Iar am scris mult...

Citeam ca postmodernitatea e marcata de hiperreal - un simulacru al realului, iar realul in sine a incetat sa existe de foarta multa vreme. Traim intr-o lume artificiala care nu mai are nimic de-a face cu natura. Defapt nici viata noastra nu se mai poate numi viata, cand o parte ne-o petrecem dormind, alta muncind si restul ca voyeuri al unor fictiuni despre viata. Cand ne intalnim nu discutam despre vietile noastre (pentru ca defapt nu e nimic de povestit), ci despre seriale, reclame, jocuri, filme etc. Straturi peste straturi de hiperreal care mascheaza "desertul realului" de care se pomeneste si in Matrix :D. Dupa Baudrillard nici nu mai are ce sa fie mascat, realul a disparut, nu mai e decat simularea.

Pornind de aici am ajuns sa cred ca suntem prizonierii cuvintelor, ai limbajului. Pare atat de firesc sa vorbesti despre concepte abstracte precum bine, frumos si le ridicam la rangul de universalii. Grecii inaintea noastra le-au instaurat ca Idei ca si cum ele ar fi existat dintotdeauna. In ziua de azi insa civilizatia occidentala se loveste de inexactitatea traducerii termenilor care exprima chiar si cele mai comune senimente si emotii umane din cultura orientala. E ca si cum ai incerca sa explici pacea unui popor care n-a cunoscut razboiul sau sinceritatea unor primate care n-au invatat inca sa minta. Ne-am creat cuvintele ca instrumente sociale dupa cum sustin lingvistii si antropologii. In cele din urma doar niste unelte ca oricare altele.

Binele si raul, etica in genere, sunt doar un mecanism de control al maselor. Sistemul este intotdeauna mai mare decat suma partilor, coeziunea grupului fiind mereu un principiu primordial. Acelasi principiu care tine celule laolalta organism si functioneaza intr-un ansamblu complex, tine oamenii legati in grupuri sociale oranduite de legi. Virtutea conserva grupul, pe cand viciul il distruge. Valorile morale nu se raporteaza la individ, ci la nivel de populatie, asa cum se manifesta si evolutia biologica. Principiul stolului e simplu: fiecare individ incearca sa pastreze o distanta in anumite tolerante fata de ceilalti, fara a fi constienti de structura colectiva ce emerge. La fel oamenii care se inghesuie intr-un autobuz stiu cum sa se aseze astfel incat spatiul sa fie folosit optim, nefiind nevoie de nici o entitate omniscienta care sa aplice un algoritm centralizat pentru a rezolva problema. Un asemenea concept precum organizarea (grupului) se naste doar privind din afara.

Scopul insusi poate sa fie doar o iluzie a dinamicii sociale. Societatea retine doar indivizii care se integreaza in ea. Dezideratul de fericire al persoanei se raporteaza la gradul de recunoastere, respect, admiratie din partea semenilor. Scopul devine sinonim cu supravietuirea. Existenta fara finalitate nu poate exista, pentru ca la tot pasul apare o frica de saracie a resurselor ce trebuie neutralizata. Scopul omului este sa se fereasca de foamete, boli si sa-si procure un adapost. Scopul omului este sa procreeze si sa munceasca. Cu totii avem un rol social, deci ne este imposibil sa nu generalizam si sa credem ca Universul in sine trebuie sa aiba un scop. Credem atat de tare in acest mecanism incat am ajuns sa ridicam banii la nivelul de tel suprem si am mai inventat alte cuvinte pe langa acesta pentru a descrie un univers fictional format din afaceri, responsabilitate, progres, evolutie, capital etc. Frica de saracie si de umilire sociala este esentialmente aceeasi atunci cand iti faci griji ca fara o slujba nu-ti vei putea plati ratele la banca. Asta intr-un prezent in care banul si-a pierdut bijectia cu produsul sau munca, deci este un element hiperreal. E ca si cum ai juca Monopoly cu bani de carton.

Scopul ultim nu exista, nu este real, e doar o masura a unui joc in care pierzi sau castigi un simplu statut social. Aici au gresit cei din vechime cand au atribuit cate un zeu pentru fiecare fenomen natural pe care il explicau. Nu tine nimeni bolta cereasca pe umeri, nu invarte nimeni soarele pe cer, nu asmute nimeni furia marilor, nu este nevoie de o explicatie intentionala pentru catastrofe. Toate lucrurile astea se intampla sub guvernarea unor legi fizice, multe inca ascunse, dar lor nu li se aplica modelele de oranduire umana pe care noi insine ni le-am creat si cu care in vanitatea noastra am incercat sa explicam lumea. Eroarea de a amesteca iubirea cu atractia magnetica sau mai stiu eu ce idealuri inalte socio-politico-economice cu cipuri de silicon este cea care se propaga in actualul esec al revolutiei tehnologice de a se impaca cu natura umana.

Ne-am obisnuit sa facem lucruri marete cu cuvintele. Uneori simpla rostire a unei propozitii poate da lumea peste cap. Jonglam cu semnificatiile si cream concepte la tot pasul, uitand ca tot acest painjenis de foneme si caractere e doar un produs de sinteza. Totul e in mintea noastra. Poate ca viata nu are sens pentru ca scopul in sine nu e real. Iar atunci cand totul e susceptibil a fi ireal, cand insusi adevarul s-a devalorizat si dezintegrat in relativitate, cand cuvintele sunt doar semne pentru nimic, in ce maluri solide ne mai putem ancora corabia constiintei existentiale?