E vineri seara, sunt obosit, am avut ultimul examen din sesiunea asta de la 5 si n-am ce face pana la 9 cand tre sa ma duc dupa rezultate, defapt ca sa vad cum se aduna vesele puncticelele si tot nu dau 5 (e vorba de SO, prietenii stiu de ce). De aceea ca un zombie ce sunt mi-am intins membrele peste taste in incercarea de a mai screme ceva idei dintre circumsvolutiunile stoarse si puse la uscat si privind tremurand cu ochii incercanati monitorul care palpaie ca in in fiecare zi, neschimbat la 80Hz in ritm cu migrenele mele.
Prima idee pe care vreau sa e enunt poate fi verbalizata in doua moduri: 1. urasc facultatea asta de rahat si 2. automatica - cimitir al tineretii mele. Si am sa va spun de ce mi s-a reactivat acest sentiment de revolta in creier. In primul rand am fost nevoit sa scriu un al doilea reply unui asistent retard care n-a catadicsit sa-mi dea un raspuns legat de o tema nici macar in ajunul examenului. Si asta n-ar fi fost nimic, s-ar fi disipat totul in uitare si circumstante atenuante, daca nu as fi primit alt mail. Surpriza: s-a mai sinucis un automatist.
Se pare ca regula de unu pe an nu se dezminte. Si nici noi nu ne vom dezminti in ignoranta si pasivitatea noastra (eu inclusiv). Pana la urma nu e problema noastra. Je m'en fiche.
Dar... Intotdeauna exista un dar. Problema e fundamental a tuturor. Printr-o legatura mai mult sau mai putin puternica suicidul oricaruia dintre noi este o consecinta a atitudinii celorlalti. Suferinta unuia nu vine de cele mai multe dinlauntru, ci de la faptele celor din jur. Cu totii se bat cu pumnii in piept ca sunt tari si ca se descurca singuri si ca nu-i afecteaza nimic: nici scoala, nici bani, nici serviciu, nici stresul samd. De parca ar fi o rusine in ziua de azi sa dai semne de slabiciune - se pare ca nu e metoda buna de marketing si nu da bine la propriul advertising.
Mi-aduc aminte prin anul 2 m-am dus la secretariat sa-mi iau o adeverinta si in fata mea o mama venise sa intrebe cate restante are fiul ei. Consternata afla ca baiatul in pragul repetentiei si exclama "Nu inteleg, doamna, si era un baiata atat de bun, a fost olimpic." Se lasase. Nimic neobisnuit ati putea zice: nu e nici primul, nici ultimul.
Eram visator in anul I. Visator ma duceam la toate cursurile. Visator am tocit DCE-ul in anul II. Visator am luptat pentru bursa. Pana la urma m-am lasat. Respect celor care inca se mai tin. Ne-a zis un lucru adevarat domnul profesor Stanasila intr-un curs: noi nu suntem deloc uniti, nu stim ce vrem si isi bat toti joc de noi cum vor pentru ca noi nu ripostam - fiecare e pentru el, fiecare isi vede de treaba lui, de examenele lui, de diploma lui si tot asa. In felul asta nimic nu se schimba.
Si mai mi-a zis o persoana (ceva mai pe la mijocul vietii) ceva odata: a numit pe mine si pe ceilalti tineri de seama mea si ce vin din urma drept generatia urata. E usor sa arunci cu blamari si noroi peste niste copii rataciti in tranzitie, crescuti cu televizorul si calculatorul, asaltati zilnic de informatie, manipulati prin media, inconjurati de violenta si care ajung in cele din urma irascibili, stresati si uneori sociopati. Mai greu e sa oferi si solutii. Intre timp se pare ca noi ne-am pricopsit si tot noi trebuie sa ni le rezolvam.
Ma intreb cum se mai poate mentine in tara asta un nivel ridicat de performanta intelectuala printre demagogie politica, munti de gunoi, aurolaci si cersetori, haite de caini, saracie si Merzane parcate in fata cladirilor de otel si sticla. Pentru ce mai invatam defapt? Ca sa vina sa ne exploateze francezii la noi in tara? Ca sa ne exploateze americanii la ei in tara? Ca sa mori de foame cu o diploma in mana pe baricadele stiintei? Ca sa cersim pe la portile Europei?
Aveam de gand sa scriu o intreaga critica fundamentata pe ratiuni solide a facultatii asteia si a intregului invatamant universitar prin extensie si chiar preuniversitar in extremis. Dar nu mai imi vine nici un argument acum. Sunt toate acolo, le simt, dar sunt inabusite de furie. Si vreau sa nu cred ca vor fi si ele uitate. Ar trebuie sa nu-mi pese, stiu. Dar in definitiv e vorba de viata mea. Am venit aici cu o dorinta, plin de ambitie, si plec cu coada intre picioare.
Mi-e sila de Politehnica. Ne tin in caminele astea mizere, printre baruri si discoteci si manelisti imputiti. O biblioteca in eterna constructie, o fosta cantina arsa si parasita in care probabil ca o sa se faca alt club in loc sa se faca o sala de lectura sau orice alta facilitate studenteasca. Un campus plin de balarii si caini. Profesori batrani, ipocriti, corupti, refractari si conservatori, cu ideologii stupide si invechite si o viziune ce nu are nici cea mai mica legatura cu realitatea.
Si mai rau, e un cuib de tocilari si pupincuristi care isi dau stafeta din mana in mana prin pile, spagi si relatii si alte instrumente de suflat (prin diverse parti ale corpului). Traditia de tortionar se perpetueaza: studentul de azi, calaul de maine. Nici nu e de mirare ca nu vrea nimeni sa faca cabinet psihologic. Nu e de mirare ca nici un profesor nu vrea sa deschida canale de comunicare cu studentii. Precum nu e de mirare ca nici un membru de liga nu face nimic pentru ca e prea ocupat prin baruri si facand afaceri si smenuri, pe cand studentul muncitor n-are timp nici sa rasufle printre teme. Si in felul asta automatistii cad rapusi de deziluzii si psihosomatizare sau isi baga picioarele, pe cand alti retarzi iau bursa cu media sub 8, iar la noi tre sa te lupti sa ai peste 9 ca sa pleci cu un amarat de Erasmus, in timp ce smecherii aia pe la FILS stau cu lunile prin strainatate dupa ce o freaca un an pe la scoala. Ca sa nu mai vorbesc de ASE. Cred ca deja o treime din colegii mei sunt hotarati sa faca a doua facultate acolo. Usoara si folositoare - paradoxal.
I rest my case.
