Prodigy

Luni seara am fost, la invitatia Alinei, la un concert mai mult decat deosebit, as putea spune, de muzica clasica. Ceea ce initial parea a fi doar un recital de pian al "pianistului si compozitorului", "sub inaltul patronaj al domnului Calin Popescu-Tariceanu" care ne-a si onorat cu prezenta, am avut surpriza si socul sa aflu cine este acest Matei Bucur Mihaescu pentru care se adunase atata lume la Ateneu intr-o festivitate de gala. Un baiat de 11 ani. Da, ati citit bine, un baiat de 11 ani si 4 luni.
Introdus de un "muzicolog" "doctor in filosofie" intr-o alambicata limba de lemn desprinsa parca din comentariile de la limba romana, mosteniri ale "epocii de aur", domnul Vasile Donose m-a inebunit la cap cu metafora lui Romania = "gradina Euterpei". Recunosc, n-am stiut pana acum cateva momente ca Euterpe este muza muzicii. Si eu si Alina ne-am uitat atunci ca viteii la poarta noua. In fine, singurul lucru care m-a induiosat la nenea asta, e faptul ca parea sa-i pese de baietelul ala care urma sa se urce pe scena. Era un fel de promotor al lui, un fel de impresar, de calauza in lumea salbatica a scenei si auditorului, probabil si prin faptul ca pe parcursul concertului a stat pe un scaun la marginea scenei.
Pustiul a fost incredibil. A rupt pianul in doua. Intr-un fel a fost mai bine ca nu-l vedeam din cauza unei camere de filmat, pentru ca altfel poate as fi fost calauzit de prejudecati vizuale. Primele sunete de rococo melodios ce au rasunat curgatoare ca mierea din pianul acela m-au uns pe suflet si au fost suficiente sa ma asigure de tehnica ireprosabila a baiatului de 11 ani si de incredibila lui stapanire de sine in timpul actului muzical. Ce-i drept pe parcursul recitalului care a mers de la Haydn la Prokofiev, intr-o incursiune cronologica prin baroc, clasicism si romantism, am avut uneori senzatia ca ii lipseste patosul, pasiunea, suferinta in apasarea clapelor, acea vibratie care separa arta ca mestesug. Dar ma pricep insuficient la astfel de muzica ca sa-mi pot da seama daca era mai mult decat o subestimare din partea mea.
Sala a fost de toata jena. Freamat, zgomot, susote si telefoane mobile. Tarani netrecuti prin salile de spectacol de muzica clasica. Langa noi, o turma de elevi veniti probabil de la liceul George Enescu (atat de laudata in acea seara), desi mie imi pareau mai degraba de la scoala profesionala. Radeau, faceau misto si de-abia asteptau sa termine piciul ala de jucat cu clapele.
Ce-i drept cam asta e atitudinea pe care o au copii la acea varsta. Arareori te poti astepta la profunzime si simt estetic adanc din partea lor. Cu atat mai putin la varsta de 11 ani. De aceea ideea de copil prodigios ma inspaimanta. Desi urmeaza sa plece in vara intr-o bursa de master la Viena, eu in mintea mea nu pot sa-i prefigurez decat un destin tragic. Ce protectie ii poti oferi unui asemenea copil de lumea rea? Il poti tine intr-un borcan? Exista oare pentru el acea Castalia pe care si-o imaginase Hesse? Mi-e teama ca in Romania nu. Precum bine zicea profesoara aceea de la pian care a luat cuvantul, traim intr-o lume condusa de bani si arme.
Mladita tanara si cruda a unei elite culturale romanesti pe care ajung sa o cunosc doar sporadic in rarele mele deconectari de la realitatea mercantila, ma face sa pun sub semnul intrebarii toata existenta mea de pana acum din spatiul mioritic. Un viitor pentru el este doar dincolo de granite. Un viitor pentru mine, un viitor pentru voi atarna de firul incertitudinii, de ceea ce intelegem prin civilizatie. Si mai ales de ceea ce inteleg cei care au puterea si banii in maini pentru a-si putea asuma rolul de protector al artelor si a culturii, asemenea unui Lorenzo de Medici.
Sper din toata inima ca taria psihica a acestui copil sa nu se incovoieze de-a lungul anilor si sa nu-l loveasca nici pacat, nici viciu, nici patima, nici ura si nici rautate. Sa fie unul din cei alesi sa conserve frumusetea polifonica a muzicii clasice, care pe mine si pe ceilalti plebei continua sa ma ocoleasca ca si multe alte lucruri care isi lasa miezul dulce greu descoperit.
Ar trebui sa trag o injuratura de mama focului acum ca sa rup continuitatea discursului meu impopotonat. Dar nu o fac. Sper sa aveti prezenta de spirit sa va dati seama si fara ea ca dincolo de cuvinte dulci se afla o tema de gandire mai serioasa. Si cred ca o parte dintre voi va ganditi ca si mine la cei cativa copii supradotati sau cel putin speciali pe care i-ati cunoscut si ati crescut o data cu ei. Ce s-a ales de ei? Ce se va alege de noi toti?