Se pare ca Vlad Zografi ne mai delectează atenţia cu un titlu nou in seria Science Masters de la Humanitas. Aparut nu la multa vreme dupa „Tipuri mentale” a lui Daniel C. Dennett, cartea pare sa se inscrie intr-un fel de curent majoritar ce incearca sa explice constiinta si inteligenta pe baze mai mult sau mai putin evolutioniste. Din nou numele si referintele incep sa se lege intr-un fel de panza a stiintelor cognitive: Dennett, Damasio, Sacks, Luria, Chomsky, Piaget, psihologi, neurologi, filozofi etc.
Ca stil de narativ, „Cum gandeste creierul” este, dupa umila mea parere, o carte proasta, caci deseori cade in pacatul literaturii americane de popularizare a stiintei – acela al redundantei. Pe parcursul unor paragrafe intregi si chiar pagini autorul bate moneda pe aceeasi idee usor variata. Alteori ai impresia ca ar fi vrut sa fie mai explicit, dar nu poate din cauza publicului tinta neinitiat, asa ca se intoarce la cele cateva analogii si metafore pe care le pomeneste inca de la inceputul lucrarii.
Desi mentioneaza cateva aspecte foarte intresante precum impactul schimbarilor bruste de temperatura si a perioadelor inter-glaciatiuni asupra evolutiei speciei umane, nu putem sa nu ne intrebam la fiecare pas: care e legatura? Se pare ca o face numai pentru a reliefa cat de importanta este selectia naturala si, prin urmare, asta ar trebui, in conceptia lui, sa demonstreze si sa justifice existenta unui mecanism asemanator in creierul nostru.
Intr-adevar eruditia neuropsihologului William H. Calvin este plina de carisma, dar, de cele mai multe ori, bate campii. Este savuros insa ce ne povesteste despre antropoide (cimpanzei si bonobi) si despre toate experimentele facute de-a lungul timpului, ceea ce pentru mine a aparut ca un nou izvor de fapte revelatoare. Atat ca n-am putut localiza o chintesenta a dizertatiei sale, un credo personal sau o idee filozofica pregnanta; desi la prima vedere ar parea ca exista - ca in centrul atentiei s-ar afla analiza si conceptia Masinii Darwin.
Dar dupa mai bine de un secol de darwinism a incepe sa-l extinzi intr-o maniera atat de fortata la procesele creierului mi se pare putin copilaresc. E ca si cum ti-ar placea foarte mult o idee si ai incerca sa explici totul din lume prin ea. Asa cum se intampla in cazul atat de combatutei analogii intre computer si minte – si eu, la randul meu, sunt de acord ca e imposibil sa o cunosti pe una prin cealalta in intregime, ci mai degraba este vorba de refolosirea unor principii prin adaptare si imbogatire exact asa cum presupun preceptele cercetarii stiintifice (falsifiabilitatea teoriei sttintifice, briciul lui Occam, etc).
De aceea mi se pare putin nedrept ca tocmai un asemenea „fanatic” este cel care ii ataca pe „fizicienii constiintei”. Ce-i drept, nici eu nu sunt de acord cu aceste mistificari ale mecanicii cuantice si poate din cauza ca-mi stiu lungul nasului in acest domeniu disputat. (Eu am ramas cu gura cascata pe undeva pe la ecuatia lui Schroedinger si cuantificarea momentului cinetic orbital.) Dar a merge pana acolo in a-i acuza de o incercare de deturnare a paradigmei evolutioniste printr-un soi de creationism ce incearca sa monteze sufletul undeva in mecanismele cuantice inter-sinaptice [de colaps a functiei de unda] (asemenea glandei pineale la Descartes) mi se pare exagerat si o dovada de comportament paranoid.
De asemenea, mi-a fost greu sa urmaresc coeziunea de apartenenta la un principiu sau altul, uneori parandu-mi ca le imbratiseaza pe unele antagoniste, dar in puncte diferite ale cartii. Desi pare sa combata abordarea mecanicista el uita ca ea se concentreaza pe a afirma ca nu poti explica ceva decat explicand cum poate fi construit acel ceva. Iar intreaga sa cariera academica pare o incercare in aceasta directie, desi incearca foarte des sa se dezbare si sa se renege ca si cum ar fi un pacat. El ne indeamna pe noi la o larga deschidere a perspectivelor si o abordare a cunoasterii in sensul teoriei haosului si a sistemelor dinamice neliniare; dar apoi explicatiile si presupunerile lui asupra mecanismelor inteligentei mi se par flagrant la antipod, facand apel la argumentul sistemului inchis, adica uitand sa includa in formulele sale si alti factori externi, macar ca i-ar fi notat drept perturbatii, cat si incadrandu-se in teoria behaviourista americana: incearca sa creeze o imagine mai ampla, dar se poticneste tot la maimute infometate carora li se plimba banane prin fata.
Poate am fost insa prea dur, faimosul cercetator american nu este chiar de retard, fiind poate mai deschis la noile teorii decat multe din fosilele de profesori-doctori inca in viata prin institutiile de invatamant superior din tara si (mai putin) din strainatate. Apar foarte des referirile la Dennett si la modelul fiintei popperiene care „permite ipotezelor noastra sa moara in locul nostru” – si asta mi-a placut. Seamana foarte mult cu ceea stiam deja din algoritmica drept euristici, parcurgerea spatiului solutiilor, backtracking si calcul (masiv) paralel. Dar nu mi-a placut modul in care a explicat el mecanismele de perceptie a limbajului si mai ales a sintaxei. Ca si cum n-ar fi existat cercetari in teoria limbajelor formale si a automatelor, arbori sintactici si compilatoare, ca sa nu mai vorbim de procesarea limbajului natural. Dar l-am iertat din nou, amintindu-mi ca este mai degraba un antropolog decat lingvist, mai degraba un etolog decat un cercetator in IA, mai degraba un neuroanatomist decat un programator, pus in rolul de popularizator al stiintei.
Partea mai interesanta a venit insa cand a inceput sa treaca la structura mai fina a circuitelor neurale, care in prezent continua sa ramana o mare necunoscuta. Desi pare o variatie a algoritmilor genetici din computer, neuro-darwinismul pare sa fie un punct bun de plecare pe plan interdisciplinar. Este fascinant sa afli ca neuronii din neocortex sunt grupati cate 100 (aprox.) in mini-coloane si acestea la randul lor formeaza (tot cate 100) macro-coloane care compun asa-presupus mai demult arii specializate ale creierului. Iar inter-conectarea lor nu este oarecare, ci la distante specifice intre coloane si intr-un fel de topologie de „matrice triunghiulara” sau hexagonala. Ceea ce a condus la formularea acestei teorii a clonelor codurilor cerebrale care se multiplica, se sincronizeaza si rezoneaza pentru a ajuta la recunoasterea unui concept sau elaborarea unei noi planificari in memoria de lucru. Apare din nou ideea tangentiala a constiintei vazuta drept fenomenul cel mai in prim plan si mai raspandit in creier la un moment dat – asa cum un nume uitat sau un lapsus tinde sa erupa la suprafata dupa cateva zeci de minute de procesare in background. Mai aflam si cateva lucruri despre neurotransmitatorii NDMA si potentialul lor rol in memoria de lunga durata, dar totul la un nivel de baza. Lucrurile astea m-au dus bineinteles cu gandul la ANN (artificial neural networks) si la modelele de memorie asociativa gen retea Hopfield si bineinteles cele clasice prezente in calculatoarele din ziua de azi bazate pe masina Turing si schema Von Neumann. Asa ca sper ca poate toate aceste ipoteze si cercetari se vor cumula si vor produce rezultate si noi viziuni si aplicatii. Cine stie? Poate chiar o masina neuronala, fie ea si Masina Darwin.
Am sa inchei aici cu o remarca aprobatoare fata de lucrarea lui W. H. Calvin: paralela dintre muzica si activitatea cerebrala m-a uns pe suflet si m-a facut sa inteleg mai bine tainele notelor de pe portativ. Este vorba mai precis de o teorie care reiese si din desele referiri la compozitori si bucati muzicale si care afirma ca muzica este poate cea mai buna analogie a modului in care impulsurile nervoase circula in sistemul nostru nervos, orchestrand o adevarata simfonie a gandurilor si emotiilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu