate, niste plamani care se umfla, un stomac care digera etc. Toate acele detalii care ne tin in viata.
Astfel ca intr-un mod inconstient ne privam de insusi vitalismul esential unui trai pozitiv, optimist si bine ancorat in prezent. Daca existenta noastra cea mai de pret o consideram a fi in lumea ideilor, atunci lumea materiala se naruite. Daca insa admitem ca intreaga cunoastere si cognitie se face prin aceleasi organe care ne tin in viata (teoria Santiago), dintr-o data asceza si mantuirea isi pierd din semnificatia, iar in centrul atentiei revine fiinta ca o unitate. Ca un intreg al carui fiecare particica contribuie la fiintarea noastra.
Inima e cea care se strange, sau bate mai tare, sau chiar doare la emotii puternice. Respiratia devine mai deasa cand suntem agitati, entuziasti, harnici, la ananghie. Stomacul are fluturi cand esti indragostit, sau te roade cand esti stresat. Fierea se revarsa cand esti amarat. Deja toate astea fac jumatate din constiinta noastra, si nici n-am avut nevoie sa pomenesc creierul. Insa noi ne pierdem noptile citind si studiind, imbuibandu-ne cu cafele, energizante si analgezice pentru dureri de cap, in speranta ca ne vom ridica spiritul la un nivel mai inalt. Toata metafizica asta a fost inventata din frica de moarte, din dezgust pentru carnea ce va putrezi.
Descoperirile din ce in ce mai clare ale neurologilor ca Descartes s-a inselat incep sa nu mai mi se para atat de banale ca in trecut. Imi dau seama ca sunt defapt inceputul unei schimbari de paradigma. Se profileaza incet incet o explicatie pentru blazarea, decaderea si apatia occidentala si totodata o demonstratie stiintifica a materialismului. Dezamagiti, idealistii prin traditie continua sa incerce folosind mijloacele revolutiei tehnologice (chimicale si media) sa se convinga ca sunt o fantoma intr-o masina. Insa masina incepe sa se defecteze, pentru ca posesorii cred ca merge singura, fara sa fie nevoie sa puna benzina si pentru ca incurca bujiile cu stergatoarele si nu pricep prea bine care ce face. Dar probabil ca si la cimitirul de masini cand tabla e strivita, Ideea de masina, sufletul, se strecoara afara pentru a se reintoarce in randul obiectelor eterne. Da, poate ca e mai simplu sa gandim asa. Da-le dracu de fiare.
duminică, 11 mai 2008
O nota de cinism
Ieri preotul spunea in slujba de nunta ca femeia trebuie sa fie supusa barbatului precum Hristos bisericii. Probabil ca nu se referea la acea biserica pe care Iisus a incercat s-o reformeze si care l-a condamnat la moarte. Ci la aceea care s-a raspandit prin apostoli la peste 1,6 miliarde de oameni si pe care misionarii inca o propovaduie prin colturi obscure de lume. Iar in mesajul transmis exista de cele mai multe o nuanta de patriarhat si misoginism. Degeaba s-a reformat de atatea ori crestinismul (desi ortodoxismul n-a facut-o niciodata) cand multe din traditiile pastrate nu concorda cu realitatea. Insa aceste detalii sunt deseori atat de insignifiante pentru multi incat sunt in stare sa-si calce in picioare libertatile personale pentru a primi ajutorul providentei si a le fi salvate sufletele de acest Dumnezeu particular si nu de cel al musulmanilor, al buddhistilor sau al vreunor indieni.
De ce atac crestinismul? De ce nu? Cand un preot isi permite ca in sfatul ce-l da unor tineri miri sa strecoare un discurs xenofob: sa spuna ca Europa este cucerita de islam, dand exemplul copiilor turci ce se nasc in Germania si care traiesc din banii publici pe care ii platesc nemtii care nu fac copii. Ce vina au turcii daca germanii au cazut intr-o apatie occidentala care a evoluat din protestantism in "Dumnezeu e mort" al lui Nietzche. Dupa parerea mea ei oricum sunt in intr-un stadiu avansat al dilematicii existential ce transcede religia. Iar islamul, avand un inceput intarziat (vreo 6 secole), se afla cam unde se afla crestinismul inainte de Renastere. Dar asta e doar parerea mea, pe care nu incerc s-o inseminez intr-o masa de credinciosi orbi, gata sa faca orice in speranta ca vor fi ocoliti de boala si umpluti de bogatii, caci pentru bigotul roman ortodox de azi virtutea e doar o fatada.
"Cheia familiei", concluziona preotul, "este sa faceti copii si sa-i educati in cel mai curat spirit crestin" (parafrazez). Iar asta pentru a combate asaltul celorlalte culte. Ce legatura au pana la urma religia cu socialul, cu politica, cu imigrarea, cu libertatea de expresie? Se pare ca multe si intotdeauna a fost asa. Intotdeauna oamenii si-au sfintit chiar si cele mai necurate intentii pentru a-si elibera constiinta. Eliberati de povara deciziei personale, cruciatii au urmat voia lui Dumnezeu exprimata prin glasul preotului. Binele si raul se contopesc intr-o asemenea masura incat isi dovedesc altfel nesubstantialitatea intr-un plan ideal, metafizic. Sau chiar daca morala absoluta exista, ea este constant falsificata.
Daca Hitler a spus ca evreii trebuie exterminati, germanii l-au ascultat defulandu-si ura si invidia. Acum parintii crestini ne spun sa crestem si sa ne inmultime pentru a-i distruge pe mahomedani. Si crestinii asculta pentru ca stiu ca in joc se afla propria lor bunastare, propriul confort, propriul consumerism, propriul petrol, proprii bani, intreg statu quo-ul euro-atlantic. Daca initial poporul ales era doar cel iudeu, Hristos l-a extins la toti crestinii. Insa toti ceilalti trebuie ori sa moara ori sa fie alungati ca niste animale ciumate. Iata care este pacea propovaduita de crestinism - doar pentru caini, nu si pentru catei. Cand vad atata ipocrizie nu pot sa nu atac crestinismul.
De ce atac crestinismul? De ce nu? Cand un preot isi permite ca in sfatul ce-l da unor tineri miri sa strecoare un discurs xenofob: sa spuna ca Europa este cucerita de islam, dand exemplul copiilor turci ce se nasc in Germania si care traiesc din banii publici pe care ii platesc nemtii care nu fac copii. Ce vina au turcii daca germanii au cazut intr-o apatie occidentala care a evoluat din protestantism in "Dumnezeu e mort" al lui Nietzche. Dupa parerea mea ei oricum sunt in intr-un stadiu avansat al dilematicii existential ce transcede religia. Iar islamul, avand un inceput intarziat (vreo 6 secole), se afla cam unde se afla crestinismul inainte de Renastere. Dar asta e doar parerea mea, pe care nu incerc s-o inseminez intr-o masa de credinciosi orbi, gata sa faca orice in speranta ca vor fi ocoliti de boala si umpluti de bogatii, caci pentru bigotul roman ortodox de azi virtutea e doar o fatada.
"Cheia familiei", concluziona preotul, "este sa faceti copii si sa-i educati in cel mai curat spirit crestin" (parafrazez). Iar asta pentru a combate asaltul celorlalte culte. Ce legatura au pana la urma religia cu socialul, cu politica, cu imigrarea, cu libertatea de expresie? Se pare ca multe si intotdeauna a fost asa. Intotdeauna oamenii si-au sfintit chiar si cele mai necurate intentii pentru a-si elibera constiinta. Eliberati de povara deciziei personale, cruciatii au urmat voia lui Dumnezeu exprimata prin glasul preotului. Binele si raul se contopesc intr-o asemenea masura incat isi dovedesc altfel nesubstantialitatea intr-un plan ideal, metafizic. Sau chiar daca morala absoluta exista, ea este constant falsificata.
Daca Hitler a spus ca evreii trebuie exterminati, germanii l-au ascultat defulandu-si ura si invidia. Acum parintii crestini ne spun sa crestem si sa ne inmultime pentru a-i distruge pe mahomedani. Si crestinii asculta pentru ca stiu ca in joc se afla propria lor bunastare, propriul confort, propriul consumerism, propriul petrol, proprii bani, intreg statu quo-ul euro-atlantic. Daca initial poporul ales era doar cel iudeu, Hristos l-a extins la toti crestinii. Insa toti ceilalti trebuie ori sa moara ori sa fie alungati ca niste animale ciumate. Iata care este pacea propovaduita de crestinism - doar pentru caini, nu si pentru catei. Cand vad atata ipocrizie nu pot sa nu atac crestinismul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)