Daca psihologia ca stiinta moderna si-a pus intrebarea, inca de la inceputurile ei, cum functioneaza mintea umana si care sunt mecanismele din spatele echilibrului ei, dar mai ales care sunt cauzele starilor patologice, ingineria vine astazi si pune intrebarea invers, intr-un fel de “reverse engineering”. Ce trebuie sa fac pentru ca, plecand de la zero, sa obtin o minte? Si nu numai atat, ci sa simta, sa aiba emotii, trairi si, ducand in extremis acest scenariu, chiar sa poata avea caderi nervoase.
Primii arhitecti ai ratiunii artificiale nu si-au pus problema constiintei sau afectului, asa cum nu a facut-o nici behaviorismul, reprezentand la acea data o ipoteza inutila. Ca si in cazul geometriei sau a mecanicii, s-a pornit de la Aristotel de la care s-au preluat dihotomia subiect-obiect, particular-universal si figurile sofistice ca pietre de temelie pentru logica propozitiilor si mai tarziu a predicatelor de ordin I si II. In jurul logicii s-au adunat apoi tot felul de extensii menite sa o apropie cat mai mult de o interpretare fidela a limbajului natural si sa o indrepte catre un taram mai cantitativ, precum cel al matematicii si tehnicii, asa cum s-a intamplat cu algebra lui Boole sau logica fuzzy. Defapt ceea ce s-a incercat a fost descoperirea unui fel de pattern-uri in gandirea umana, ceva ce lingvistii ar putea denumi drept Gramatica Universala, ce ar putea fi usor transpuse in ecuatii si algoritmi.
Rezultatul a fost IA (Inteligenta Artificiala), o noua ramura a computer science menita sa profite de imensa putere de calcul oferita de noile masini numerice electronice. Unul din promotorii ei a fost chiar Alan Turing, considerat parintele stiintei calculatoarelor si al algoritmicii, care scria un articol despre acest subiect cu mult timp inainte ca tehnologia microprocesoarelor solid-state VLSI sa explodeze. Cu toate acestea la mai bine de 50 de ani de atunci, cercetatorii au esuat sa gaseasca solutii concludente sau cel putin eficiente pentru probleme precum cautarea in spatii mari de solutii, trecerea de la particular la general, demonstrarea teoremelor, planificare, inferente prin inductie sau analogie, procesarea limbajului natural si culminand cu analiza metaforei si enigma constiintei.
Preiau din articolul “Stari modificate ale constiintei si creativitate” de Beatrice Adriana Balgiu (aparut in antologia “Oglinda constiintei”) cateva paragrafe ce mi s-au parut relevante si concise legat de schema psihanalitica a mintii.
“Dupa S. Freud, constiinta – acea parte a personalitatii cu care omul gandeste – este functia unui sistem, sistemul perceptie-constiinta situat la periferia aparatului psihic, primind informatii, atat din lumea externa, cat si din lumea interna; deci, un fel de strat superficial in care predomina mai mult inconstientul. Subconstientul – puntea dintre constient si inconstient – reprezinta anticamera ce contine elemente care pot fi usor verbalizate. Inconstientul – cel mai profund strat al mintii – este alcatuit din continuturi carora li s-a refuzat accesul la sistemul perceptie constiinta. Mai exact, el cuprinde: trairile si actele refulate; instinctele sexuale; conflictele si traumele acumulate in prima parte a vietii; actele ratate, lapsusurile; starile de iluminare.”
Nu pot sa nu remarc ambiguitatea referitoare la actul gandirii. Daca il luam in acceptiunea de inteligenta atunci putem foarte bine spune ca si animalele gandesc, ceea ce ar putea fi pe deplin corect daca am accepta ca si animalele au constiinta. Conceptia ca omul ar fi un animal rational, ar marca drept singure diferente notabile intre noi si regnul animal ratiunea si constiinta, ceea ce inevitabil si paradoxal ar duce la punerea semnului echivalentei intre ele. Tot asa insa, in imensul sau narcisim, omul refuza sa confere vietuitoarelor inferioare, supuse (peste care Dumnezeu l-a facut stapan) sentimente, poate cel mult emotii. Si totusi refuza sa inglobeze in constiinta trairile sufletesti si asta si din cauza prejudecatii ca mintea n-ar avea nimic de-a face cu sufletul sau spiritul, acestea stand sub jurisdictia artei sau a religiei. Cu toatea acestea cand vorbim despre probleme psihice ne gandim intuitiv la un complex de framantari mentale, suferinte ale inimii si dureri ale trupului.
Daca ar fi sa consideram lucrurile pe scara evolutiva, inconstientul vine inainte de constient, iar subconstientul pare sa fie o granita difuza intre cele doua, un pas ontogenetic de trecere la un nivel superior de organizare si in acelasi timp cu rol de mesager. Inconstientul este suma tuturilor faptelor pe care le facem fara sa le cunoastem direct prin constiinta ce apare in aceste context drept un aparat epistemologic. Din acest motiv aruncam asupra lui toate actiunile involuntare, toate pornirile instinctive, tot ce ne e necunoscut despre propria persoana si tot misterul viselor.
Dintre toate, inconstientul isi gaseste cel mai bine corespondentul in masinile ganditoare din ziua de azi. Fie ca e vorba de paradigme backward sau forward chaining, fie ca e vorba de retele neurale sau cine mai stie ce altceva totul se reduce la procesare simbolica, in (care asa cum se intampla si in experimentul de gandire al lui Searle al camerei chinezesti) executantul nu are nici cel mai mic habar despre ce face. “Din pacate, este prea usor sa privim comportamentul unor sisteme realtiv simple de manipulare de simboluri si sa dam propria noastra interpretare simbolurilor, punand astfel pe seama acestor sisteme mai multa inteligenta decat merita.” (Mark Watson)
Poate comparatia cea mai buna este aceea cu un automat care incearca sa pastreze stabilitatatea unui sistem dinamic, un domeniu in care cibernetica si teoria sistemelor exceleaza, desi putini realizeaza cat de mult se inspira acestea din biologie. Practic, inconstientul este acea parte a sistemului nervos care are grija de noi. Acest aspect al fiintei nu poate fi perceput sau verbalizat pentru ca el este defapt baza a tot ce inseamna gandire si simtire in noi. A-ti intoarce privirea inapoi si a incerca sa cunosti niste lucruri ce ti-au fost date ca a apriori este la fel de nenatural precum a-ti pune intrebarea ce se intampla cand stau pe loc. Atunci cand miscarea iese din raza perceptiei ai impresia ca nu se petrece defapt nimic. Ce e dincolo de asta e actul cunoasterii transcendentului prin instrumente precum reducerea la absurd sau paradoxul Zen. Two hands clap and there is a sound. What is the sound of one hand?
Eu cred insa ca privind prin aceasta prisma constiinta nu este altceva decat un sistem secund de perceptie – este perceptia activitatii sistemului primar de perceptie, cel care mijloceste comunicarea cu soma, respectiv cu mediul. Sau poate ca defapt sunt mai multe straturi care suprapuse ajung sa dea senzatie ca obiectele noastre mentale nu sunt doar simboluri straine de semnificatie, ci devin concepte cunoscute, familiare, cu care rezonam, le recunoastem si le intelegem in context, ca in final sa ajungem sa ne cunoastem propriul ego ca o asemenea entitate semantica.
*Va urma! Nu uitati sa votati la postul anterior ;).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu