Muzica mai tare! Sa nu-mi mai aud gandurile

Franturi neterminate din tot felul de lucruri precum franjurile atarnand din marginea unui covor intins pe bara asteptand sa fie batut - asa de prafuit ma simt si eu. Ascult Queensryche si imi place si nu imi place, e un pic de Marillion si un pic de Dream Theatre asa cum a observat si Adi. Dar nu conteaza, suna bine. Asa cum suna si Celelalte Cuvinte, nu-i ascult prea mult acasa, dar in concert au sunat nemaipomenit. Te obliga sa-i respecti, cam asta ar fi concluzia. Asa cum ii respect si pe cei de la Blazzaj pe care nu-i mai vazusem de multa vreme, si chiar daca in Utopia au cantat fara Cristina - tipa (buna dealtfel) de la flaut si voce, au fost asa cum ii stiam: profesionisti, funky si mult mai antrenanti live decat pe albume. A, si era sa uit de Byron, ca am fost si la el, dar nu stiu ce sa spun. Il respect si pe el. Cred ca e cea mai buna voce romaneasca de rock a prezentului, excluzandu-le pe cele expirate (de-alde Minculescu, Kempes etc), dar muzica lui nu prea ajunge la mine. Probabil ca asteapta sa o mai diger, asa cum am patit cu multe din formatiile mele preferate de azi. Oricum, suna bine.

Dar ce nu suna bine? Nu-mi suna bine ceva in cap. Am un gust aiurea in gura si nu-mi place iarna. Hipovitaminoza si somnolete incapacitante de munca. Cresteri si descresteri, chef si dezgust, extaz si caderi in apatie. E inca o iarna fara frunze, fara zapada si autobuzele sunt la fel de aglomerate ca intotdeauna. N-are nici un sens ca de altfel nici insiruirea soare-luna cu un mic dejun pe fuga si o cina obosita. Am terminat "Crima si pedeapsa", ceea ce ar fi trebuit sa fac inca din liceu, dar circumnstantele atenuante ale Politehnicii ma apara, chiar daca voci in jurul meu susotesc ca se joaca piesa prin urbe. La dracu si cu teatrul asta, nu am chef! Si daca nu am chef, nu am si cu asta basta. Daca nu am chef sa fac teme, nu fac, dar ce te faci cand nu ai chef sa te duci la munca? Sau atunci cand vine momentul sa termini facultatea, sa ai si tu o diploma ca orice om care se respecta. Sa stii pentru ce ti-ai tarat oasele prin pestera asta de scoala, care ti-a placut si nu, ca nici nu mai stii ce impresie ai dupa 4 ani si.

Dar in fine, divaghez. Dar nu asta era ideea? Sa tot divaghez pana ajung la ceva... sau nu. Am vazut Absolventul sambata si m-a pus pe ganduri intr-un fel: un absolvent de facultate nesigur de viitorul lui si care nu stie ce vrea, o sotie si mama, fosta studenta la arte, ramasa gravida pe bancheta din spate a unui Ford, suburbia americana... si apoi toata povestea filmului si tragicomic, ca doar n-am sa vi-l povestesc. O diploma, un serviciu, o pensie, o viata... Si afara a inceput sa ploua si ai senzatia ca totul va putrezi. Te saturi sa traiesti dramele celor din jurul tau ca apoi sa-ti dai seama ca tu defapt n-ai nici o problema. Ar trebui sa fii fericit si totusi te uita Dumnezeu la dus gandidu-te la problemele Universului. Am observat ca de cele mai multe ori cand esti stresat e din cauza unei asteptari, iar inconstientul tau nu-ti spune ce astepti decat pana in ultimul moment. Presimtiri, fiori, fluturi in stomac de parca te-ai indragosti fix de azi intr-o saptamana sau mai rau/bine ar veni sfarsitul lumii. Atat agitatie pentru nimic. Ma duc. Ma duc sa citesc Portocala Mecanica, dar e greoaie in limbaj. Mai bine ma joc, dar nu-mi coboarea nenorocirea aia de lift in Half Life 2. Teme NU. Ei, in fine, gasesc eu ceva care sa nu ma plictiseasca.