Fals tratat despre plictiseala (2)

Sa recapitulam putin: plictiseala apare uneori, de obicei atunci cand se produce o ruptura de activitate sau de mediu. Mai am spus ca in prima faza se manifesta ca un mecanism de aparare: psihicul nostru alege calea de „a nu face nimic” in locul la „a face ceva”. Dar de ce? Pana la urma fetele lui „a face” par la fel de desarte. Nu exista nici o explicatie profunda pentru nimic din ceea ce facem; nimic care sa ne clarifice de ce facem ceea ce facem. Exista bineinteles argumentul supravietuirii si al procreerii, dar acestea nu sunt motive care sa ne lamureasca in planul constiintei personale.

Si aici intervine teoria mea a telului motor. Nu o numesc a mea din motive ca as pretinde ca ar fi originala si ca vreau s-o revendic, dar pentru ca se prea poate sa nu fie corecta. Este vorba de o afirmatie simpla: cand omul nu mai are scopuri isi face. Pe plan evolutiv homo sapiens a scapat demult de pericolele lantului trofic al faunei salbatice; de asemenea, foametea nu mai e o problema (cel putin pentru tarile dezvoltate). Majoritatea oamenilor din ziua de azi isi fac un tel din a face bani si acesta e doar un exemplu; altii sunt avizi de cunoastere, altii vor sa imparta dreptatea, altii vor sa slujeasca adevarul, altii sunt insetati de putere. Deziderate bine cunoscute in societatea umana si pline de o incarcatura intrinseca pe care o poate recunoaste orice om, putandu-i urmari implicatiile pana la detaliile cele mai fine. Dar toate aceste lucruri devin absurde atunci cand privesti dintr-un turn inalt, cum ar fi, sa zicem, reducerea la scara ecologica a fenomenelor planetare – ambitiile personale nu au nici o semnificatie directa aici, poate cel mult prin repercursiunile nefaste ale poluarii.

Defapt ceea ce se intampla este ca suntem mereu ingroziti ca ne vom plictisi, asa ca inventam tot felul de jocuri si de mascarade pentru a evita acest final nedorit. De cele mai multe ori inventivitatea si imaginatia noastra lasa de dorit, asa ca devenim sclavii televizorului sau ai drogurilor. Ceea ce pana la urma poate deveni o ipostaza mai nefericita decat moartea – aceasta a doua cale pe care unii oameni o aleg deliberat prin sinucidere. Si in ciuda faptului ca am auzit ca ar exista niste comportamente similare printe balene (1, 2) si poate alte animale, tind sa cred ca sinuciderea este din nou o caracteristica specific umana care provine dintr-un grad inalte de luciditate si de o realizare la nivel acut a desertaciunii.

Si nu o spun neaparat intr-un sens rau: budistii aprecieaza, in conceptele meditatiei, cunoastera directa si nemarginita a desertaciunii lucrurilor ca un pas spre atingerea starii de gratie – nirvana, si totodata pentru a se putea sustrage efectelor perturbatoare ale gandurilor rele si ale emotiilor destructive. Dar ei ne atentioneaza exact asupra acestui nivel de realizare: daca este prea brusc, inadecvat sau incomplet poate conduce la urmari nefaste. Iar una din presupunerile mele in acest sens este ca desertaciunea ar trebui resimtita doar in planul lui „acum” – prezent, si nu in trecut – amintiri, sau viitor – dorinte, teluri, idealuri, scopuri, planuri.