Trialog

- Spune-mi un lucru: exista oare un sens in viata?
- Ce te face sa crezi ca as sti eu sa-ti raspund la o asemenea intrebare?
- Pari mai invatat, mai intelept, mai experimentat.
- Si crezi ca asta-i suficient?
- Eu cred ca nu punem intrebarea bine.
- Pe tine nu te-a intrebat nimeni nimic. Eu am nevoie sa stiu.
- Of, dar nu pot sa-ti raspund. Cred ca a incetat sa-mi mai pese de la o vreme incolo. Sau chiar daca mi-a vneit fugar acest gand l-am alungat repede.
- Si cum ai putut sa traiesti asa pana acum? Cum ai putut fara sa traiesti fara un sens?
- Eu cred ca defapt nu exista un sens, ca totul e o amagire. Asa cum nu exista nici alb, nici negru si nici capat de drum. Nu suntem tot timpul decat in trecere.
- Ti-am zis odata sa taci. Eu simt ca ma mistui fara sens. Lumea e atat de fada si rece fara el. Pot minimiza orice fapt la o simpla insiruire de acte banale, de atomi stingheri si neimportanti. Orice gand, orice sentiment, orice emotie isi pierde toata valoarea intrinseca cand este scoasa din legea cauzalitatii. Tot ce este facut in vand devine prilej de indurerea, de doliu pentru ceva pierdut ce nu va fi regasit niciodata. Insasi moartea e lipsita de sens.
- Alunga-ti tinere gandurile negre. E felul in care au trait oamenii de milenii. E singura cale. Nu vezi ca in zadar au cautat savantii raspunsuri pentru tainele universului. De doua mii de ani nu fac decat sa le adanceasca.
- Vezi, si tu vorbesti de zadarnicie.
- Dar incerc sa-ti demonstrez ceva.
- Mi-am pierdut demult credinta in demonstratii si in toata nebunia asta cu multimi incluse in ele insesi, axiome, relativitate, indecidabilitate, paradox, nu mai inteleg nimic. Si cum as putea sa incep sa inteleg daca mi-am pierdut pana si motivatia de a incerca.
- Poate ca defapt asta e: ti-ai pierdut credinta.
- Vrei te rog sa nu mai te bagi.
- Timpul le rezolva pe toate, fiule.
- Timpul se scurge mult prea repede si nu fac decat sa ma inec in regrete.
- Regretul exista pentru ca ii dai tu voie sa existe.
- Chiar nu intelegi ca nu vrea nimeni sa te asculte.
- Ba ar trebui sa-l asculti. Esti odios de romantic. Pe vremuri m-ai fi facut sa-ti trag o palma. Nebuni ca tine gata sa se sinucida de dragul unor idei filozofice sau ca se simt napastuiti de soarta. Imi faceti greata.
- Si de ce nu ma lovesti? Loveste-ma! Macar asa pot sa mai simt si eu ca traiesc.
- Tinerii din ziua de azi...
- Potoliti-va! Nu la asta ma refeream. Incearca sa intelegi ca puterea e in mainile tale. Tu decizi ce se petrece cu viata ta. Mai mult decat crezi. Trebuia doar sa inveti sa stapanesti aceste forte.
- Nu te contrazic de data asta. Si eu cred in liberul arbitru.
- Ma indoiesc ca se referea la liberul arbitru. Alta scorneala pe langa alchimie si eterul luminos.
- In fine, ziceti-i cum vreti, dar degeaba exista libertate daca nu exista o directie sper care sa se orienteze. Alternativa este haos.
- Daca recunosti ca exista o directie, recunosti ca exista o farama de destin, de predeterminare.
- Haosul nu e chiar atat de rau. Ne-am nascut din haos.
- Dar nu vrem sa ne intoarcem acolo. Viata e cu totul altceva, e o piatra nestemata a organizarii, aproape perfecta, dar cu un mare defect – moartea.
- Moartea e fireasca. E chiar necesara, am ajuns sa cred. Cred ca ar fi de zeci de ori mai rau sa traiesti vesnic, sa nu mori. Gandeste-te cum ar fi sa stii ca nu se va termina niciodata, ca nu te vei odihni niciodata
- Dar nu vei sti niciodata asta, pentru ca nu se poate. N-a reusit nimeni , desi toti in secret sa straduie sa o realizeze. Nu am intalnit inca nici nu nemuritor care sa-mi marturiseasca ca viata lui e un calvar.
- Trupul acesta nu-i decat o cochilie, iar sufletul nostru calatoreste dintr-o viata in alta realizand astfel imortalitatea. Asta pana cand va atinge starea suprema de gratie, acolo unde spatiul nu mai exista, iar timpul se va opri.
- Nebun ipocrit! N-avem nevoie de martiri predicatori. Cine esti tu sa-mi garantezi ca exista ceva dupa moarte?
- Pascal a demonstrat matematic ca Dumnezeu exista.
- A demonstrat un cacat.
- Si totusi e unul dintre cei care-au pavat drumul spre rationalismul tau puternic. Poate ca ai uitat defapt sa traiesti, te-ai gandit la asta?
- Vezi ca incepi ca incepi sa te contrazici. Mai devreme mi vorbeai despre cat de fireasca e moartea, fara sa te sfiesti sa aduci vorba de nemurire. Defapt tu insuti o astepti ca pe o izbavire. Sau ca timpul vindeca ranile. Ce treaba are moartea cu viata? Ce Dumnezeu nedrept ne lasa sa suferim si sa murim?
- Ha, cred ca am mai auzit replica asta undeva. Si nu ma contrazic deloc. Asa e viata – o dihotomie: fericire si tristete laolalta. Teoria complementaritatii, yin si yang. Trebuie sa-ti faci datoria de om, sa-ti gasesti o femeie, sa o iubesti, sa faci copii, sa-i cresti cu dragoste, sa fii un om muncitor, onest si sa mori demn.
- Te crezi ce spui? Te auzi macar? Cei mai multi mor in chinuri, vaitandu-se ca niste copii speriati si implorand iertare dupa o viata de adulter, alcoolism sau alte vicii si ani de munca in zadar, iar odraslele nici macar nu vor sa le mai vada fetele. Asta-i adevarul, asta-i lumea in care traim. Spune-mi care este rostul pentru toate astea?
- Baiete, te inseli amarnic... Nu pot sa gasesc cuvintele care sa te convinga. Oricum argumentatia paleste in fata ta. Ideile tale sunt oricum prea adanc cladite ca sa ti le zgudui eu. Doar viata poate sa o faca. Am fost si eu ca tine si iti spun: te inseli!
- Sau vrei sa crezi asta? Cu disperare...
- Nu, nu, nu!
- Nu mai conteaza. Oricum mi s-a uscat gura si mi-am pierdut sirul ideilor. Nu mai pot vorbi si simt ca si-asa nu mai are nici un sens...
- In viata trebuie sa urmezi calea armoniei si a compasiunii. Trebuie sa meditezi pentru a ainge serenitatea.
- Taci, ca te strang de gat!