marți, 20 mai 2008

Funest

Oamenii care nu apreciaza viata ar merita sa moara. Si totusi moartea ne ia la intamplare, fara sa tina seama cat de devreme, cat de nepotrivit, cat de nedrept. Culmea libertatii e sa alegi tu cand vine moartea. Mai liber de atat nu se poate, pentru ca nu poti sa nu mori. Ironia e ca si libertatea asta e ciunga, caci moartea poate veni inainte sa o programezi. Asa ca ar fi bine sa te grabesti, daca vrei sa demonstrezi ceva cu adevarat. Pe de alta parte, daca o amani prea mult, s-ar putea sa te razgandesti, si apoi sa o tot reprogramezi dupa aceea, pana cand te va lua pana la urma prin surprindere. Caci orice s-ar spune, chiar daca esti prevenit din timp ca va veni, fie si la batranete cand umbra ei se profileaza tot mai mult, tot nu esti pregatit pentru clipa cand vine.

Cu cat e pofta de viata mai mare, cu atat e mai mare frica de moarte.

Asemenea personajelor lui Philip K. Dick din "Ubik" eu traiesc in semi-viata. Asemenea lui Spandrell din "Punct contrapunct" eu detest tot din jurul meu si mai ales pe mine insumi, golind totul de insemnatate. O asemenea atitudine nu poate fi altfel decat distructiva. In zadar lucreaza masina de vise sa creeze rosturi de a trai, cand ele sunt strivite de greutatea luciditatii cinice. Iar o viata fara teluri si credinte sincere, nu fabricate, nu se poate numi viata. Insa o moarte a simturilor, a dorintei, a sperantei, a emotiei nu e acelasi lucru cu o moarte adevarata. Esti un caz pierdut, dar mai poti fi inca resuscitat.

Moartea este cu atat mai trista pentru cei care traiesc si iubesc cu adevarat. Dar a juca precaut doar pentru ca prefigurez sfarsitul strica tot farmecul. Daca pui totul sub lupa rece a ratiunii esti pe jumatate mort. Ma simt asa, dar nu vreau sa mor. Ma bucur ca moartea cea adevarata ma ocoleste.

Cum zice reclama de la Johnnie Walker: "Keep walking!"

5 comentarii:

Anonim spunea...

Nu merită să te sinucizi, deoarece o faci întotdeauna prea târziu. Syllogismes de l’amertume

Suntem toţi nişte farseuri: supravieţuim problemelor noastre. Syllogismes de l’amertume

Îmi este călăuză oricine-i mai nebun decat mine. La Tentation d'exister

There is occasionally a mutual osmosis, a suffusion between the mentalities of half-lifers.

Mishu spunea...

Multumesc pentru citatele pe care eu, fiind doar un umil programator, n-as fi putut sa le ofer. Prefer insa sa cred ca ideile de aseara au fost proprii si personale. Gandul asta ma face sa ma simt mai bine, pana recuperez la capitolul Cioran si ma trezesc facut in sange :P.

Anonim spunea...

Suntem hibrizi rezultati din incrucisarea atator gene si generatii recesive, idei si influente vrute si nevrute incat originala e doar amprenta noastra digitala. Dar si ursii koala au amprente cvasi-umane. Ar trebui sa ne uitam mai atent prin eucalipti.

Materialele de care dispunem ca sa ne aruncam gandirea in obrazul lumii sunt in intregime reciclate - limbaj, timp, spatiu, vanitas, singuratate, spleen/ennui...

Din fericire, orgoliul ne alimenteaza iluziile si ne biciuieste instinctul de conservare. E induiosator si amuzant sa il vezi lucrand la altii, dupa ce te-ai plictisit de cel propriu ca de gustul de existenta coclita pe care il simti in fiecare dimineata.

Mishu spunea...

Ideile si influentele sunt intr-adevar amestecate, dar trairea lor e cea unica. Poate ca ai citit candva un rand si ti-a ramas in minte, aparent netru. De-abia peste multa vreme se activeaza si se transforma intr-un ghimpe. In momentul in care te intrebi, te indoiesti cu toata fiinta, cand cauti o solutie la ecuatiile propriei vieti, atunci devii stapan peste acea samanta de ganduri. Odata sadite si crescute in tine devin numai si numai ale tale. Orgoliul e doar cel ce-ti sopteste ca esti cel mai bogat stapan din lume. Ca si cum nimeni altcineva nu poate sa aiba asemenea revelatii. Apoi, cand le vezi la altii, iti dai seama ca e la fe ca si mancatul si dormitul - comun. Toata magia bogatiei tale se risipeste cand se atinge de cuvinte, de materie, de banal, de plictiseala, de repetitie, de dezgust. Si totusi e a ta, e in tine, orice s-ar spune, orice s-ar crede, o simti, o palpezi, e unica si cea mai de pret, e singura care conteaza, tu insuti esti singurul care conteaza.

Anonim spunea...

Still in a d(r)eadlock we are :)

Rămânând la bogăţia fiinţei:

Căutarea şi cultivarea unicităţii mi se par totuşi a fi alimentate de un sâmbure luciferic.
Să îţi doreşti să te desprinzi de gloată, să te distanţezi, să te ridici.
Să fii mereu cu ochii aţintiţi pe ceilalţi, luându-i ca infinit termen de comparaţie – pentru că nu te poţi defini ca fiind unic decât în raport cu ceilalţi.
Mereu cu ochii pe tăvălugul masei fără Nume, rişti să nu îţi acorzi nici o privire profundă.
Lumea e cameleonică şi capricioasă, iar dacă vrei să fii cu un pas înaintea/deasupra ei, vei fi forţat să îţi ieşi din ritm/timp, şi prin urmare să te falsifici.
Să fii autentic, pe de altă parte, e cu totul altceva.
Înseamnă să îţi fii singurul termen de comparaţie, singurul vârf de urcat.
Înseamnă să priveşti adânc doar în tine, ca să îţi surprinzi esenţa, miezul care te ţine agregat.
E o contemplare dincolo de monomanie sau egoism.
A trăi autentic înseamnă, pentru mine, a fiinţa într-adevăr, “true to yourself” şi deci plenar.
Lumea îţi poate trimite oricând un Iuda care să îţi conteste unicitatea.
Singurul ucigaş al autenticităţii proprii eşti în schimb tu însuţi. Nimeni nu te poate destabiliza, nu-ţi poate smulge esenţa, decât dacă îţi eşti propriul Iuda şi te trădezi/falsifici singur. E şi acesta un mod eficace de a te sinucide.
Dacă însă îţi descoperi miezul care generează energia vitală şi infuzezi cu ea tot ceea ce produci – acte ale gândirii, voinţei, inimii (sau ale oricărui centru pe care vrei să-l activezi) – obţii o autenticitate totală, care pentru mine este mai presus decât unicitatea.
Ein Wille zur Echtheit, nicht zur Einzigartigkeit: dacă nu o vânezi pentru ea însăşi, unicitatea se va alipi pe nesimţite autenticităţii.