Neatza Lex! Probabil ca tocmai ti-ai verificat feed-urile, iti bei ceaiul de dimineata si esti printre putinii, daca nu singurul, care se mai chinuie sa citeasca inca un post lung de-al meu. Si da, cred ca va fi lung, si tot mumbo-jumbo filozofic. Defapt ideea a pornit si de la recenta discutie pe care am avut-o cu Vlad in "La prieteni" si de la alte intrebari de-ale mele mai vechi care inca mai ma rod.
Si mi se mai trage de la "Structura revolutiilor stiintifice" a lui Thomas Kuhn, pe care am reusit sa o termin azi, dupa ce am petrecut un weekend cu familia la Campina. Si stand la aer curat am apucat sa mai ma gandesc la niste lucruri, asa ca incerc acum sa le trec in scris inainte sa inceapa o noua saptamana de munca debilitanta. Dar sa revin: tare plictisitoare aceasta carte proaspat (re)editata la Humanitas in seria lor de popularizare a stiintei, insa cateva idei bune a avut, cat si niste istorioare dragute din fizica si chimie.
A reusit printre altele sa-mi zguduie din nou increderea in stiinta dupa ce mi-o reabilitasem recent exclamand: adevarul e unul! Dar nu, Kuhn vine si zice ca la anumite momente in trecut au existat scoli si teorii stiintifice care explicau corect aproximativ acelasi fenomene, dar in mod contradictoriu (ex.: teoria ondulatorie/corpusculara a luminii). Si al dracu are dreptate! Uitati-va numai ce se intampla azi cu LHC, fiecare spera sa descopere altceva: cei cu Modelul Standard cauta particula Higgs, adeptii string-urilor cauta dimensiuni infasurate, altii cauta materie si energie neagra si tot asa.
Iata la ce concluzie am ajuns: adevarul este masura in care ideile se potrivesc lucrurilor. O definitie care tremura tare din incheieturi. Ma incumet sa o explicitez. Un lucru am invatat si eu si anume ca nu poti fi sigur de nimic. Atunci cand e vorba de cunoasterea lumii totul e relativ si nesigur. Simturile iti pot juca feste, inconstientul te poate duce pe cai nebanuite, chimicale iti pot altera perceptia, ceilalti oameni iti pot influenta credintele, pana si cartile sunt o gramada confuza de informatii de foarte multe ori gresite sau incoerente. Caci pana la urma noi cunoastem lumea prin aparatul nostru senzorial si nervos sau, daca ar fi sa o luam dupa teoria Santiago, intregul nostru organism este un aparat cognitiv, prin insasi interactia cu mediul. Traind, cunoastem. Cunoasterea e poate un fel de unealta dezvoltata de evolutie pentru a ne asigura supravietuirea.
Limbajul insusi inseamna cunoastere de cel mai inalt nivel. In momentul cand am inceput sa punem nume lucrurilor, s-a nascut si ideea. Sau macar un motor bun de clasificare, capabil sa grupeze entitati din mediu (ce puteau fi delimitate) pe baza unei relatii de echivalenta. La Platon "sunt trei paturi: unul, patul din firea lucrurilor (Pat), [...] al doilea este cel pe care l-a confectionat dulgherul, [...] ultimul - pe care l-a confectionat pictorul". Insa nimeni nu poate garanta ca modelarea realitatii prin idei nu este decat "plasa noastra de pescuit" epistemologica. Sau asa cum argumenta R. Dawkins, noi vedem lumea asa cum ne-a impins selectia naturala sa o vedem - probabil ca aceeasi semnificatie pe care o dam noi lungimii de unda a luminii prin culori, o dau cainii mirosurilor, sau liliecii sunetelor, insa nici noi, nici ei nu putem vedea spatiile goale dintre atomi, pentru ca pur si simplu n-am avut nevoie la scara noastra.
Momentan stim ca exista o realitate obiectiva, ceea ce desemnan prin materie - de unde si materialismul, si apoi o lume in capul nostru formata din idei despre lumea din afara. Speram ca exista in spatele materiei cateva principii simple, daca nu chiar unul sau doua, din care se formeaza intregul Univers. Ele sunt similare ideilor, insa cu adevarat vesnice, neschimbatoare, imuabile. (Pana si ideea de Schimbare devine astfel un concept fix.) "Cercetarea cere, ca prim pas, a putea deosebi adevarul de afirmatii ce sunt defapt simple supozitii. Si ca preambul, trebuie stabilit adevarul in matematica. Aceasta chestiunea prealabila a fost bine sesizata de Thales si Pythagora; cu aceasta ocazie apare si notiunea de demonstratie, in particular in Geometrie (Euclidiana). Dar Platon a fost cel ce a remarcat ca notiunile matematice si propozitiile in care intervin acestea nu au corespondent exact in lumea fizica. Dimpotriva, aceste notiuni au o existenta intr-o lume aparte, ceea ce numim lumea platoniciana a formelor matematice. Importanta ideii lui Platon, desi contestata de unii filozofi, s-a dovedit covarsitoare in dezvoltarea stiintelor moderne." Si apoi urmeaza o discutie a concluziei lui R. Penrose asupra adevarului, vorbind chiar la un moment dat de "trei lumi": lumea fizica, lumea mentala, si lumea platoniciana a formelor matematice ("Cunoastere in fizica", G. Gussi, in "Idei in dialog", nr. 43).
Intr-adevar multi filozofi au gandit altfel ca Platon, iar daca stiinta a ramas sclava logos-ului, poate ca nu este singura cale prin care se poate atinge cunoasterea, sau stiinta din ziua de azi nu este singurul tip de stiinta posibil. Cat despre adevar nu este decat un concept imprumutat dintr-un context social: acela al verificarii daca un individ este mincinos sau nu, ori daca greseste sau nu. Natura nu poate fi mincinoasa, doar oamenii pot gresi in afirmatiile lor asupra ei. Si pe masura ce aceste afirmatii s-au complicat, aparand cuvinte ce desemnau actiuni, procese, stari, atribute, notiuni vagi, cuvinte despre cuvinte, bine, frumos si opusele lor, lucrurile au inceput sa se amestece. Stiinta se bate cu pumnii in piept ca se afla in cautarea adevarului, ca si cum Adevarul ar exista undeva departe, independent, neavand nici o legatura cu, sa zicem, un grup de oameni care convietuiesc, discuta intre ei, isi ascund secrete unul de altul, mint, isi dau cu parerea asupra lumii din jur si poate ca se insala, insa indiferent de asta, se cred sau nu unii pe altii pe baza unor motive mai degraba arbitrare (emotii, afectiuni, intuitii, superstitii etc).
De aceea trebuie delimitat bine contextul cautarii adevarului. Adevarul nu are sens decat la nivelul limbajului ca mediu de exprimare a cunostintelor despre lume. Cand ma incred ca adevarul exista ma refer la faptul ca exista o descriere mentala a naturii care se apropie foarte mult de realitatea fizica. Detaliul ca este reprezentata in simboluri platonice nu-mi pare atat de important, parandu-mi doar o punte spre "lucrurile in sine". De exemplu mi se pare absurd sa spui astazi (dupa biologie, Darwin si genetica) ca un cal se naste din ideea de Cal. Intr-adevar calul este acea categorie din mintea noastra generata de o multime de animale care seamana foarte bine intre ele. Cineva zicea bine ca sensul lucrurilor nu se afla in ele, ci intre ele. Acum avem o explicatie mai buna pentru cum apare un cal: inmultire sexuata, ontogeneza, celule, organism, baie de gene etc; nu mai simtim neaparat nevoia de actiunea unui zeu creator. Dar desi ne dam seama ca ideea de Cal este doar modul in care creierul pune toti caii laolalta si ii asaza asemeni unor instante de clasa intr-o retea semantica, nu ni se par atat de absurde sau nesemnificative notiuni precum celula, gena, molecula, atom, electron, quark, foton, particula elementara, functie de unda, camp, forta, energie s.a.m.d. Din nou, daca stii numele unui lucru, nu inseamna ca stii prea multe despre el.
Pe de alta parte nu vreau sa cad nici in pacatul pozitivismului logic si sa-mi definesc foarte bine fiecare cuvant pe care il folosesc. Imi pare o munca sisifica, mai ales ca limbajul si omenirea in sine genereaza noi semnificatii de la o zi alta pe nivele din ce mai ridicate de ramificatie. Ceea ce vreau sa exprim este defapt ca problema cautarii adevarului imi pare la fel de spinoasa, complexa si poate lipsita de sens ca cea a definirii existentei sau a fiintarii. Sunt probleme ce merita macar lasate pe locul doi, caci imi dau seama ca pe mine ma intereseaza defapt mai mult o rafinare a cunoasterii. Totodata nu mai sunt interesat de scopul cunoasterii in sine (cum ar fi conceptul de adevar absolut) pentru ca incep sa ma desprind si pe plan existential de viziunea teleologica (desi un instrument bun de a explica lucrurile - vezi atitudinea intentionala la Dennett - scopul nu este inerent incorporat in ele).
Uneori adevarul poate deveni chiar o jucarie periculoasa, pentru ca, asa cum sublinia si Kuhn, poate sa ascunda de dragul unei viziuni unificate si comun acceptate, lucruri care au fost cunoscute candva, insa au fost aruncate si ignorate pentru ca nu se mai potriveau in tiparul curent, ca apoi sa rasara din nou odata cu "reformularea" adevarului (ceea ce ma duce cu gandul din nou la corpuscul-unda, sau discret-continuu - ca preambul la batalia prezentului dintre digital si analog, si poate chiar ratiune-arta). Adevarul devine astfel o caramida nesigura pentru fundamentarea unei explicatii a lumii. El functioneaza perfect in lumea logicii si a matematicii fundamentata pe axiome si inferente (fie ele chiar si inductive), chiar daca si aici apar cutremure precum paradoxuri, indecidabilitati sau teorema de incompletitudine. In fizica treaba se impute, in biologie si mai rau, culminand cu stiintele sociale si alte pseudo-stiinte sau filozofii naturale.
Si cum ramane cu "masura in care ideile se potrivesc lucrurilor"? Sau ca "adevarul exista"? Pai in primul rand, concluzia mea este ca adevarul este mai mult decat un derivat al logicii, teoriei multimilor si axiomelor, ci mai degraba un arbitru al cunoasterii ca principiu al vietii - nu ti-ai inteles corect mediul in care traiesti, ai murit. In acest context adevarul exista in acelasi timp cu propria noastra existenta, chiar daca nu rezolva dilema multiplicitatii sau singularitatii (unul sau mai multe adevaruri?). Stiu ca pare o explicatie in stilul principiului antropic sau o argumentatie optimista - adevarul exista pentru ca noi ca oameni existam sau pentru ca ne ofera cea mai buna speranta pentru viitor, insa momentam nu am una mai buna (si care sa nu aiba baze religioase). Dar aceasta dezlegare a adevarului de sensul sau ca si de suportul sau "ideo-logic" deschide drumul spre ceea ce voiam sa atac defapt de la inceput, trezindu-ma apoi facand un ocol considerabil, pe un pamant calcat nesigur si cu alte ocazii. Prin urmare, fiind o fiinta limitata in timp si spatiu am sa va delectez intr-un episod cu paradigma curenta si schimbarea ei asa cum le vad eu, si probabil intr-un altul cu simularea ca metoda de cunoastere (daca nu unica), ca o generalizare sau alternativa la idealism, si totusi ca o forta distructiva pentru real si sortita pierzaniei in raport cu paradigma si misterul din jurul directiei ei. Pa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu