Am vazut Candy, un film australian despre dragoste si heroina. Un fel de Requiem for a Dream redivivus. Impartit si el in parti cu nume sugestive - rai, pamant, iad, aproape ca m-a facut sa plang la sfarsit. Si zic aproape pentru ca eu nu plang niciodata, decat cand e frig si-mi bate vantul in fata. Dar am avut pornirea sa o fac. De ce? Poate din mila pentru junkies, din empatie, din identificare cu ei, din gandul ca poate as fi putut fi in locul lor, ca oricare dintre noi ar fi putut fi in locul lor, de ciuda ca bunaciunea aia de fata se prostitua pentru banii de doza. Sau poate din cauza finalului in care scenaristul a decis ca cel mai bine ar fi ca cei doi sa se desparta dureros - cel mai bine pentru ei, ca sa ramana clean, si cel mai bine pentru spectatorii ca sa li se franga inima in doua ca intr-o epopee dramatica clasic hollywoodiana gen Doctor Zhivago sau altele.
Numele Heath Ledger va poate suna cunoscut, el este actorul care impingea marmelada pe teava in Brokeback Mountain ca apoi sa faca pe marele seducator de femei din kitsch-ul de altfel comic Casanova. Mie mi-a placut cum a jucat aici, cat si tipa si "profesorul de chimie organica" care se distra cu baietei si isi facea singur heroina din morfina si paracetamol. Ca de obicei poate s-a exagerat cu toata sociopatia asta: dependenti de droguri, homosexuali, prostitutate, depravare toate puse in oglinda cu normalitatea, familita, valorile morale si conformismul. Daca cumva guvernul le-a dat banii ca sa faca un film anti-drog, ei bine au reusit sa introduca toate ingredientele care sa te faca sa-ti fie sila de droguri. Pacat ca nu e asa simplu: cand ii arati cuiva raul, nu-l faci neaparat sa-i displaca, ci de multe ori il poate imbratisa cu perversitate, chiar daca inseamna autodistrugere, pentru simplul motiv ca ii poate acoperi un gol din suflet - the missing piece. Si de aceea vom avea in continuare alcoolici care vor bea pana in ultima clipa si oameni dependenti de fel de fel de lucruri de la tigari, cafea, televizor pana la opioide, amfetamine si halucinogene.
Cand i-au aplicat lui Alex metoda Ludovico au dat gres pentru ca au tratat doar raul de la suprafata, asa cum ai prescrie niste sedative ca sa curmi agitatia. Portocala mecanica nu este nici anti nici pro violenta, este doar o incercare de a privi lucrurile prin ochii ei. Latenta in fiecare dintre noi, omniprezenta in lumea animala, violenta nu este un demon ce trebuie exorcizat ci doar o reactie pe care unii si-o pot controla mai putin iar altii ajung sa o savureze. Poate e innascuta, poate e dobandita, poate e de la prea multa suferinta sau de la prea mult bine, sistemul de ecuatii variaza de la om la om, iar parametrii sunt de cele mai multe ori calitativi sau incomensurabili. Sincer sa fiu, ascultand acum doua zile la Sala Radio o compozitie de Bizet cu multe pasaje allegro si in forta, mi-am creat o imagine mentala de putere distructiva si rautate diavoleasca ce radia din mine inspre lume. Fiecare bucata muzicala cu trairea ei. Asa cum adagio-ul lui Albinoni, aria lui Bach sau impromptu-ul lui Chopin inspira melancolia, am inteles de ce Anthony Burgess si-a pus personajul sa-si suga sevele din Mozart si din Beethoven.
"Albastru nemarginit, aproape transparent nu este cu nimic mai prejos decat Portocala mecanica a lui Anthony Burgess sau Strainul lui Camus." (Newsweek) N-am citit Camus, dar cartea acestui japonez pe care tocmai am terminat-o si m-a purtat din nou pe talazurile drogurilor, orgiilor, violentei, mizeriei, disperarii, desfraului, mortii si ale renuntarii. Fost tobosar intr-o trupa, Ryu Murakami a trait in anii dezlantuiti ani 60-70 (asa cum ii poti regasi intr-o biografie Led Zeppelin) si i-a zugravit asa cum s-au scurs in Japonia din acea vreme - o tara cu baze militare SUA si un tineret profund marcat de stilul de viata occidental, muzica engleza si literatura si drogurile americanilor. Din nou heroina, Nibrole, Philopon, hasis, mescalina, LSD, sange, excremente,sperma si voma. Cica tipul a si regizat dupa aia ecranizarea, dar desi cartea a fost best-seller, filmul a ramas, pare-mi-se, obscur. Pentru mine marele maestru in transformarea unor carti marcante in filme ramane Kubrick. Asa cum am auzit si in documentarul "A Life in Pictures", marele regizor nu a incercat sa demonstreze ceva in filmele lui, sa condamne sau sa sa ridice in slavi, ci doar sa prezinte natura umana asa cum e ea, sincer brutal, adevarat, desi el a ramas toata viata un intelectual si un jucator de sah introvert.
Ca si el nu pot decat sa raman uimit la spectacolul lumii, adesea "super horrorshow" :D. Fascinatia ramane pentru mine cel mai bun drog. Atunci cand filtrul atentiei se da peste cap si incepi si distingi ramurile pomului din fereastra, te hiponotizeaza trepiedul de la microfon sau vergile din piedestalul scenei sau ajungi sa-ti constientizezi incordarea abdomenului, bataitul picioarelor si iti auzi respiratia, atunci intelegi de ce in "Adaptation" transformau orhideea-fantoma in praf pe care sa-l aspire pe nas. Atunci te opresti si iti zici: stai asa, defapt nimic nu e bine sau rau, e doar viata si toate lucrurile pe care o alcatuiesc si toate sunt minunate in felul lor, chiar si atunci cand ti se pare ca nu se intampla nimic. Dar lucururile nu merg asa. Oare ce-ar trebui eu sa invat din toate astea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu