Iarna, depresii, fericire, havoc...

Ma tot gandesc de ceva vreme sa ma reapuc sa scriu pe blog. N-am stiut cum sa incep. N-am mai scris nimic de multa vreme, e greu sa scrii din nou, e greu sa te regasesti cu cuvintele, cu frazele, cu ideile insirate liniar, e greu sa-ti reasezi gandurile pe hartie, fie ea electronica.

Pe de o parte mi-a fost rusine, rusine de mine. Nu mai scriam pentru un motiv. Imi gasisem un echilibru, un statu quo, o indeletnicire sau mai multe care sa ma tina departe de nevoia de grafoterapie. Si apoi, eu eram cel care propovaduia secretul fericirii, ca apoi sa trec printr-o alta iarna de depresii si experiente noi, departe de a face din viata ceva monoton, poate mai degraba cruda, dar, de ce nu, incitanta.

Curand, peste doua saptamani poate, voi pleca la Dublin, unde voi munci, practic incepand o viata noua. Am terminat-o cu jocurile pe mobil, insa plecarea de la EA a fost destul de grea. A fost primul job de la care chiar mi-a pasat ca plec. N-aveam nimic serios impotriva lor, ma intelegeam bine mai cu toata lumea si eram apreciat. Nu era perfect, nu zic asta. Dovada ca mi-am si cautat de lucru in strainatate. N-a fost ceva foarte serios, nu credeam ca o sa reusesc sau ca o sa ma hotarasc sa plec, dar faptul ca ma vor angaja la Havok a fost total neasteptat. Sau poate n-ar fi trebuit, asa cum mi-a spus un prieten, si ca ar fi trebuit sa plec mai demult sa fac fizica pt jocuri, ce mi-am dorit de multa vreme.

Si dintr-o data, m-am uitat in urma si mi s-a parut ca mi-am irosit anii. Ca ar fi trebuit sa dau la fizica si nu la calculatoare. Ca ar fi trebuit sa fac jocuri pe PC si nu pe mobile. Ca ar fi trebuit sa plec din tara demult si nu sa pierd vremea cu Politehnica, un job in Bucuresti, cluburi si alcool. Dar poate ca asa a fost sa fie, de asta a fost nevoie ca sa ma descopar. Sau mai degraba sa ma redescopar: sunt un tocilar. Ce altceva as putea sa fiu daca gasesc placere in a sta singur si a programa sau a citi carti de popularizare a stiintei sau articole din Scientific American. Si stiti ceva: imi place la nebunie.

Nu stiu ce e fericirea. Am atatea puncte la care mai trebuie sa lucrez incat voi umple multi ani de acum incolo. Ma dezvolt ca un bipol bizar: pe masura ce imi creste speranta, optimismul, viziunea pozitiva asupra vietii, de aia imi sunt mai adanci depresiile cand cad in ele. Bat spre 26, ma simt batran, alteori ca un copil fara habar despre lume. Prieteni in jurul meu se imbolnavesc, nici eu n-am dus-o prea bine niciodata, migrenele blestemate nedandu-mi pace. Tanjesc spre o viata de tihna, in care sa ma impac cu mine insumi, cu trecerea vremii, cu tot ceea nu pot sa fac, cu viitorul care ma inspaimanta, cu fricile mele toate, cu surprizele care vor veni si pe care le vreau si nu totodata.

Poate voi gasi toate astea in Irlanda. Poate imi voi schimba viziunea asupra lumii. Poate nu voi mai fi atat de pornit si rebel. Poate voi deveni si eu ca fratele meu sau ca Vlad - la casa lui, cu nevasta, copil. Poate, cine stie. Dintr-o data atat de multe necunoscute, dar bucurandu-ma si ingrijorandu-ma in acelasi timp nu reusesc acum decat sa fiu neutru, un pic apatic. Cand o buca e pe foc si una in gheata in medie stai bine.

Ma opresc aici. Firul gandurilor a inceput sa defaca in mai multe in capul meu si stiu ca e semn ca trebuie sa-l las in pace si sa nu ma incumet sa-l secventiez. Nu m-as alege decat cu o durere de cap :).