Imperiul lucrurilor

Daca imi inchid calculatorul, opresc radioul, sting televizorul, nu ascult muzica, nu citesc, nu cant la chitara e ca si cum n-ar mai fi nimic. Nu mai raman decat eu si gandurile mele. Odata cu activitatile mele dispar si eu totodata. Imi dau seama ca eu sunt lucrurile ce ma inconjoara. Iar gandurile mele se indreapta intotdeauna spre lucrurile din jurul meu. Ca o masinarie neobosita de planificat, trasez sarcini viitoare pentru ce voi face cu lucrurile. Pana si eu sunt un lucru in mintea mea, asa si cum tu esti, voi toti ceilalti de dincolo de parbrizul ochilor mei. Lucrurile imi dicteaza viata: imi cumpar lucruri, construiesc lucruri, invat sa manipulez lucruri, distrug, pierd lucruri, visez la lucruri, iubesc, urasc lucruri. Totul este un lucru, eu sunt un lucru. Defapt nici nu stiu cine sunt eu. Imi simt pielea intinsa pe muschi, muschii care trag de oase, durerea care imi mai aduce aminte din cand in cand si pe ici pe colo ca traiesc. Da, toate sunt la locul lor. Slava domnului ca ma simt. Unii au nenorocul sa piarda si asta, minunea asta numita proprioceptie care te pacaleste sa crezi ca stii cine esti. Sau macar stii ca esti. Esti pentru ca o simti. Ah, ce nebunie... Sunt! Stiu sigur ca sunt. N-are cum sa fie totul o iluzie. Nu poate sa fie chiar totul.

Si in timp ce ma incredintez ca exist, tocmai pentru ca ma scol dimineata si mi-e foame, iar seara mi se face somn si adorm si tot felul de nimicuri din astea cotidiene, imi dau seama uneori ca psihanaliza are dreptate. O gramada de lucruri inconstiente se petrec in viata mea. Adica simt presiunea tastelor acum pe buricele degetolor cand le apas, dar nu stiu exact ce forta ma impinge sa o fac. Stiu foarte bine ca sexul produce placere dar nu inteleg de ce. Cunosc multe lucruri care imi creaza pe lumea asta placere si tot nu inteleg de ce. Corpul meu ma trage intr-o directie pe care eu nu o inteleg, daramite sa o aprob, si nici macar nu pot sa ma opun. Contrar vechilor mele pareri, am ajuns sa cred ca mare parte din viata mea e inconstienta. Poti sa-mi spui de ce ai facut scoala cutare si ti-ai ales profesia cutare? Ce te-a ghidat in alegeri? Poti sa-mi spui cine esti si ce vrei?

Cea mai buna scuza e sa te lasi prins in vartejul lucrurilor. Maine de exemplu am sa uit totul, tot ce-am gandit acum. Totul e desertaciune. “N-am putut sa ajung ce am visat pentru ca n-am avut timp, n-am avut bani.” Sau poate grijile si responsabilitatile te-au doborat. E oare lumea atat de cruda incat sa-ti taie toate elanurile? Suntem atat de legati de materie incat suntem condamnati sa nu fim niciodata liberi?

Ce stiu eu sa raspund la toate astea. Gandurile imi trec prin cap ca metrourile prin tunele si cand nu trec nu e decat un vajait. Viata mea e o inaditura de petice – amintiri disparate, putine, vagi, care cu greu imi leaga prezentul de trecut. Abia daca le mai pot ordona cronologic. Si nu-mi mai pot da seama daca cel ce eram seamna in vreun fel cu cel ce sunt. Si totusi stau si-mi fac planuri despre cum voi fi, sau mai bine zis cum ar trebui sa fiu. Pentru ca defapt n-am nici un control. Degeaba imi fac planuri pe care trupul nu le poate duce. Si atunci va avea el grija sa redirectioneze totul spre fagasul normal, spre echilibru, spre auto-organizare. Sunt pe pilot automat si arareori mai iau si eu controlul si nu stiu de ce dar parca de fiecare data trag de carma prost. Iar apoi stau si ma intreb daca sentimentul de vina, de regret, de greseala sau de pacat e firesc. Ar putea fi tot inconstientul meu care are grija de mine cand dorm sau cand nu incerc sa rationalizez totul. Ar putea sa fie o prejudecata formata de mediu sau injectata de societate, politica sau religie. As putea sa fiu doar eu si supraeul meu exarcebat. Ar putea fi orice si ma inebuneste ca nu pot stii ce e. Iar peticele mele de memorie se tot rup si eu uit cine sunt, asa ca ma reinventez la fiecare pas. Nu sunt prea departe de tipul ala din Memento. Tot ce e veridic in mine e instinctul. As vrea sa fiu eu insumi dar nu stiu cum s-o fac. Cred ca jumatate din constiinta e memoria. Insa totul e o facatura.

Iar in jurul meu lucruri. Doua cutii goale de pizza pe fotoliu, 3 carti si 4 carcase de CD pe noptiera. Multe foi, un servetel, pana de la chitara si o factura. Azi a fost cald si soare. Batea bland prin parbriz si ascultam radio in surdina. Peisajul fugea pe strazi familiare. As fi vrut cotesc pe drumuri necunoscute si sa nu ma mai opresc. Himera libertatii imi lucea in oglinda retrovizoare. N-am putut. Ma asteptau lucruri acasa. Fara ele nu mai sunt eu. A trebuit sa dau drumul la televizor, sa pornesc calculatorul, sa ascult muzica, sa citesc. Iar soarele se inrosea ca sa apuna peste marea de blocuri inspre autostrada.

Acum e bezna afara. Inauntru la caldura sunt lucrurile.