Mi-am dat seama ca am gresit intr-o oarecare masura in postul anterior dand atat de multa importanta determinismului, fie el clasic sau cuantic, si ignorand invataturile teoriei haosului. Chiar daca un sistem, in particular un organism viu, reactioneaza intr-un mod pre-stabilit la stimulii din exterior, asta nu inseamna ca va reactiona la fel vreodata in viitor. Conform teoriei mecanice starea acelui sistem la un moment ulterior va depinde de starea intregului Univers, care il contine si pe el. Iar Universul fiind un sistem dinamic aperiodic, exista o probabilitate infinit de mica ca o anumita configuratie sa se repete identic intr-un timp atat de scurt precum o viata de om. Si chiar daca s-ar reproduce cu o acuratete dincolo de milioane de zecimale, efectul fluture, sau sensibilitatea la conditiile initiale, ne garanteaza ca evolutia sistemului va devia puternic fata de cea pornind din configuratia de referinta.
Prin urmare destinul exista si nu. Vointa exista si nu.
Destinul exista in sensul ca determinismul stiintific inca rezista examinarii atente. Viitorul se scrie in fiecare clipa aplicand o serie de ecuatii sau reguli bine determinate plecand de la o descriere infinitezimal restransa in timp a spatiului, cunoscuta si sub numele de prezent. Ceea ce nu rezista este viziunea ca Universul s-ar ramifica la fiecare decizie pe care o luam, impartindu-se in lumea reala si cea in care am fi facut o alegere opusa sau mai multe diferite. Ca si cum vointa fiecaruia dintre noi ar fi ceva exterior Universului si l-ar afecta fara sa fie la randul ei afectata de el sau de celelalte vointe. Daca insa acceptam ca vointele personale au acelasi substrat material si sufera acelasi procese precum intreg Universul din care fac parte integranta si nu mai exista nimic in afara lui, ne dam seama ca nu poate exista decat o unica evolutie holistica, ca rezultat al interactiunii instantanee intre toate elementele sistemului.
Ceea ce se ramifica este insa modelul nostru mental al lumii. Pentru ca avem aceasta calitate de a lua decizii bazandu-ne pe predictii, pe ceea ce credem ca s-ar intampla daca am face asta sau asta si tot asa. In fine, aici intram pe teren minat, ca si in cazul ideii de calculabilitate a viitorului, pentru ca are de-a face cu bucle infinite, indecidabilitate, intractatabilitate sau paradoxuri de genul multimii care se contine pe sine insasi. Sper sa pot sa clarific mai bine partea asta pe viitor. Intre timp miezul acestei dileme graviteaza pentru mine in jurul afirmatiei: "O persoana intotdeauna face alegerea cea mai buna pentru el", care a rasarit din nou la o bere :).
Poti combate aceasta afirmatie? Poti spune ca o alegere pe care ai facut la un moment dat n-a fost cea mai buna in contextul datelor si puterii de judecata pe care o aveai in acel moment? Si exclud aici ideea ca amanarea alegerii n-ar fi o alegere in sine. Bineinteles, o asemenea viziune incurajeaza fatalismul si comportamentul prostesc si anarhic. Dar oare nu am dreptate zicand ca o decizie primeste calitate morala, buna sau rea, de-abia dupa ce a fost luata si devine istorie? Si aici intervine cercul vicios: daca putem simula in minte evolutia unui subset al Universului relevant noua ca persoana, asta inseamna ca putem deduce si repercursiunile probabile ale deciziei pe care suntem pe cale de a o lua. Astfel construim un arbore de posibilitati, asemeni jocului de sah, care desigur e infinit in adancime. Insasi algoritmul de parcurgere si decizie se poate modifica ca urmare a acestei ocheade aruncate in viitor, fiind tot de natura materiala in cele din urma. Apoi toate procesele au loc in timp, deci intre momentul in care incepi sa iei o decizie si cel in care ai luat-o efectiv si ireversibil e un taram foarte alunecos si greu de decis daca nu este cumva practic inexistent, nelasand astfel nici un fel de loc procesului de a alege. In concluzie, fiecare alegere este urmarea cauzala a intregului lant de stari care a dus pana in prezent, desi intr-un mod miraculos care sfideaza barierele logicii.
Asta nu inseamna ca vointa libera nu exista. Dar poate ca nu este atat de libera pe cat ne imaginam. Contrar a ceea ce intelege mecanica prin liber, in viata de zi cu zi se identifica mai degraba cu impredictibil. Un om se simte liber atat timp cat nimeni altcineva nu-i poate anticipa miscarile. Si asta e intr-adevar adevarat. Nici Dumnezeu, nici el insusi nu poate face asta. Vointa pare a fi ghidata de un set de legi, ma feresc sa le zic scopuri, printre care instinctul de supravietuire are poate rolul cel mai de seama. Daca mai adaugam celelalte axiome ale vietii, precum conservarea formei in stare de flux, selectia naturala, scaderea locala a entropiei si probabil altele, obtinem niste automatoni producatori de decizii.
Inchei pe ziua de azi cu trei intrebari ca tema de gandire pentru mai departe.
1. Putem oare accepta ca pana si nesiguranta sau regretul sau nemultumirea de sine, orice stare psihica pe care o traim pana la urma, sunt consecinte ale unui Univers perfect cauzal?
2. Exista notiunea de spectator detasat (precum la un meci de fotbal) intr-un Univers in care totul este inter-conectat, chiar daca (sau mai ales daca) informatia circula cu viteza finita? Sau altfel pus: poti fi martorul propriului destin?
3. Ce s-ar intampla daca ar exista cu adevarat un aflux de informatii din viitor si cum ar afecta el felul in care modelul mental al lumii viitoare se construieste in creier?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu