Cele doua sensuri ale vanitatii

Uneori mi se face si mie greata de ceea ce pot sa aberez. Uneori ma deranjeaza stilul pe care il arborez. E ca si cum n-as fi eu. Ma ascund in spatele unui limbaj glacial, formalizat, dar totodata atent umplut cu cuvinte grele, pentru da impresia, asemenea limbii de lemn, unei profunzimi neintemeiate. As vrea sa fiu mai liric. As vrea ca tot ce spun sa fie atat de clar, de distinct, de inteligibil incat sa taie. Da, cuvintele mele sa taie, si in acelasi timp sa-ti inspire mila, sau sa te faca sa razi, sau sa simti o pasiune inflacarata asemenea unui romantic de la 1800 sub clar de luna. Dar nu pot, neveridicitatea e o buruiana care m-a cotropit. Incoerenta, inadvertenta, contradictia, lipsa coeziunii, greseala, eroarea, gafa, gogomania, gherla sunt toate atributele unor scrieri sortite esecului. E intr-un fel bine sa-mi fiu propriul critic, dar doar atunci cand se manifesta intr-un mod constructiv. Ce te faci insa cand nu-ti poti recunoaste propria neputinta, propria falsitatea, incapacitate sau neharazire? Iar eu ma indaratnicesc sa continui precum un cantaret prost, care desi huiduit de sala, nu vrea sa se opreasca. Nu poate sa se opreasca, nu intelege de ce s-ar opri, nu vede ce face rau, nu-si imagineaza dimensiunile esecului. Ai spune: mai bine deloc decat sa te faci de ras, dar vanitatea nu tine cont. Caci pana la urma din vanitate scriu: am impresia ca le stiu eu mai bine pe toate. Desi insumi confuz, ma cred indreptatit sa-i invat pe altii. Iar pe langa asta mai fac si grafoterapie. Scriu dintr-o manie, dintr-un reflex, dintr-o pornire nestavilita. Nu incetez din a gandi, din rationaliza, din a intoarce lucrurile pe toate fetele si ma urasc pentru ca doar o mica parte ajunge in cuvinte scrise. Iar ceea ce ajunge pe hartie nu e in final decat o improscare de resturi menajere ale creierului. Produsul finit pare sa se ascunda mereu in cotloanele constiintei. Desi de la an la an imi dau seama cat de putine stiam inainte si cat de putin am facut pentru a remedia acest neajuns. Cu toate astea am in fiecare moment impresia ca daca ma voi asterne sa scriu, raspunsurile clare ce au rezidat dintotdeauna in mintea mea vor iesi la iveala. Si asa ma pacalesc mereu asemenea unei fete Morgana. Asa ca tot scriu si scriu si scriu si scriu... ca un ac de pick-up care sare la sfarsitul discului.