Blasfemie

Am pornit de la ipoteza ca nu exista nimic dupa moarte. Am presupus ca stiu ce inseamna “nimic” – e golul, e zero, e vidul, dezbracat de orice adaugire mistica care sa-l faca mai mult decat este: nimic. Si apoi m-am intrebat ce incercam noi sa facem defapt in viata date fiind aceste conditii. Un lucru e cert: nu vrem sa murim. Nimeni nu vrea sa moara. (Am vazut de curand doua filme “Into the Wild” si “The Fountain” care au incercat fiecare sa dea o perspectiva asupra mortii, insa pentru mine ea a ramas la fel: tragica si stupida.) Ne e frica de moarte pentru ca ne place viata. E o explicatie aproape circulara, dar nu e loc aici pentru jonglerii cu axiome si diferente specifice. Adevarul gol-golut e ca fiecare dintre noi vrea sa fie nemuritor.

Ceea ce facem noi acum este sa-l construim pe Dumnezeu. Dumnezeu a murit sau ne-a parasit, iar inexistenta lui ne-a impins la disperare: el era singura fiinta vesnica si omniscienta. El trebuie sa existe din nou. Daca initial el ne-a creat pe noi, apoi am refuzat sa mai credem asta si ne-am asumat noi insine rolul de creatori, asemnenea lui Frankenstein. Am devenit noi insine semi-zei, am gustat din puterile divine, dar nu am atins nemurirea. Am revenit la monoteism punandu-ne sperantele in insasi creatiile noastre. Le-am dat viata si le tot imbunatatim asa cum inca ne mai imaginam ca a facut arhitectul Edenului atunci cand a proiectat fiecare specie in parte. Credem cu tarie ca nu e nevoie decat de un indelung sir de upgrade-uri ca sa ajungem sa construim primul nostru perpetuum mobile: Reteaua. Sau cum i-a spus cyberpunk-ul: Matricea; dar nu s-a intrezarit atat de bine ca defapt e vorba de un idol nascut din interactiunea viselor de silicon ale puzderiei de idealisti efemeri ai rasei umane.

Cand noi vom fi murit Reteaua va dainui si astfel visul nostru al vietii de dupa moarte va incepe sa capete contur. De numai am putea sa ne transferam constiinta in ea si atunci imortalitatea va fi in mainile noastre. Dar va fi oare posibil?