joi, 31 mai 2007

Jobiseea

Iata ca mai traiesc. Moartea mea n-a fost decat una temporara si doar in scripte. Poate ca e mai bine uneori sa faci o pauza si sa reincepi apoi cu forte noi. Indoiala incolteste in mine insa si ma iscodeste la fiecare pas. Ai facut bine ce-ai facut? Oare nu trebuia sa n-o faci? A fost mai bine asa? Din pacate nu exista o reteta universala pentru asemenea intrebari. Si ceea ce am sa va povestesc mai departe merge exact pe acelasi fir.

Ca o paranteza, se pare ca blogului i-a mers bine si fara ca eu sa mai scriu in el. Asa ca pana la urma un post in plus sau in minus nu va conta prea mult la "the overall experience".

Voi stiti ce vreti in viata? Eu nu stiu, va spun sincer. Si timp de vreo 3 saptamani mi-am petrecut vremea la interviuri raspunzand la o forma sau alta a acestei intrebari. Sunt satul pana peste cap de oameni de la resurse umane. De ce? Pentru simplul motiv ca vreau un job, iar asta nu e un lucru simplu. Si sa va explic de ce. Pe cand cei mai multi se vaita ca nu reusesc sa se angajeze sau ca salariul e prea mic, in minunata mea meserie de programator lucrurile nu stau la fel. Mai precis e foame de programatori. Asa ca m-am trezit pus in fata mai multor oferte tentante si obligat sa aleg una. Din nou viata e nedreapta si nu ne lasa sa facem dect un singur lucru odata.

Precum spuneam, eu nu stiu ce vreau. Nu stiu daca vreau sa fac programare pentru jocuri, programare pentru sisteme de operare si retele, programare cu baze de date sau daca defapt nu vreau sa fac nici una dintre astea si mai bine ar fi sa ma apuc serios de fizica cuantica, sa cant pentru bani sau sa ma fac romancier. Nu stiu sa raspund nici la intrebarea ce imi place mai mult. Placerea e un concept care s-a relativizat prea mult pentru mine. Asa cum ne povestea un taximetrist acum cateva zile: "Domne, am si eu o dorinta, care stiu ca nu se va implini, da' tot mai sper - sa ma intalnesc cu extraterestrii." Cica a facut o compunere la scoala despre ce-si doreste in viata pe tema asta si l-au crezut nebun si l-au trimis la psihiatru. Acuma tipul chiar parea sarit. Macar insa avea si el o credinta acolo. Eu insa ma simt indobitocit. Am facut prea multa vreme lucruri pe care nu am vrut sa le fac, apoi am gasit o placere masochista in ele si acum nu mai stiu ce vine din mine si care e vocea conformismului din mine. "Fac orice numai daca imi dai bai si imi spui ca iti place de mine." Asa ca am ajuns sa ma simt precum Dustin Hoffman intins pe salteaua pneumatica in piscina lenevind absent in "Absolventul". Caci dupa un purgatoriu de 5 ani de zile am reusit aproape sa termin facultatea. Acum sunt in sfarsit liber sa intru in iad.

Cladiri de birouri cu geamuri fumurii, termopane, aer conditionat, scaune ergonomice, calculatoare, carti de vizita si lista poate continua. Embleme ale unei societati de consum de origine americana si amestecata intr-un mod hidos cu balcanism si comunism, toate iti ofera mirajul unei vieti mai bune. Ca sa nu mai vorbim de bani. Intr-o inregistrare William Burroughs zicea ca cel mai stupid lucru pe care ti-l poti dori sunt banii. Si dadea ca exemplu o poveste cu o laba de maimuta care iti implinea dorinte, iar o familie i-a cerut bani. Dupa care au venit niste oameni de la fabrica si le-au zis ca le-a murit fiul intr-un accident, dar iata o despagubire in bani. Si asta ar fi numai un exemplu. Multe sunt insa si exemplele cu ceea ce se intampla cand nu ai bani. Iar modul in care niste bucati de hartie au ajuns sa ne conduca vietile in asa masura e o poveste lunga si o problema veche pe care n-au putut-o rezolva nici marxismul, nici revolutia bolsevica, nici Che Guevara si nici anarhistii.

Asa ca total lipsit de aparare, de principii sau de criterii pentru a alege, mi s-au dat alternative si ultimatumuri. Nu trebuie sa uiti la orice pas ca totul inseamna bani: timpul, pregatirea ta, raspunsurile tale, reactiile tale, masa si calculatorul pe care ti le vor da, pauza de masa, orele suplimentare, deadline-urile, rezistenta la stres, viata ta personala, rezultatele la testele psihologige si de inteligenta sau orice alta a cuantificare a ceea ce poti face tu pentru profitul altora. Te uiti peste tot in jur in Bucuresti si vezi mii de oameni inghesuiti in spatii de birouri manevrand teancuri de hartie si soft-uri care de care mai complexe. Pentru ce? Pentru un painejenis de servicii in care nu se mai stie de unde s-a plecat si cine mai face defapt treaba efectiva. Un adevarat cosmar kafkian. Oriunde te-ai duce trebuie sa te astepti sa muncesti mult, sa faci overtime, sa te sacrifici pentru termenul proiectului. Totul pe principiul masinist al rotitei dintr-un mecanism urias.

Va spun un lucru, am auzit numai lucruri rele despre productia jocurilor video. Dar am avut eu visul asta nebun in liceu sa lucrez in jocuri. Si iata ca merg inainte. Dupa ce a trebuit sa refuz mai multe oferte in alte domenii. Si toata lumea imi zicea (indirect) sa le las naibii de jocuri si sa ma apuc de lucruri serioase. Ma gandesc tot timpul la viitor si as vrea sa n-o mai fac. As vrea ca tot ce sta in fata mea sa fie imprevizibil, dar lucrurile nu stau chiar asa. As fi vrut sa stiu sa joc mai bine sah, poate acum mi-ar fi fost mai usor sa aleg. As fi rulat in cap toate variantele posibile si as fi ales-o pe cea mai buna. Dar lucrurile nu stau nici asa. As fi vrut sa fiu mai bun decat sunt, ca sa nu mai am impresia ca angajatori vor sa ma ia doar pentru ca am potential sau pentru ca au nevoie de oameni, ci pur si simplu pentru ca sunt bun. Dar probabil toate astea sunt echivalente cu o intalnire de gradul trei din capul taximetristului.

Cel mai rau m-a deranjat faptul ca a trebuit sa jonglez cu vorbe si cu oamenii cu care am discutat. Defapt mai mult ei au jonglat cu mine si intr-un fel sau altul se ajungea in final la sentimente si constiinta mea exarcebata. Apoi pareri de rau si regrete pentru sperantele false pe care le-am dat, pentru ca am mintit. Pentru ca trebuie sa ma ascund in spatele unui zambet ca sa fiu placut si apoi in spatele unei umbre ca sa ma pot desparti. Pentru ca, asa cum citeam intr-o carte minunata despre industria software ("PeopleWare"), defapt nu este vorba decat de relatii inter-umane, pe care le ascundem in spatele miracolului hi-tech. Simtul meu moral acut m-a facut sa ma chinui launtric. Am intalnit tot felul de oameni: zambitori si amabili, ursuji si inchizitori, pragmatici si cu un ego care sa te spulbere, ascunsi sau binevoitori. Pe toti ii cunosti fragmentar si nu stii cum sa-i abordezi sau cum sa reactionezi. Poate ca cel mai bine ar fi sa avem pregatire psihologica pe langa cea tehnica. Apoi ar fi bine sa stii foarte bine ce vrei. Dar atunci poate ca nu ar mai trebui sa incerci in asa de multe locuri cum am facut eu si sa te duci direct la tinta. Dar poate ca toata experienta asta dulce-amara ar trebui sa o transform asa cum fac americanii intr-o "win-win situation" si sa trag invataminte. Atat ca acum mi-e greu sa privesc peste umar.

Inchei cu un banc: Pesimistul vede in tunel intunericul, optimistul vede lumina de la capatul lui, realistul vede farurile trenului, iar mecanicul de locomotiva vede trei idioti.

Niciun comentariu: