Muzica mai tare! Sa nu-mi mai aud gandurile

Franturi neterminate din tot felul de lucruri precum franjurile atarnand din marginea unui covor intins pe bara asteptand sa fie batut - asa de prafuit ma simt si eu. Ascult Queensryche si imi place si nu imi place, e un pic de Marillion si un pic de Dream Theatre asa cum a observat si Adi. Dar nu conteaza, suna bine. Asa cum suna si Celelalte Cuvinte, nu-i ascult prea mult acasa, dar in concert au sunat nemaipomenit. Te obliga sa-i respecti, cam asta ar fi concluzia. Asa cum ii respect si pe cei de la Blazzaj pe care nu-i mai vazusem de multa vreme, si chiar daca in Utopia au cantat fara Cristina - tipa (buna dealtfel) de la flaut si voce, au fost asa cum ii stiam: profesionisti, funky si mult mai antrenanti live decat pe albume. A, si era sa uit de Byron, ca am fost si la el, dar nu stiu ce sa spun. Il respect si pe el. Cred ca e cea mai buna voce romaneasca de rock a prezentului, excluzandu-le pe cele expirate (de-alde Minculescu, Kempes etc), dar muzica lui nu prea ajunge la mine. Probabil ca asteapta sa o mai diger, asa cum am patit cu multe din formatiile mele preferate de azi. Oricum, suna bine.

Dar ce nu suna bine? Nu-mi suna bine ceva in cap. Am un gust aiurea in gura si nu-mi place iarna. Hipovitaminoza si somnolete incapacitante de munca. Cresteri si descresteri, chef si dezgust, extaz si caderi in apatie. E inca o iarna fara frunze, fara zapada si autobuzele sunt la fel de aglomerate ca intotdeauna. N-are nici un sens ca de altfel nici insiruirea soare-luna cu un mic dejun pe fuga si o cina obosita. Am terminat "Crima si pedeapsa", ceea ce ar fi trebuit sa fac inca din liceu, dar circumnstantele atenuante ale Politehnicii ma apara, chiar daca voci in jurul meu susotesc ca se joaca piesa prin urbe. La dracu si cu teatrul asta, nu am chef! Si daca nu am chef, nu am si cu asta basta. Daca nu am chef sa fac teme, nu fac, dar ce te faci cand nu ai chef sa te duci la munca? Sau atunci cand vine momentul sa termini facultatea, sa ai si tu o diploma ca orice om care se respecta. Sa stii pentru ce ti-ai tarat oasele prin pestera asta de scoala, care ti-a placut si nu, ca nici nu mai stii ce impresie ai dupa 4 ani si.

Dar in fine, divaghez. Dar nu asta era ideea? Sa tot divaghez pana ajung la ceva... sau nu. Am vazut Absolventul sambata si m-a pus pe ganduri intr-un fel: un absolvent de facultate nesigur de viitorul lui si care nu stie ce vrea, o sotie si mama, fosta studenta la arte, ramasa gravida pe bancheta din spate a unui Ford, suburbia americana... si apoi toata povestea filmului si tragicomic, ca doar n-am sa vi-l povestesc. O diploma, un serviciu, o pensie, o viata... Si afara a inceput sa ploua si ai senzatia ca totul va putrezi. Te saturi sa traiesti dramele celor din jurul tau ca apoi sa-ti dai seama ca tu defapt n-ai nici o problema. Ar trebui sa fii fericit si totusi te uita Dumnezeu la dus gandidu-te la problemele Universului. Am observat ca de cele mai multe ori cand esti stresat e din cauza unei asteptari, iar inconstientul tau nu-ti spune ce astepti decat pana in ultimul moment. Presimtiri, fiori, fluturi in stomac de parca te-ai indragosti fix de azi intr-o saptamana sau mai rau/bine ar veni sfarsitul lumii. Atat agitatie pentru nimic. Ma duc. Ma duc sa citesc Portocala Mecanica, dar e greoaie in limbaj. Mai bine ma joc, dar nu-mi coboarea nenorocirea aia de lift in Half Life 2. Teme NU. Ei, in fine, gasesc eu ceva care sa nu ma plictiseasca.

Kestii intelepte :)

Reproduc dintr-un email primit recent (have fun! ):

Mens sana in corpores sano

Sintagma asta au folosit-o de fiecare data ca sa ne spuna cat de important e sa faci sport. Nimic mai gresit, cu totii realizam ca te simti mai bine dupa ce iti pui putin limfa in miscare. Mai ales intr-o lume in care sedentarismul e la putere. E contrar reflexelor noastre sa facem efort fizic atunci cand sutem obositi mental. E clar ca exista o conexiune intre stare organismului (soma) si cea sufleteasca, spirituala sau mentala.

Si-am cantat si in Club A...

Spre rusinea mea (ca doar sunt programator) n-am reusit sa embeduiesc obiectul YouTube in blog sau poate ca defapt nu merge si e un alt motiv pentru care ar trebuie sa-l mut pe alt site. Anyway, va dau link-ul si va uitati direct de-acolo - courtesy of Stefan.

Minunata poveste despre cum am ajuns sa cantam la Sala Palatului

A fost odata ca niciodata Studentiada. Adica un fel de Unifest care a aparut anul asta. Fiind abonat la infoatpoli primesc pe mail intr-o zi anuntul - concures "Talente fara impresar". Gata tata, ne bagam. Trimite mail, vorbeste cu Elena Mitrescu(10x) care se ocupa de organizare, pac, totul e stabilit: vom canta. Bineinteles, inca de la inceput m-am pus in garda, fiind obisnuit cu chixuri precedente: cand nu ne-a lasat Nelu Dumitrescu de la Iris sa cantam acu 2 ani la balul automaticii pe pretext ca nu se atinge nimeni de tobele lui (pe de alta parte si pe buna dreptate, pentru ca sonorizarea n-a adus tobe, caci nu i-a anuntat nimeni ca mai canta o trupa). Sau altadata cand ne-am carat pana la Sinaia si noi si Basic cu sculele dupa noi ca sa cantam, cica, la Festivalul Toamnei. E de prisos sa va povestesc cum arogantelul tinerel de la organizare ne-a explicat ca nu mai intram in program pe motiv ca pilosii de primarie si-au bagat fetitele de 16 ani sa se sparga in talente si ca oricum nu mai e timp de sound check si va canta numai Voltaj. In fine, trecem peste asta.

Al patrulea creier

"This body, this body holding me, be my reminder here that I am not alone in
This body, this body holding me, feeling eternal all this pain is an illusion..."

ICRD: Modelul Dennett

Mare mi-a fost surpriza sa gasesc in librarie o traducere in romana dupa Daniel C. Dennett, unul dintre cei mai cunoscuti filozofi ai mintii. Nu ca i-as fi citit lucrarile in engleza (desi mi-am propus, nu am inceput inca sa comand carti pe internet), insa nu ma asteptam sa apara atat de curand in Romania. Stiind cum stau lucrurile la noi, autorii straini ajung sa fie tradusi la multi ani dupa ce au devenit celebri, multi dintre ei nu ajung niciodata.

Sindromul Hamangia

E ca si cum te-ai simti un gigant in pielea unui liliputan. Gandurile se zbat sa iasa, dar nu au forta sa se materializeze.

What a day for a daydream...

Spune-mi o poveste. Imi plac povestile. Defapt in ultima vreme imi plac numai povestile. Peste tot pe unde ma uit vad o poveste. Dimineata cand ma scol sunt infometat de o noua poveste: un ziar, o scrisoare, o voce la radio, oamenii din statia din autobuz, fiecare dintre ele alta poveste. Uneori intrevad povestea intr-o privire, intr-o statura, intr-o atitudine, intr-o mana intinsa cumva ciudat sau ciorapii in carouri. Care e povestea ta?

Entry for October 20, 2006

In incercarea de a-mi infrana tendinta obsesiv compulsiva de a scrie zeci si sute de paragrafe in acest blog, am sa-mi permit totusi sa scriu cateva randuri. O meditatie de cateva secunde as putea spune.

60-70

Nebunia a inceput cu Elvis si Beatles. Acestia din urma au fost cei care au inventat concertele pe admiratorii fanatici. Muzica lor era inovativa si a intrat usor in inimile adolescentilor. Odata cu ei a pornit un intreg val de imitatori si totodata concurenti. Fenomenul ce a avut loc in pe la jumatatea decadei 60 a ramas in istorie sub numele de “British Invasion”.

Parabola lui Sabato

   "[...] Sa presupunem ca un ihtiolog vrea sa studieze pestii de mare. In acest scop, el arunca navodul in apa si scoate o cantitate de de pesti diferiti; repeta operatie de multe ori, cerceteaza si clasifica tot ce a pescuit; procedand cum se obisnuia in stiinta, isi generalizeaza rezultatele sub forma de legi:

ICRD: Burn out syndrom

Daca tot vrem sa construim un robot deprimat trebuie sa aruncam o privire asupra celor existenti in societatea noastra capitalista. Burn out sau sindromul epuizarii profesionale este un fel de depresie tipica a tanarului adult "ca si consumat de munca sa". Toate cele ce urmeaza sunt parafrazate dintr-o carte al carui nume n-am sa-l dau, ci am sa ma rezum doar la plagiat.

Bucuria si fiorii reinceperii scolii

Stau de cateva ore si tot reinstalez windows-uri si linuxuri pentru simplul motiv ca m-a mancat in cur sa-mi instalez la un moment dat Windows XP pe 64 de biti si pe urma mi-a expirat dupa o luna ca nu era crack-ul bun. Apoi am instalat Windows (pe 32) pe alta partitie, iar azi am incercat sa-l scot p-ala vechi ca sa recuperez spatiul pierdut cu Partition Magic 8.0. Era bun mai demult, in ultima vreme mi-a facut numai belele. Asa cum m-am hotarat sa nu mai bag benzina de la LUKOIL dupa ce mi s-a infundat jiglerul de relanti, asa cred ca o sa ma las si de softu asta de partitionare. Pe de alta parte recunosc ca nici eu nu mai sunt la fel de bun ca pe vremuri, aproape ca nu mai stiam cu ce se mananca MBR-ul. Dar ce-mi pasa mie? Ca doar sunt programator in Java pe telefoane mobile.

porno xxx pedofilie zoofilie

Animal Planet

Imi pare rau ca nu am o camera digitala si un blog pe alt site ca sa pot face un pictorial ca lumea despre viata salbatica din Regie. Iata aici in poza putem vedea cum turma (sau haita in termeni condamnabili de catre anumite ONG-uri) trece agale strada dinspre P16 inspre P15. Se observa varietatea varstelor: de la cei mai tineri la cei mai varsta, generatii si generatii adunate laolalta de aceeasi forta unificatoare a naturii. Iar acesta este doar un singur trib din nenumaratii rivali ce-si disputa teritoriul prin jungla studenteasca. Este o adevarata minune a supravietuiri cum aceste animale sarmane reusesc sa procreeze in continuare, iar puii sa reuseasca sa creasca in gunoaie si purici. Dar iata, mai mult, ei chiar reusesc sa creasca in numar! Incredibil! Poate ca cei de la televiziune ar putea sa vina aici la noi in Regie si vor putea sa-l inlocuiasa pe Vanatorul de crocodili cu oricare dintre studenti. Ii vor spune: "Imblanzitorul de tomberonezi" sau "10 sfaturi utile ca sa nu fii muscat" sau "Minunea de a mai fi in viata" si lista poate continua.

In sfarsit vedem cum arata si pe dinauntru

Hedonism

"Hedonism can be defined as the doctrine holding that behavior is motivated by the desire for pleasure and the avoidance of pain."

Mamaia

Sar repede peste introduceri, trec cu vedera faptul ca n-am mai postat de foarte multa vreme si intru direct in subiect. Ei bine, daca acu ceva vreme va povesteam de concertul Shakira, de data asta va povestesc despre festivalul de la Mamaia. Intr-adevar, asa e, ati ghicit, m-am pensionat, m-am lasat de concerte rock impanate cu pogo si am trecut la slagare si statul in scaun in sala de spectacol.

ICRD: Premise

Ca orice manual care se respecta "Instructiunile pt constructia robotului deprimat" trebuie sa aiba si ele un fel de introducere in subiect, o punere in tema. Si mai ales pentru ca aceste instructiuni sunt concepute in timp ce sunt scrise si nu vom sti exact care va fi finalitatea lor precisa, trebuie sau sa incercam macar sa intuim posibilitatea de succes a acestei intreprinderi curajoase.

De aceea ne intrebam in primul rand daca constructia noastra poate fi facuta. Daca avem toate piesele, daca avem cele mai bune metode si nici asta n-ar fi suficient, pentru ca am putea trece peste aceste impedimente in faza de proiectare daca am sti cu siguranta ca teoria ne permite ceea ce vrem sa aplicam in practica. Se poate construi un robot? Ce este defapt un robot? Ce insusiri are el? Si care dintre aceste insusiri deosebesc robotul deprimat de robotul normal, daca exista asa ceva?

Robotul, androidul, ciborgul, spuneti-i cum vreti, stie toata lumea in principiu cam ce este de prin filmele SF. N-are rost sa ne adancim in definitii mai mult sa mai putin circulare sau sa ne complicam existenta inutil in probleme etimologice, de genul ca "robot" se trage dintr-un verb din rusa care inseamna a munci, ajuns si in romana sub forma "a roboti". De aceea multi spun ca robotul este un fel de sclav sau militar disciplinat care asculta cu strictete ordinele, ceea ce nu este departe de calculatoarele programabile din ziua de azi. Dar noi cand spunem robot ne gandim la lt. Data din Star Trek care nu poate avea sentimente, desi cu toti speram ca intr-o zi va putea.

De ce deprimat? Pentru ca mi se pare cea mai mare contradictie si ironie in acelasi timp. Te chinui sa construiesti o entitate ganditoare complexa cu intentionalitate proprie ca apoi aceasta prin mecanisme interne sa se autoblocheze intr-o stare vegetativa din care nu mai poate iesi ca dintr-un labirint. Ce rost are sa faci o simulare daca nu poti sa o duci pana la extrem? Plus ca n-are nici un farmec sa dai nastere unei fiinte inteligente artificiale daca n-o poti inzestra cu stupiditate artificiala, termen despre care citeam mai zilele trecute pe un blog? Fiecare robot ar trebui sa aiba stropul lui de culoare, ceva care sa-l faca diferit. Al meu este deprimat.

Exista doua cai posibile de abordare: de jos in sus sau de sus in jos (doh!), ramane sa stabiliti voi sagetile intre general si particular, caci eu intotdeauna m-am incurcat in conceptele astea greoaie. De jos in sus ar insemna sa te gandesti mai intai cum construiesti un robot cat de functional si de-abia apoi sa ne facem grji cum il deprimam. Cam asta ar fi perspectiva inginereasca. Ceea ce mi-aduce aminte de un banc: pun americanii mana pe planurile secrete ale ultimului avion rusesc de vanatoare si angajeaza pe rand pe nemti, japonezi si romani sa-l construiasca. Nemti si japonezii iau planurile, le urmaresc cu strictete si le iese un tractor. Singurii care reusesc sa construiasca avionul supersonic sunt romanii. Intrebati cum au reusit acestia marturisesc: "Aaa, pai si noua ne-a iesit tot tractor, dar l-am luat la pila."

De sus in jos ar insemna sa plecam de la depresie. Pe langa intrebare "ce este?", ne-ar interesa mai mult "unde este?". Unde rezida ea? In minte, in suflet, in creier? Si apoi care este diferenta? Si pana la urma care este diferenta dintre ele si trup? Si am continua de la trup tot mai adanc in cautarea noastra pana am ajunge probabil la bacterie sau grauntele de sare intr-o recurenta infinita care pana la urma ar da "Stack overflow". O asemenea abordare este specifica filozofiei, psihologiei si a unei intregi babilonii de stiinte si viziuni.

Ceea mi-aduce aminte de alt banc: un tip era obsedat de intrebarea "ce este viata?" asa ca se inchide intr-o buda timp de vreo 10 ani sa se gandeasca la asta. Toti il dau disparut, pana la urma ii fac si inmormantare si parastasuri. Dupa ce iese se intalneste pe strada cu cel mai bun prieten al sau care il intreaba mirat unde a disparut in toti acesti ani. Dupa ce ii explica, prietenul il intreaba: "Ei bine, si ai aflat pana la urma ce-i viata?". "Pai vezi tu viata e ca o punte." "Cum adica ca o punte? Explica-mi, detaliaza!" La care tipul ramane putin pe ganduri si raspunde in cele din urma: "Mda, poate ai dreptate, poate viata nu e ca o punte."

Jurnal de calatorie

De 3 weekenduri incoace sunt numai pe drumuri. Intai in Vama, apoi la Brasov, apoi Timisoara, iar maine plec acasa la Campina. Nu de alta, dar i-am promis mamei ca vin la parastasul pentru bunica/mama ei. Intr-adevar, desi as fi vrut, n-am mai apucat nici sa postez aici. Se pare ca in vacanta e mai greu sa-ti gasesti timp decat in timpul scolii. Glumesc, bineinteles, tot timpul iti fuge printre degete.

De 3 weekenduri incoace sunt numai pe drumuri. Intai in Vama, apoi la Brasov, apoi Timisoara, iar maine plec acasa la Campina. Nu de alta, dar i-am promis mamei ca vin la parastasul pentru bunica/mama ei. Intr-adevar, desi as fi vrut, n-am mai apucat nici sa postez aici. Se pare ca in vacanta e mai greu sa-ti gasesti timp decat in timpul scolii. Glumesc, bineinteles, tot timpul iti fuge printre degete.

Despre peripetiile din Vama v-am povestit deja. La Brasov m-am odihnit, chiar daca planul initial era sa mergem din nou la mare. Am urcat pe jos pe Tampa si tot la fel am si coborat. O asemenea plimbare din cand in cand face bine unui programator sedentar ca mine. Pe langa asta m-am mai intalnit cu Lex si Raluca la un suc sub zidurile Bisericii Negre, iar in rest am dormit, am mancat bine si m-am delectat cu cei 7 pui ai Tinei, bracul german al lui frati-miu (si al Mihaelei bineinteles, respectiv cumnata mea).

Daca Brasov-ul nu a fost foarte bogat in intamplari, nu la fel pot spune despre miniexcursia pana in Timisoara si inapoi organizata de vara-mea Alina si Erwin, sotul ei. Scopul misiunii (nu radeti!): concert Shakira. Ei, dar pana sa ajungem acolo am trecut prin Targoviste unde am petrecut o zi vizitand Turnul Chindiei, Manastirea Dealu samd si apoi am mancat, am baut si am dormit. Ce iti poti dori mai mult?

A doua zi am pornit spre Sibiu via Curtea de Arges si apoi Balea prin Transfagarasan. La Balea Lac cand am iesit din tunel nu vedeai la 1m de ceata ce era. Ca sa nu mai vorbesc de frig. Mi-au degerat mainile si tremuram cu pulover si geaca pe mine. Dovada ca inca mai erau bucati destul de mari de zapada, desi cam murdare. Am ajuns si la Sibiu, ne-am cazat la o pensiune demna de toata lauda la margina orasului (Casa Anca) si am plecat spre centru.

Vizita ne-a fost insa inegurata doua evenimente nefericite. Primul a fost ca pensiunea din Timisoara la care facuseram rezervari cu mai bine de o saptamana in urma ne-a tras clapa: cand am sunat sa facem confirmarea ne-au trantit-o ca nu mai au locuri. In dulce stil romanesc cei de la pensiunea Dominique & Nathalie (cred ca asa se scrie, pana si numele e de rahat) s-au facut ca nu ne mai tin minte si probabil au dat camerele noastre pe cine stie ce pret dublu sau cine stie cui mare pilos. Ce e si mai rusionos (vorba Alinei) e ca nu ne-am fi asteptat la asa ceva din partea unui hotel din Ardeal/vestul tarii, unde ne-am fi asteptat la mai multa civilizare si deschidere spre occident. Fiind oameni linistiti si la locul lor nu ne-am dus nici sa le facem scandal, nici nu le-am facut reclamatie, desi asa ar fi meritat, chit ca probabil nu am fi obtinut nimic. Asa ca o scriu cu litere mari aici, poate are vreun cat de mic efect in afara de faptul ca imi descarc eu nervii: NU VA DUCETI LA PENSIUNEA AIA DE RAHAT, SA RAMANA FARA CLIENTI, SA DEA FALIMENT, SA MOARA HANDICAPATII DRACU'!!!

Si apoi nici n-am gasit un restaurant ca lumea si totodata cu mese libere in Sibiu, care tocmai gazduise nu stiu ce festival la care a cantat si HIM si pe langa asta era plin de schele de reparatii pentru la anu' cand o sa fie "capitala culturala europeana" cica. Dupa mai bine de o ora de cautari si alte mostre de nesimtire romaneasca la o pizzerie "italiana" am ajuns tocmai pana in Dumbrava ca sa mancam la un restaurant "traditional" de la intrarea in Muzeul Astra - un fel de Muzeul Satului dar mult mai extins, despre care am inteles ca este foarte frumos, desi n-am avut timp sa-l vizitez. Dupa ce am mancat mai ne-a trecut supararea si ne-am mai linistit cand ne-am intors la bunele conditii de la pensiune.

Dimineata urmatoarea n-am reusit sa terminam omleta imensa si gustoasa pe care ne-a pregatit-o gazda (micul dejun fiind inclus in destul de convenabilul pret de cazare) si am purces mai departe spre Timisoare. Drumul a fost in regula in ciuda reclamei proaste, atat portiunea Lugoj-Timisoara a fost execrabila. In Timisoara ne-am plimbat un pic prin strazi si piete, am vazut Catedrala si apoi am baut in suc la una din multele terase din agreabilul parc din fata ei. N-am apucat decat sa ne lasam bagajele la gazda noastra salvatoare fara de care am fi ramas pe drumuri si am plecat grabiti si impunsi de Alina sa prindem locuri bune la concert.

Ne-au tinut 3 ore in picioare cu un DJ retard care ne-a bubuit urechile cu muzica lui de club cu basi de-ti tremurau ochii in orbite. Dar concertul a meritat. Unii au ras de mine ca ma duc la Shakira, stiindu-ma drept rocker, dar pe de o parte nu conteaza ce stil asculti preponderent, poti oricand sa gusti si din celelalte, iar in al doilea rand nici nu va imaginati cat de inspre rock poate fi un concert Shakira. N-am sa ma intind prea mult cu recenzia, dat fiind ca deja am scris destul de mult, dar am sa notez cateva lucruri.

Turneul poarta numele albumului "Oral Fixation" (vol. 2) si m-am interesat si am aflat ca este vorba defapt de un termen psihologic derivat din etapele psihosexuale ale lui Freud. Cautati si voi pe Wikipedia si cititi. Deci m-am lamurit ca tipa nu e proasta, iar versurile (inclusiv cele in spaniola) sunt destul de serioase si controversate. Si pe deasupra e si talentata, ca sa nu mai vorbesc cat de buna e si cum se misca ca o cadana. Surpriza a fost insa ca in fata unei multimi de fani adunati ca sa o vada interpretand hiturile ei de pe MTV, Shakira si trupa ei au facut o demonstratie de muzica live pop-rock de calitate.

Concertul a inceput cu Baba O'Reilley a lui The Who (daca nu gresesc) in boxe, desi publicul a inceput sa aclame crezand ca e vreun fel de melodie de-a ei de introducere. E frapant modul in care o masa de oameni inculti din punct de vedere muzical pot intra in contact cu melodii de calitate. Apoi a aparut Shakira in panataloni largi negri si tricou tot negru. Melodii spre rock alternativ si balade mai mult in spaniol, din cand in cand o pleata creata de-a ei aruncata in vant in stilul headbanger. Apoi a dansat in stilul binecunoscut, dar ne-a etalat si capacitatile ei de balerina, coregrafice si de canto. Un spectacol reusit, chiar daca nu a fost atat de mult lume pe cat se astepta, poate un pic cam scurt, dar incheiat in tromba cu un bis acompaniat cu o explozie de confetii peste public.

Passé récent / Futur proche

Intre timp am fost ocupat.

Am fost in Vama. Am postat si niste poze facute cu telefonul mobil, deci de calitate proasta. Pozele sunt putine, idioate si il contin preponderent pe Franz. Pentru alte poze cretine, dar de calitate mai buna apelati la Lex. Printre ele se numare eu cu Franz si corturile din mare, eu cu Franz si betivi adormiti pe plaja, eu cu Franz in trabantul parasit de langa Stuf.

Dupa cum ati vazut si ati auzit vremea nu prea a fost de partea noastra, dar de suntem tineri, ne distram si nu ne pasa (cica). Dupa care m-am intors acasa, m-am mutat de la camera 308 la 309 si am inceput sa ma duc din nou si la serviciu unde preponderent muncesc. Cam atat despre trecutul recent. Am sa mai scriu insa un paragraf despre viitorul apropiat.

M-am hotarat sa deschid o serie de bloguri filozofico-tehnico-plictisitoare cu titlul "Instructiuni pentru constructia robotului deprimat". Probabil va contine o densitate si mai mare de cuvinte de cautat in DEX, chiar daca esenta ar putea fi explicata intr-un singur paragraf de cuvinte simple. Se doreste a fi un comentariu subiectiv la adresa stiintelor cognitive, respectiv IA. Titlul mi-a venit de la Marvin the Paranoid Android din "Ghidul autostopistului galactic" (filmul - cartea n-am avut de unde sa o citesc), fiind poate cel mai relevant personaj pentru actuala polemica pe tema robotilor, sentimentelor si constiintei. Atentie, instructiunile nu se vor concretiza intr-un manual de traforaj sau carti de bucate in stilul cum sa ne facem singuri un deltaplan. Celor interesati de asa ceva le recomand ora de lucru manual din scoala primara.

"Pornind de la un model vag psihanalitic al depresiei, ca pierdere de obiect, intristare si situatie de abandon, autorii [1] definesc schematic maladia depresiva, ca pe o permanentizare nepotrivita a unor astfel de situatii numite generic stress.[...] Sitemul limbic integrator al emotiilor recunoaste stimulii provenind pe caile noradrenergice drept stress si astfel sistemul se autointretine. De aici a aparut ideea sa se asocieze medicamentul cu psihoterapia[...]. Iata ceea ce noi numim "reductionismul incantatoriu", care mizeaza pe capacitatea (logica si epistemologica) a modelelor fizico-chimice din stiintele naturii spre a depasi - intr-o zi - prapastia, deaorece stiinta trebuie (prin "constructie, s-ar putea spune) sa fie monista." [2]

Iata doar un extras dintr-un articol tradus in "Hermeneutica si ontologia calculatoarele" in care se discuta asupra mai vechii opozitii dualism/monism si se repune in balanta dihotomia carteziana plecand printre altele de la depresie si ajungand la testul Turing si inteligenta artificiala.

1. Gold P. et al, "Clinical and biological manifestations of depression" in New England Journal of Medicine, 1988
2. Michel-Pierre Haroche, "L'Ame et le Corps. Philosophie et Psychiatrie", Plon, Paris, 1990

Principiile sado-maso

"I must not fear. Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration. I will face my fear. I will permit it to pass over me and through me. And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path. Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain." Frank Herbert, Litania impotriva fricii din Dune

"Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mîngîie."

Psalmi, 23:4

A mai trecut o sesiune. Azi s-a terminat cu totul, mi-am luat rezultatul de la ultimul examen. Unii dintre prietenii de varsta mea au terminat deja facultatea, iar faptul ca nu mai mi-a ramas decat o singura sesiune in fata (in afara de cele de restante) ma face sa devin nostalgic. Stiti expresia aia "Doamne, cum a trecut timpul". Ei bine, chiar asa este. Si nici nu mi-am dat seama. Cand esti pe la inceput sau mai pe la jumatate iti dai seama, dar apoi nu le mai tii rostul. Pentru ca te obisnuiesti.

Mi-am notat intr-un fisier la sfarsitul sesiunii de vara din anul II cateva impresii astfel incat sa nu uit cum a fost. Greu, obositor, stresant, vara lui "DCE e viata asa amara?". Privind inapoi nu-mi vine sa cred cat de speriat eram la examene si cat de mult efort si stres se aduna intr-o luna. Pe atunci nu faceam diferenta intre a lua un examen si a lua nota mare. Cert este ca am descoperit ca este mai relaxant sa iei 5, chiar daca este putin aventuros: nu te deranjeaza sa iei 6, dar un 4 nu e prea placut.

Frica a fost cea care m-a tinut la un nivel inalt de performanta. Frica este ceea ce ii face pe studenti sa tremure la examene, sa li se albeasca fata, sa nu se poata concentra, sa isi bataie picioarele, sa greseasca, sa se balbaie. Frica de ce? E ca si cu timiditatea, iti este frica de ceva dar nu stii de ce. Sa fie figura profesorului, privirea fetei? Ti-e teama de ce ar putea sa spuna sau de ce parere ar putea sa aiba? Ti-e frica de esec, dar pana la urma ce inseamna sa ratezi?

Pana te obisnuiesti, dupa care nu iti mai pasa, nu iti mai este frica, devii brusc curajos. Curajul este atunci cand nu mai ai nimic de pierdut. Sau cel putin atunci cand realizezi ca ceea ce detii nu mai valoreaza nimic sau aproape nimic.

Oamenii au un mod ciudat de a se comporta in viata. Fiecare incearca sa-si construiasca un model interior al lumii exterioare pe care il tot perfectioneaza de-a lungul timpului astfel incat sa se suprapuna cat mai bine asupra realitatii. Ceea ce crezi astazi se poate da peste cap maine, doar pentru ca experienta ti-a dovedit contrariul. Mi-a placut sfatul din Calauza: omul e mai bine sa ramana flexibil ca o trestie, decat sa se rigidizeze in timp, asa cum se intampla in cele din urma inevitabil spre batranete.

Exista doua mari feluri de a invata: prin incercare si eroare si prin pedeapsa si recompensa. Iar atunci cand expus de multe ori unui stimul te obisnuiesti cu el, precum cainele lui Pavlov. Dintre toate mamiferele avem poate cea mai mare capacitate de a suferi si indura pentru un tel indepartat, pentru un vis. Majoritatea persoanelor religioase cred in Lumea de apoi. Toate neajunsurile pe care le induri si toata munca istovitoare pe care o depui reprezinta infim fata de posibilitatea de a nu atinge scopul final. Iar o suita lunga sau neintrerupta de nereusite in viata unui om se poate dovedi fatala si face loc unui cerc vicios de anxietate.

Frica e atunci cand te trec fiori prin cosul pieptului, vicerele ti se strang, picioarele se inmoaie, inima iti mai bate mai tare, mainile iti tremura, iar adrenalina tasneste. Daca ai sta sa-ti asculti emotiile si sentimentele si nu sa le traiesti, ci doar sa le privesti ca un voyeur pasiv si distant, ti-ai da seama ca nu se reduc decat la niste simple manifestari somatice. Atunci cand spui ca "te doare inima" te referi la o stare de inconfort sufletesc, dar defapt nu poti sa o localizezi cu exactitate: este pe undeva prin stomac, prin partea stanga a pieptului sau in spatele ochilor.

De ce mi-e frica? Mi-am promis sa nu-mi mai fie frica la examene si totusi mi-e greu sa ma desprind de acest obicei. Poate ca e prea strans legata de bucuria de dupa, acum imi lasa mai mult un gust amar. Invatarea prin recompensa a trecut pe feedback negativ intr-un flux opus celui de dopamina. Dupa 5 olimpiade nationale mi-am dat seama ca pe masura ce m-au calit m-au facut sa-mi fie din ce in ce mai mult frica. Intrecerea te face sa scoti ce e mai bun in tine, dar uiti de cele mai multe de la ce ai pornit.

Nu e bine sa faci nimic de frica, nu e bine sa asculti de ceilalti decat atata vreme cat nu esti in stare sa iei singur decizii. Desi a-ti asuma o responsabilitate e unul dintre cele mai de temut actiuni, paradoxal este totodata o victorie impotriva fricii. Nu poti elima frica, asa cum nu poti face o purificare rasiala. E ca si cum ai incerca sa extermini fericirea. Poti doar sa inveti sa traiesti cu ea si sa o tolerezi.

Frica o poti constientiza rational, dar cu greu o poti opri pentru ca ea provine din cele mai vechi strafunduri filogenetice ale creierului, pe unde prin trunchiul cerebral, probabil in amigdala. Frica de a pica un examen, de a fi prins copiind, de a esua in viata este strans legata de frica animalului de pradatori sau de vicisitudinile naturii. Frica iti inalta bariere invizibile atunci cand nimic nu te impiedica sa mergi mai departe.

Uitandu-ma in urma nu pot concluziona decat ca am sunt un masochist lasand frica, lucruri rele si ganduri negre sa salasluiasca in mine. Uitandu-ma inainte nu pot decat sa ma consolez cu placerea sadica de a vedea cum aceste lucruri se repeta tuturor ca un fel carusel al vietii. Nu e ca si cum ar exista o cale de mijloc, o solutie de compromis, o cheie a succesului. Fiecare face doar ce poate si cum crede ca e mai bine.

Of books and men

Intr-adevar a trecut ceva timp de cand nu am mai postat, dar am vrut sa astept sa mai se coace niste idei in capul meu inainte sa le astern pe foaia virtuala a blogului. Am avut o saptamana aproape de vacanta, timp in care am lancezit in caldura asta toropitoare, am citit presa si am frecat-o prin camera.

Duminica am fost la Bookfest. Placut, aer conditionat, un fel de CERF cu carti, oricum, asa cum au declarat organizatorii, mai bine decat ca la vechiul Bookarest organizat la TNB. Intre timp Gabriel Liiceanu scoate o carte noua despre Romania si minciuna si renunta la un nou mandat ca presedinte al asociatiei editurilor. Eu mi-am cumparat 4 carti cu ocazia asta. Cand le mai citesc nu stiu, probabil ca la vara. Cea mai buna investie a fost cred o noua carte de Fritjof Capra, dat fiind ca Editura Tehnica nu mai are librarie mai nou, vinde doar pe net, iar cartile lor nu prea le gasesti in celelate librarii.

Un alt autor cu care am facut cunostinta este Konrad Lorenz, de care unii poate au auzit, eu insa nu. Citez de pe coperta spate a cartii "Cele opt pacaate capitale ale omenirii civilizate" o scurta descriere a tipului: "Fondator al etologiei (stiinta comportamentului animal) si laureat al Premiului Nobel pentru medicina si fiziologie in 1973, Konrad Lorenz a devenit cunoscut dincolo de granitele comunitatii stiintifice prin studiile sale asupra agresivitatii, in care extinde principiile etologice la comportamentul uman."

Cartea face parte din seria "Pasi peste granite" cu care m-am delectat de cativa ani incoace fiind cea mai buna colectie de popularizare a stiintei din Romania contemporana, chiar singura am impresia. Imi place foarte mult acest titlu pentru ca este acelasi cu al unei colectii de eseuri al marelui fizician, fondator al mecanicii cuantice, Werner Heisenberg. Si ca sa vedeti cum se leaga lucrurile, coordonatorul de la Humanitas este Vlad Zografi, despre care citind in "Usa interzisa" am aflat urmatoarele fapte: absolvent al facultatii de fizica, specialist in fizica cuantica cu doctoratul la Paris, Vlad Zografi isi arde diploma si renunta la cariera sa stiintifica pentru a deveni editor la Humanitas si unul din cei mai apreciati dramaturgi ai momentului (cel putin asa se lauda Liiceanu).

Revenind la carte, am sa enumar cele 8 pacate, notand alaturi de ele nu o scurta descriere ci ma degraba o scurta parere de-a mea:

• suprapopularea - nu e vorba de explozia demografica din China, ci poate mai degraba de inghesuiala din Japonia. Precum zicea Patapievici pe undeva numarul de persoane pe care un om poate fi in contact social se ridica unde pe la 150, cam asta fiind marimea gintei si a subgruparilor sociale actuale totodata. Defapt ideea este ca oamenii devin foarte irascibili in marile aglomerari urbane, cea mai buna analogie fiind RATB-ul.
• distrugerea mediului natural - carticica e scrisa in anii 70, povestea e veche, desi in Romania e foarte actuala. Noi inca nu stim prea bine ce inseamna reciclare sau strangem gunoiul de pe jos. Si nici ce sa facem cu Rosia Montana, Delta Dunarii sau Vama Veche.
• competitia umana acerba - o idee simpla, dar frapanta. De ce ne zbatem atat sa avem bani si comfort? O intrecere a omului cu el insusi care a pornit dintr-un instinct de supravietuire si a scapat de sub control. Nimeni nu stie exact de ce o face.
• atrofierea simturilor - alta idee simpla. Omul alearga atat de mult dupa placere si lux incat a uitat ca mai trebuie sa sufere si de privatiuni. Este o explicatie pe care autorul o foloseste pentru a explica blazarea tinerilor: lipsa unui tel, a unei lupte atunci cand totul ti-e pus pe tava. Cine stie? Poate are dreptate.
• degradarea genetica - intotdeauna am fost in dubiu cu darwinismul. Mie imi suna mai bine lamarckismul dar se pare ca a fost infirmat stiintific. Singurul mod in care se face adaptarea genetica este prin selectie naturala. Atat ca procesul este aproape blocat la oameni din cauza evolutiei medicinei si a tehnologiei. Avem insa grija sa mai facem un razboi din cand in cand sau o bomba prin metrou ca sa mai selectam din populatie.
• ruptura de traditie - aici e vorba mai mult de generatia hippy de atunci pe care savantul o combate si totodata incearca sa o explice pe baza studiului agresivitatii manifestat sub forma de ura de rasa, care include si dispretul generatiilor trecute. De fapt neofilia asta e un caracter al (post)modernismului, fiind un fel de pacat perpetuat din Renastere.
• receptivitatea la indoctrinare - desi pune mai mult accentul pe critica behaviorismului american (care oricum a apus) se refera si la tehnicile de manipulare a maselor prin media si reclame.
• cursa inarmarilor si bomba nucleara. Nu mai e Razboiul rece, in schimb avem Iranul, Pakistanul si cati altii, ca sa nu mai vorbesc de superputeri. Dar zice si el, ca nu e pericol asa mare decat in celelalte cazuri. E daor un pericol mai tangibil, oricand poate sa ne pice in cap si sa ne rada.

Cam asta e cu agresivitatea si cu starea lumii din ziua de azi. Desi scrisa acu multi ani, carticica asta se potriveste bine si cu ziua de azi. Si mai ales noua care nu am apucat sa avem asa mult experienta in capitalism precum vesticii care s-au confruntat deja cu o serie de probleme pe care noi le privim dupa 50 de ani de comunism precum vitelul la poarta noua. Intre timp tineri vandali de atunci s-au mai cumintit si au devenit coorporate. Prin Franta studentii se mai dedau inca la manifestatii si violente si mai nou se pare ca si in Grecia. N-ai sa vezi asta in Romania pentru ca suntem un popor indobitocit. Precum spunea Kundera, nu poti sa compari stanga franceza cu asuprirea comunista est-europeana (si urmarile ei - completez eu).

Am scris eu intr-un blog despre un experiment cu soareci. Ei bine se pare ca trebuie sa mai citesc Konrad Lorenz si despre etologie ca sa ma luminez despre natura umana/animala. De asemenea am mai aflat niste chestii interesante pe la scoala: dilema prizonierilor, eficienta Pareto, echilibrul Nash (ala din A Beautiful Mind), concepte din teoria jocurilor, economie si sisteme multi agent care se aplica foarte bine in viata reala. Se pare ca modul in care indivizii dintr-un grup intr-un sistem social determina inerent aparitia agresiunii si a exploatarii. Deci e ceva natural .

Am sa inchei cu o gluma austriaca, la prima vedere cam seaca, la care apeleaza KL cand face referire la faptul ca "dezvoltarea tehnologiei si a farmacologiei determina o intoleranta crescanda fata de ceea ce provoaca cea mai mica senzatie de neplacere" (desi este un combatant al ideii ca stiinta ar duce la umanizare, ci mai degraba stiinta este dezumanizata de factorii de mai sus).

"Azi ii fac o bucurie cainelui meu. Ii trag o mama de bataie si apoi ma opresc."

Nota de subsol: Bai Vali, daca cumva ai citit si ajuns pana aici (las' ca poate citeste Sandulescu), sa vii sa-ti dau cartea sa-i facem un comentariu la ora de dirgentie cand mai mergem pe la o terasa, un 24, un Club A ceva .

Pastila de sambata seara

Mi-a trimis un prieten un link catre cea mai tare enciclopedie: uncyclopedia.org. Nu stiu cum de am ratat-o pana acu. Uncyclopedia rulz! :))

Si in aceeasi linie umoristica am vazut astazi la televizor alta gluma proasta. Cica s-au furat subiectele de la testele nationale. Fratilor ne ducem de rapa cu totul, nu numai invatamantul. L-am vazut la Realitatea pe tipul care s-a dat drept reprezentat de judet ca sa ia subiectele. Zici ca era cules din Maxx. Si mai te intrebi de ce majoritatea sunt convinsi ca in tara asta orice se rezolva cu spaga.

Va urez spor la exersat si practicat spagatul. Si aveti grija cu gripa asta aviara, sa nu intrati in vreun focar de influenza sau, mai rau, sa faceti trafic de influenza.

Riki, miki, wiki

Stai si ma uit si ma minunez la minunatia asta de World Wide Web care nu conteneste sa ma uimeasca si ma ademeneasca cu lucruri noi si interesante pe zi ce trece. Mai deunazi stateam si umblam din prieten in prieten pe 360 cautand ceva interesant, dar m-am trezit facand un fel de DFS intr-un graf neorientat.

Si ca tot vorbeam de graf. Wikipedia e geniala. Este culminarea ideii de hypertext. Putinii dintre navigatorii de pe web de azi isi dau seama cat de breaking-edge au fost conceptele html, http, wiki. Prin anii 90 de-abia se acomoda lumea cu Internetul iar eu dadeam ture pe la cunostinte cu internet prin dial up ca sa ma minunez. Azi am in sfarsit la indemana o encicopedie online care depaseste cu mult delimitarile clasice. Pornind de la un topic poti sa te trezesti cu zeci de ferestre de navigare de le pierzi sirul.

Oamenii s-au obisnuit prea mult cu maniera liniara de a scrie si desi html-ul le ofera ocazia de a sari din acest tipar, se gandeste in continuare unidimensional. A se vedea linia de taburi din browser sau butonul de back. Nimeni nu se gandeste ca avanseaza defapt intr-un arbore sau mai rau intr-un graf asa cum se intampla in Wikipedia.

Iar faptul ca poti edita dinamic si in colectiv continutul unui site duce totul la limita. Sau poate nu. Sky is the limit. Chiar ma gandeam ca poate si blogurile ar putea primi niste retusuri. Poate ca ordonarea temporala nu e intotdeauna cea mai buna. Poate vrei sa ramifici posturile asa cum ti se ramifica gandurile in cap si uneori mai pierzi din crezi, mai pica din frunze. Sau poate ca vrei sa faci referinte la propriile posturi, nu numai linkuri din exterior. Ca si cum ti-ai construi propriul wikivers in care sa poti sa faci ce vrei, chiar si sa te invarti in cerc.

Pana atunci vad ca astia de la Yahoo s-au pus pe renovat. Vor sa impuna sistemul hi5, adica sa vedem cu totii ce prieteni avem, poate mai facem schimb. Mi s-a umplut mailu azi de adaugari la friends. Am refuzat incrancenat sau dau Add them all. Si-asa vad ca lumea citeste oricum (habar n-am cine) si fara lista de prieteni.

Fratilor, e public, e pe moca, fara bilet de intrate, mi-am facut si profil acuma. Veniti sa vedeti cum ma cert cu copacii. Urmeaza noi episoade, noi viziuni, noi aventuri ideatice, ce mai, o nebunie.

Argue with a tree

Blue October este o trupa pe care am descoperit-o recent dupa ce am auzit pe City FM piesa Hate Me. M-au atras la ea vocea in stil Peter Gabriel si versurile realisto-naturisto-post-moderniste. Defapt as putea sa jur ca o bucata din piesa seamana exact cu una de-a lui Peter Gabriel, ma gandeam la Sailsbury Hill, dar nu este ea. Nu am fost surprins insa cand in biografia baietilor am gasit printre influente pe fostul solist de la Genesis.

Mi-am mai luat de pe net niste piese, am vazut videoclipul la Hate Me - par interesanti. Cel mai dubios este ca vocalul afiseaza o imagine undeva intre punk si The Cure iar muzica este neasteptat de linistita, catalogabila prin zona adult alternative (Counting Crows, Goo Goo Dolls as spune), desi chiar versurile unei melodii critica faptul ca in ziua de azi fiecare melodie trebuie sa apartina unui gen si fiecare gen sa aiba un nume.

De ce Argue with a tree? Este defapt numele unui album live al Blue October, pe care este clar ca eu nu l-am ascultat. Ceea ce m-a atras subit la aceasta metafora insotita de companionul ei imagistic (coperta albumului pe care o vedeti la inceput) este faptul ca se potriveste extrem de mult cu ceea ce fac eu in acest blog. Ma cert cu un copac.

Poate ca fiecare dintre noi ar trebui sa se duca in padure la copacul sau si sa certe cu el. Cu siguranta, stim cu toti, copacul nu va vorbi niciodata, dar mai mult copacul nu va resimti insa nici o trauma, parere de rau sau mustrare de constiinta. Tu vei zbiera la el si te vei consuma iar el iti va absorbi cuvintele nepasator si impasibil. Nu va lansa nici macar un vag comentariu. Simplul fapt ca ti-ai pus refulariile in vorbe, ca ti-ai materializat frustrarile in insulte, ca l-ai invinovatit pe bietul copac pentru toate esecurile tale te poate face sa te simti mai usor. E ca si cum copacul ar fi mancatorul tau de pacate.

Chemical brothers

Mi-am adus aminte de un film in care un baiat de 20 si ceva de ani se intorcea acasa in orasul lui mic de provincie american pentru inmormantarea mamei. Nu-mi mai aduc aminte cum se numea filmul. Tatal lui era psihiatru, iar baiatul era pe medicatie cu litiu din frageda copilarie. Maica-sa era paralizata de tot atata vreme din cauza unui accent stupid legat intr-un mod ciudat de "mood-ul" copilului. De aproape 20 de ani tipul asta era pe litiu. Acum insa se decide sa intrerupa tratamentul si intr-o lume de suburbana, semidocta si stupefianta totodata (adica cu  stupefiante) traieste niste experienta inedite care urmeaza sa-i schimbe viata bla bla bla.

Presupun ca toata lumea a auzit de marijuana, cocaina, heroina, ecstasy, lsd etc. Dar tot asa cred ca ati auzit si de Prozac, Xanax, Zoloft etc cateva din medicamentele cele mai cunoscute din familia SSRI, cea mai noua generatie de antidepresive. Primele sunt ilegale, cele din urma le puteti gasi in farmacii.

Mamele sau tatii obisnuiesc sa ia Distonocalm? Voi luati? Fumati iarba din cand in cand ca sa va simtiti bine? Beti cafea dimineata ca sa va dezmortiti simturile adormite? Va imbatati uneori pulbere ca sa puteti scapa de toate inhibitiile? Ati luat vreodata diazepam cu vodca? Fumati ca sa scapati de stres? Va simtit vreunul dintre voi dependent?

Freud credea ca cocaina (pardon de cacofonie) este un medicament foarte eficient. Ghici pentru ce? Impotriva dependentei de narcotice. Chiar a incercat sa-l trateze pe un prieten de adictia de opioide. Freud a reusit pana la urma sa se lase de Coke, amicul sau insa a murit de supradoza din 2 droguri. Defapt totul a pornit de la populatiile indigene sudamericane care mestecau frunze de coca pentru a se energiza si a putea alerga pe distante mari in nu stiu ce ritual al lor.

Omul alb a crezut ca a mai descoperit o minune farmaceutica si l-a folosit peste tot, inclusiv in Coca-Cola. Pana cand un tanar de 14 ani la inceputul secolului trecut nu putea sa mai traiasca fara bautura carbogazoasa. De atunci Coca-Cola este dococainizata, cel putin asa se lauda firma din Atlanta. Poate ca asa si este, insa ramane una din cele mai bine vandute bauturi racoritoare. Este concurata doar de Pepsi, care a folosit in loc de coca o enzima folosita in digestie, numita pepsina. Care-i baiul nu prea pricep. De, ce sa fac daca nu mi-a placut chimia in generala si in liceu.

Un amic (Dumi) clasificase filmele despre droguri in 3. Nu mai stiu exact care era categoriile dar variau de la partea asa-zis frumoasa pana la cea intunecata in aceasta ordine: Fear and Loathing in Las Vegas, Trainspotting, Requiem for a Dream. Daca stam bine si ne gandim si cred ca am mai zis asta toata generatia hippie a fost calare pe droguri ca dealtfel toti muzicieni din 60 incoace.

Se pare ca traim intr-o lume a dependentei de chimicale. Deja universul imaginat de Frank Herbert in Dune nu mai imi pare deloc SF. Ganditi-va ca pana si medicamentele uzuale sunt denumite in engleza tot "drugs". Oamenii nu-si pot stapani dispozitiile si comportamentul decat prin prafuri, pastile si siropuri. Pentru omul modern ajutorul nu mai este asteptat dinauntru, ci doar din afara ca un artificiu salvator. Stiinta si tehnologia in serviciul umanitatii. Deus ex machina.

Cineva imi spunea mai demult ca noi toti suntem prizonierii starii noastre de spirit. Probabil d-aia nimeni nu este cu adevarat liber. Poate de aceea am putea pune semnul echivalentei intre iluminare si eliberare. Am cunoscut un sportiv de performanta care avea vertijuri fara sa aiba nici o problema neurologica. Un om care nu putea sa inghite orice fel de mancare din motive psihice. Am auzit de genii afectate de scleroze si neuropatii, de tineri promitatori care s-au sinucis. Am intalnit multi oameni deprimati, altii foarte anxiosi. Si cati si mai cati. Pe mine m-am intalnit relativ recent.

Am o intrebare care ma roade de ceva vreme: de ce isi bataie oamenii picioarele?

Codul rozetei sparte

Roza cruce, cavalierii templieri, Prioria din Sion, da Vinci, Sfantul Graal, Isus, Maria Magdalena, Opus Dei, evangheliile gnostice si asa mai departe. Dan Brown a starnit o adevarata furtuna mediatica. Acum ca au scos si filmul vanzarile la carte o sa creasca si mai mult si pe langa ea, alte zeci de carti, cd-uri, filme inrudite. Milioane de dolari si o adevarata industrie construita in jurul Codului lui da Vinci. Controversa = bani.
Un fel de Harry Potter al adultilor, povestea aceasta a reusit sa readuca in prim plan, dar sub alta fata, o poveste veche de secole. M-au socat doua lucruri: pe de o parte faptul ca librariile si supermarketuirle s-au umplut de carti adiacente subiectului: de genul Amurgul templierilor sau Codul lui da Vinci spart. Pe de alta parte, ultima editie a cartii are pe spate o recomandare a lui Umberto Eco gen Adrian Mutu fata de Averea. Intr-adevar firul epic este foarte palpitant si se citeste foarte usor, poate insa nu ma asteptam de la omul care a adunat in Pendulul lui Foucault un material imens despre templieri. Dupa ce am citit cartea aceea am fost marcat si apoi placut surprins cand am descoperit placuta de pe Île de la Cité care spunea ca acolo a fost ars pe rug Jacques de Molay. N-as fi crezut niciodata ca nebunia asta cu alchimia, templierii, regele Arthur si potirul o sa erupa in asa hal. Probabil ca principalul catalizator a fost noua viziune asupra crestinismului si scandalizarea bisericii.

In tot acest timp, pe fondul acestor lucruri, imi apar niste lucruri oarecum discrepante. Luand in calcul faptul ca da Vinci se pare ca a fost homosexual, iar Gioconda ar reprezenta un fel de androgin, iar toata lumea e inebunita dupa revelatiile si inventiile lui acum, gasim pe strada afise anti-homosexualitate. Chiar principala acuza care a fost adusa templierilor a fost cea de sodomie. Am impresia, din cate mi-amintesc, ca ei cautau un sarpe mistic ascuns undeva prin anus numit Kundalini. Cine stie? Poate ca defapt incercau sa scape de tenie :).

Oameni care ascuta cu mare placere ori Elton John, ori Freddy Mercury, ori George Michael, ori Judas Priest etc ii aud cu mare surpriza cum ii injura pe homosexuali. Si cum injuraturile au de cele mai multe ori tente sexuale, ajung de cele mai mult ori sa sune penibil fara ca ei sa-si dea seama ce zic defapt. Toate astea din cauza paradei homosexualilor care cica a fost acompaniata de violente (defapt nici nu ma asteptam la altceva, mai ales din partea la Noua Dreapta).

Si ce vrea sa insemne asta? Ca le iau apararea? Nu, vreau doar sa subliniez o ironie. Nu ne plac homosexualii, nu ne plac tiganii, nu ne plac arabii teroristi, dar ne place Codul lui da Vinci si pornografia cu lesbiene. Si daca nu va convine ce am de spus, atunci trimiteti-mi KKK-ul pe cap sa-mi scrie pe usa "Prietenul homosexualilor" si sa-mi ardeti o cruce in fata ferestrei. Asta daca atat ii duce capul pe unii sa inteleaga, sau in functie de din ce secta fac parte: aia dupa evanghelia dupa Matei sau aia dupa Iuda.

The right choice :D

la_stanga@eden.com

Una dintre cele mai mari inechitati ale capitalismului este faptul ca de obicei cei care vand produsul castiga inzecit fata de cei care-l produc. Si asta se reflecta nu numai in domeniul material, nefiind numai o problema a proletariatului pentru a se transforma intr-o miscare de stanga numita sec socialism. Este vorba despre un anti-capitalism mai aparte, mai subtil, mai neconturat.

Probabil ca una din miscarile de opresiune capitale ale comunismului impotriva intelectualilor revine in forta in zilele de azi, dar sub masca mult mai meschina a libertatii, democratiei si economiei de piata. In timp ce in occident oamenii invata sa downshifteze, sa se relaxeze si sa scape din mrejele singurului sistem care nu a esuat pana acum, producatorii romani de materie mentala, culturala, intelectuala, informationala, spuneti-i cum vreti cad in capcana aurului sclipitor.

Cei mai inteligenti oameni din ziua de azi nu au neaparat si cel mai mare IQ. Si in acest sens s-a edificat tot mai puternic teoria inteligentelor multiple. Cei mai bogati oameni, nu sunt, ci dimpotriva, cei mai scoliti. Cei mai realizati oameni nu sunt neaparat si cei mai bogati, insa majoritatea lumii nu poate face distinctia atata timp cat suntem indoctrinati ca cei mai frumosi oameni sunt cei de pe copertile revistelor.

Atata vreme cat simtul nostru estetic poate fi controlat si condus, atunci la ce ne putem astepta din partea flerului si intuitiei noastre in fata vietii. Precum organele ce nu sunt folosite si ale caror functii se estompeaza incet, asa si mirosul nostru cu care ne adulmecam destinul pare sa fi disparut. Atunci cand ti se spune dinainte ce trebuie sa faci, nu-ti mai dai silinta sa intelegi de ce. E unul din perceptele invatarii: mai inainte de toate trebuie sa-ti pui problema si apoi sa tragi concluziile. In rest nu sunt decat mii de pagini memorate pe de rost pe care le-ar putea reproduce chiar si un afazic.

Libertatea nu inseamna sa nu faci nimic, nu insemna sa nu fii responsabil, nu inseamna ca ai voie sa faci orice. Libertatea pura e inspaimantatoare. Pus in fata ei devii dintr-o data un nimeni. Intreaga ta viata graviteaza in jurul unor constrangeri, a unui set de axiome si a unor constante primordiale ale universului. Altfel, ar fi haos. Libertate inseamna sa nu aluneci in haos incercand sa iesi din nedreptatea tiparelor.

Si pana la urma ce e nedrept? Ca suntem defapt toti la fel dar nu vrem sa recunoastem asta? Sau ca exista unii mai buni, dar ceilalti nu vor sa-i recunoasca? De ce un programator ajunge sa castige mai putin decat economistul care ii vinde softul? Pana la urma el este singurul care i-a dat viata. Dar in ziua de azi, softul acela ar fi putrezit undeva pe un hard disk daca nu l-ar fi comercializat nimeni. Daca nu inventa nimeni industria publicitatii cine le-ar mai fi spus oamenilor ce sa cumpere si in general ce sa faca cu libertatea lor astfel incat sa se reduca defapt tot la statutul mult mai convenabil de sclavi.

De ce sa te aventurezi si sa risti prosteste cand poti munci linistit pe un salariu indestulator? Citeam undeva despre un studiu pe soareci: cativa soareci erau despartiti de sursa de hrana printr-un bazin cu apa; doar o parte dintre ei insa inotau pana la ea sa o aduca pe malul lor; restul erau exploatatori - nu faceau nimic, doar ii fortau pe cei mai harnici sa le dea lor mancarea. Cercetatorii curiosi au selectionat din mai multe incercari pe acei soareci care jucasera numai rolul sclavului si i-au pus intr-un scenariu identic. Surpriza: grupul de soareci s-a divizat din nou in doua - exploatatori si exploatati, chiar daca inainte facusera cu toti parte din tagma asupritilor. Nimic din ceea ce vad in jurul meu, cat si in mine, nu ma face sa cred ca in lumea oamenilor ar fi altfel.

Poate homo sapiens (sau mai bine homo faber) face ceva in acest sens? Muncitorii si-au aparat drepturile prin sindicate. Francezii au infiintat Republica prin Revolutie. Acum ce? Vom face ONG-uri care sa judece discrepanta dintre bogatii manageri si fauritorii de informatie, mestesugarii de servicii si colectionarii de diplome? Sau le plang de mila degeaba? Pana la urma oricare dintre ei/noi se poate ridica peste ceilalti. E simplu: tot ce trebuie sa faci e sa te bagi in Amway si sa inveti cum sa treci in cadranul celor puternici :P.

Banc: "De ce nu-si iau managerii concediu toti odata? Ca sa nu se vada ca firma merge si fara ei."

Muncesti ca sa traiesti sau traiesti ca sa muncesti?

O tema mai veche pe fondul unor ganduri mai noi. Este un fel de mit al eterenei reintoarceri la aceleasi si aceleasi probleme cu care se confrunta individul de milenii. S-au scris atatea pagini, a curs atata sange, nopti nedormite, chin, creatie, disperare, intrebari fara raspuns si totusi asta nu ne ajuta cu nimic pe fiecare dintre noi atata timp cat nu fac parte integranta din noi. Degeaba a scris cutare filozof o splendida analiza sau critica pe tema nu stiu carei probleme umane fundamentale, asupra fiintei, ratiunii de a exista, metafizicii, cunoasterii, eticii, constiintei etc daca eu sau tu sau el nu l-a citit. Degeaba unii citesc, daca nu inteleg. Sau uneori citesti si iti dai seama ca erai si tu de aceeasi parere ca si acum ai descoperi un adevar pierdut, demult ascuns in adancurile tale. Pana la urma cea mai importanta filozofie este aceea a lucrurilor de zi cu zi, acea filozofie pe care o desira necontenit vocea din capul tau, o filozofie arhetipala parca desprinsa din etericul incostient colectiv, o filozofie a incercarii si erorii.

Ieri venind cu Lex de la scoala am auzit schartait de frane. Ne-am intors sa vedem despre ce vorba. Un accident de masina. Un baiat intins pe jos, nemiscat, parea mort, cu un hematom rosu si imens pe spate. Intr-un final l-am vazut miscand o mana, am respirat usurat. Printre oameni un 0m intre 30-40 ani tipa in continuu si injura la adresa soferului tampit. Lumea se uita muta si tampa in timp ce el isi usca gura degeaba, iar victima zacea nemiscata pe asfalt impresurata de 2-3 temerari care il atingeau usor pe umar si il intrebau "Esti bine?". Ca si mine dealtfel nimeni nu avea mai mult notiuni de prim ajutor si oricum probabil ca ar fi inceput sa se certe asupra a ceea ce e mai bine de facut: sa-l miscam, sa nu-l miscam? etc. Intr-un final a venit ambulanta. Am plecat, desi parca as mai fi stat si pana venea politia. Dar n-as fi fost decat un bystander curios. Mai bine ca am plecat, decat sa continui sa ma chiorasc ca totii cei stransi la circ.

Esti atat de aproape de moarte la fiecare pas pe care il faci incat nici nu realizezi. Si poate daca ai realiza ai trai terifiat. E mai bine sa fii inconstient si nepasator. Omul care tipa spunea ca a fost la 5 m in spatele victimei. Nu-l condamn ca vocifera, caci suvoiul adrenalinei poate transforma pe oricine cand moartea trece suierand pe langa tine. Chiar e bine ca facea gat, chiar e nevoie de asemenea oameni. Oameni cu curaj. Oameni care sa denunte agresiunea oamenilor asupra oamenilor. Suna ca un fragment de doctrina, dar defapt e vorba de un concept mai veche si mult disputat: dreptatea. Cu totii vrem ca lucrurile sa fie drepte, nu strambe, iar turnura evenimentelor sa fie cea dreapta, si nu cea stanga, desi uneori e rau sa fii si de extrema dreapta si de extrema stanga, incat cateodata te intrebi care cale e mai buna. Te aflii oare pe "the path to the dark side"?

Citeam cu o zi inainte articolele de pe www.stagiipebune.ro. Interesante, reale, pragmatice, incitante la reflectie, relevante insa numai pt Automatica sau mai bine zis pentru o elita restransa de oameni superinteligenti, supercapabili, supermuncitori si superbaftosi. Noi, plebea... E oare bine sau nu sa te angajezi in timpul facultatii? Este oare nevoia de bani atat de puternica? Este oare scoala atat de proasta? Suntem noi prea naivi? Ne-am ratat carierele sau dimpotriva suntem pe cale sa implinim? The answer, my friend, it is blowing in the wind, cum zicea Bob Dylan.

Poti sa mori maine asa cum a murit si Laura Stoica. Ce ar insemna toate lucrurile pe care le-ai facut pana atunci? Ar alcatui ele o viata asa cum ti-ai imaginat tu ca ar trebui sa fie o viata de om? Anthony Burgess, autorul romanului Portocala mecanica, dupa care a fost facut renumitul film al lui Kubrick s-a apucat sa scrie si sa compuna muzica abia la o varsta tarzie dupa ce a fost anuntat ca mai are de trait mai putin de un an. S-a dovedit a fi o eroare medicala. Nu ne facem cumva prea multe planuri pentru viata? Peste 10 ani, 20 ani, la pensie, un post bun, salariu mare, firma respectabila, promovare, nevasta, copii, familie, taxe, ipoteca, casa, masina, asigurare de sanatate, de viata and so on and so on and so on... it drives you fucking crazy!!!

Si inca o chestie: daca cumva credeti ca aveti un raspuns pentru intrebarea din blast, nu ezitati sa postati un comment. Sunt doar curios.

Prodigy

Luni seara am fost, la invitatia Alinei, la un concert mai mult decat deosebit, as putea spune, de muzica clasica. Ceea ce initial parea a fi doar un recital de pian al "pianistului si compozitorului", "sub inaltul patronaj al domnului Calin Popescu-Tariceanu" care ne-a si onorat cu prezenta, am avut surpriza si socul sa aflu cine este acest Matei Bucur Mihaescu pentru care se adunase atata lume la Ateneu intr-o festivitate de gala. Un baiat de 11 ani. Da, ati citit bine, un baiat de 11 ani si 4 luni.
Introdus de un "muzicolog" "doctor in filosofie" intr-o alambicata limba de lemn desprinsa parca din comentariile de la limba romana, mosteniri ale "epocii de aur", domnul Vasile Donose m-a inebunit la cap cu metafora lui Romania = "gradina Euterpei". Recunosc, n-am stiut pana acum cateva momente ca Euterpe este muza muzicii. Si eu si Alina ne-am uitat atunci ca viteii la poarta noua. In fine, singurul lucru care m-a induiosat la nenea asta, e faptul ca parea sa-i pese de baietelul ala care urma sa se urce pe scena. Era un fel de promotor al lui, un fel de impresar, de calauza in lumea salbatica a scenei si auditorului, probabil si prin faptul ca pe parcursul concertului a stat pe un scaun la marginea scenei.
Pustiul a fost incredibil. A rupt pianul in doua. Intr-un fel a fost mai bine ca nu-l vedeam din cauza unei camere de filmat, pentru ca altfel poate as fi fost calauzit de prejudecati vizuale. Primele sunete de rococo melodios ce au rasunat curgatoare ca mierea din pianul acela m-au uns pe suflet si au fost suficiente sa ma asigure de tehnica ireprosabila a baiatului de 11 ani si de incredibila lui stapanire de sine in timpul actului muzical. Ce-i drept pe parcursul recitalului care a mers de la Haydn la Prokofiev, intr-o incursiune cronologica prin baroc, clasicism si romantism, am avut uneori senzatia ca ii lipseste patosul, pasiunea, suferinta in apasarea clapelor, acea vibratie care separa arta ca mestesug. Dar ma pricep insuficient la astfel de muzica ca sa-mi pot da seama daca era mai mult decat o subestimare din partea mea.
Sala a fost de toata jena. Freamat, zgomot, susote si telefoane mobile. Tarani netrecuti prin salile de spectacol de muzica clasica. Langa noi, o turma de elevi veniti probabil de la liceul George Enescu (atat de laudata in acea seara), desi mie imi pareau mai degraba de la scoala profesionala. Radeau, faceau misto si de-abia asteptau sa termine piciul ala de jucat cu clapele.
Ce-i drept cam asta e atitudinea pe care o au copii la acea varsta. Arareori te poti astepta la profunzime si simt estetic adanc din partea lor. Cu atat mai putin la varsta de 11 ani. De aceea ideea de copil prodigios ma inspaimanta. Desi urmeaza sa plece in vara intr-o bursa de master la Viena, eu in mintea mea nu pot sa-i prefigurez decat un destin tragic. Ce protectie ii poti oferi unui asemenea copil de lumea rea? Il poti tine intr-un borcan? Exista oare pentru el acea Castalia pe care si-o imaginase Hesse? Mi-e teama ca in Romania nu. Precum bine zicea profesoara aceea de la pian care a luat cuvantul, traim intr-o lume condusa de bani si arme.
Mladita tanara si cruda a unei elite culturale romanesti pe care ajung sa o cunosc doar sporadic in rarele mele deconectari de la realitatea mercantila, ma face sa pun sub semnul intrebarii toata existenta mea de pana acum din spatiul mioritic. Un viitor pentru el este doar dincolo de granite. Un viitor pentru mine, un viitor pentru voi atarna de firul incertitudinii, de ceea ce intelegem prin civilizatie. Si mai ales de ceea ce inteleg cei care au puterea si banii in maini pentru a-si putea asuma rolul de protector al artelor si a culturii, asemenea unui Lorenzo de Medici.
Sper din toata inima ca taria psihica a acestui copil sa nu se incovoieze de-a lungul anilor si sa nu-l loveasca nici pacat, nici viciu, nici patima, nici ura si nici rautate. Sa fie unul din cei alesi sa conserve frumusetea polifonica a muzicii clasice, care pe mine si pe ceilalti plebei continua sa ma ocoleasca ca si multe alte lucruri care isi lasa miezul dulce greu descoperit.
Ar trebui sa trag o injuratura de mama focului acum ca sa rup continuitatea discursului meu impopotonat. Dar nu o fac. Sper sa aveti prezenta de spirit sa va dati seama si fara ea ca dincolo de cuvinte dulci se afla o tema de gandire mai serioasa. Si cred ca o parte dintre voi va ganditi ca si mine la cei cativa copii supradotati sau cel putin speciali pe care i-ati cunoscut si ati crescut o data cu ei. Ce s-a ales de ei? Ce se va alege de noi toti?

Elefantul Renki - Povestire zen de origine indiana

Ryoto, un calugar budist tanar, se plangea ca nu-si putea mentine gandirea in repaus. Se agita tot timpl ca un ied...
- Sau ca un elefant salbatic, a spus batranul maestru zen.
Ryoto, vazand stralucirea din ochii maestrului sau, a ghicit ca ii va spune o povestioara, asa ca s-a asezat la picioarele sale, la umbra unu banan.
Renki era un elefan salbatic, capturata la varsta de trei ani. Avea o piele de un cenusiu-deschis, fara defecet, coltii lungi, subtiri si ascutiti, urechi de o forma triunghiulara perfecta: un mascul frumos pe care stapanul sau, un negustor de elefanti dresati, spera sa-l vanda pe un pret bun unui senior din regat. Tanarul elefant a inceput sa se zbata energic, cu furie; zvarlea din picioarele lui grele, batea pamantul cu ele si mugea de ti se rupea inima. Dar tarusul era bine infipt in pamant si franghia groasa. Renki nu putea sa scape. Atunci a fost cuprins de o furie disperata, muscand aerul, ridicand trompa, mugind spre cer. Isi sleia puterile opintindu-se si mugind.
Dar, intr-o zi, brusc, Renki s-a linistit, nu a mai tras de franghie, nu a mai batut pamantul cu picioarele, nu a mai facut sa se cutremure totul in jur de mugetele lui. Atunci, stapanul elefantului l-a dezlegat. A putut sa mearga dintr-un loc in altul, purtand un butoias de apa, salutand pe fiecare, facand servicii comunitatii. A fost liber si fericit.
- Gandirea ta este ca un elefan salbatic, i-a spus batranul maestru discipolului sau. Ii este teama, se agita in toata directiile si mugeste. "Atentia" ta este franghia, iar "obiectul ales al meditatiei tale" este tarusul infipt in pamant. Linisteste-ti gandirea, imblanzeste-o, tine-o in frau si vei cunoaste secretul libertatii.

POLI, want a cracker?

 Saptamana trecuta am fost dupa multa vreme la concert Luna Amara. Combinat cu vizionarea cateva zile mai incolo a filmului The Motorcycle Diaries, in care se prezinta o bucata din viata lui Ernesto Che Guevarra dinainte de a deveni El Comandante, s-a retrezit in mine spiritul de razboinic revoltat. Asa cum medicul in devenire argentinian calatoreste prin America Latina si descopera toata nedreptatea care ii va contura intregul destin (in bine sau rau, asta e incert) ca apoi sa ajung un erou national al cubanezilor, asa m-am gandit si eu sa iau atitudine. Ce sa-i faci? E un blestem idealismul asta.

Sondaj de opinie

Vlad crede ca Franz ar trebui sa se sinucida. De ce credeti ca Franz ar trebui sa se sinucida? Astept comentariile voastre... ca sa putem dupa aia sa facem un sondaj de opinie.

Maruntisuri

Din lipsa de chef de a invata la SPG (Sisteme de prelucrare grafica) mi-am redirectat atentia spre blog. Culmea, asta trebuia sa fie materia care trebuia sa-mi placa cel mai mult, dar de, si facultatea trebuia sa-mi placa conform viziunii mele din liceu. Tot intr-o viziune din asta naiva ar trebui sa ne placa si viata, dar pana la urma ajungem sa ne multumim cu ce avem.

Ieri, surfand pe wikipedia, am pornit de la koan si am ajuns la asta. Atentie! Continut explicit. Adica e chiar vulgar, daca nu total neinteresant, pentru cei care n-au nici o idee despre programare. Ceilalti sper sa se distreze asa cum m-am distrat si eu. A, si nu uitat sa apasati si pe linkul spre The Tao of Programming. Initial am crezut ca e ceva serios, gen Taophysics, departe de asta insa si chiar mai bine. E funny rau.

Lasandu-i la o parte pe colegii mei coderi, ieri am primit de la o amica linkul catre o petitie pentru piste de bicicleta in Bucuresti (dar l-am pierdut L-) ). Am semnat la insistentele ei, luand totodata in considerare ideea ca orice capitala europeana care se respecta are asa ceva. Vad ca petitiile astea au devenit la moda in ultima vreme. Sincer nu cred ca le ia cineva in serios. Cam cate semnaturi d-astea digitale credeti ca ar putea schimba ceva in Romania? Asta in timp ce napolitanele Joe se folosesc de siteul memoriu.ro ca sa-si faca campanie publicitare. Iti dai seama ca acolo unde e concurs cu premii semneaza si catelu si purcelu. Poate ca ar trebui sa facem o tombola cu titlul "Revolutia ideologica in Romania".

Pe de alta parte, cum imi zicea un alt prieten, mai degraba semnam petitii sa se stranga tomberonezii (aka cainii vagabonzi) de pe strazi sau sa astupe gaurile de canal and shit. Ce-i corect e corect. Asa cum spuneam si in postul trecut ar trebui sa ne apucam intai sa facem curat si dupa aia sa ne plimbam cu bicicleta.

Asa ca eu ma apuc de treaba. Ma apuc sa-mi fac curat in camera. Defapt as face orice numai sa nu invat :D. So long.

1 mai muncitoresc

Mda, si am fost si in Vama de 1 mai. Pana la urma de ce se duce lumea la mare de 1 mai? De ce m-am dus eu e alta poveste. Cu toate ca am mai fost odata si mi-am jurat ca nu mai merg primavara la mare, nu m-am invatat minte si am facut frigu si acuma, am indurat si am suportat umezeala care tinea hainele reci si prosoapele ude.

Pe de alta parte a fost placut sa reintalnesc spiritul de turma din Vama Veche. Toti rockerii se aduna ca sa bea. O mare de plete si tricouri negre: adolescenti/nostalgici/ratati, metalisti/hippioti/alternativi/punkeri. Din cand in cand e pericol sa mai calci pe cate unu beat mort pe jos. Pe strada cersetorii obisnuiti iti cer maruntis ca sa-si cumpere bere. Pe plaja calci printre sticle goale de vodca, whiskey, vin, tot felul de tarii in functie de cati bani a avut fiecare. De la terasele-cluburile-baracile de pe plaja auzi numai muzica buna, defapt e suficient ca nu sunt manele, hituri dance sau sarbe basite de house.

Au stricat toata armonia asta o dubitza care baga clubbin cu niste gagici care cica animau spiritele celor cativa houseri din statiune. Printre care si Lex care insa s-a pierdut pe la concert Tapinarii din motive pe care nu le vom divulga aici. Discrepanta a fost si aparitia clubului Bavaria in peisajul vamaiot. Fratele meu, astia chiar nu inteleg ca aici se asculta preponderent rock. M-am saturat de ei, imi sunt ca un ghimpe in coasta, se baga peste tot: pe unde merg prin regie ma impiedic numai de fluturasi si reclame la Bavaria si la gagicile lor goale. Ah, sorry, se numesc animatoare. Parasute proaste care dansau in budigai si in tricoash noaptea pe acoperis in timp ce lumea trece prin briza blindata cu geci, caciuli si glugi. Treaba lor, sanatatea lor, meseria lor, banii lor.

Luni seara mi-au luat interviu de la Antena 1. M-au intrebat ce parere am de gunoiul de pe plaja. Ce dracu era sa le raspund? M-am eschivat. Asa cum ne eschivam si de la munca. Asa ca am aderat bucuros ca si toti ceilalti supravietuitori ramasi acolo si in seara de 1 mai (probabil ca nu munceau a doua zi) la reflexivul de sorginte comunista: sa se faca, sa se dreaga, sa se stranga. Acu doi ani am strans gunoiul dupa Stufstock: cioburi, prezervative, fluturasi, halbe de plastic, am strans pana si gunoiul aruncat in spatele barurilor de  comerciantii de sezon. A fost singura data cand am strans gunoi asa de nebun si asta doar pt ca a zis Mircea Toma. Altfel nu strange nimeni de la el vointa. In tara asta pici de fraier daca ai initiativa.

Tot aud pe colo si pe dincolo de "atitudine eco-civica". Rahat cu perje. De cand ma stiu n-am vazut cu ochii mei sa se organizeze o actiune de strangere a gunoiului. Am vazut prin filme cum umblau americanii cu tepusele in mana si strang gunoiu de pe camp. La noi poti sa vezi livezile de PET-uri prin geamul jegos de tren. Deh, ei fac o feblete din a fi voluntar. Noi suntem mai comozi si nu facem treaba decat pe bani si atunci cu zgarcenie. Daca s-ar organiza as merge intr-o cruciada din asta a gunoiului. Pana la urma as spala si budele din camin, macar de s-ar simti oamenii dupa aia. Pana atunci ma complac si astept intr-o atitudine necomunista, postdecembrista si postmodernista balcanic... SA SE FACA.

Blog, ergo sum

"Pentru ca sufletul nostru e imaterial, oamenilor, celor mai multi, care nu stiu cat de greu poate sa le atarne uneori, nu le vine sa creada ca sufletul doare asa cum dor un picior, burta sau capul; ca poti face o 'gripa pshihica' sau 'piatra la suflet', ca te poti pomeni de pe o zi pe alta cu o ciroza sufleteasca." (Gabriel Liiceanu, "Usa interzisa")

Citeam randurile astea acum 3 zile cand m-am hotarat in final sa deschid cartea care zacea putrezita de mai multe luni de cand o cumparasem pe masina de spalat. Si asta dupa ce am postat un blog metafizic in care vorbeam despre pierderea sensului. Ca apoi sa citesc cum cel mai mare filozof roman al prezentului (asa cum am auzit eu ca ar fi) defineste depresia ca fiind "dezagregare a sistemului de iluzii in virtutea caruia inaintam". Probabil ca daca as fi citit asta inainte nu mai m-as chinuit sa scriu ce am scris. As fi sarit direct la citate. As fi vrut eu sa fiu original, dar din pacate eu nu dispun de cultura unui asemenea om, ca sa nu mai vorbesc de experienta de viata. Desi mi se pare putin dubios, cum de-abia la o asemenea varsta un filozof ajunge sa-si pretuiasca mai mult partea umana decat latura ganditoare.

Ma gandeam deunazi cum ar fi sa-ti faci o pagina de yahoo 360 fara prieteni si fara ca nimeni sa stie de ea. Ce rost ar mai avea? Ar fi prima insula pustie in ciberspatiu, iar eu un Robinson Crusoe al ei. Atat doar ca trebuie sa tin bine secretul. E paradoxal: unii se vaita ca nu le citeste nimeni blogul, eu mi-as da silinta sa nu-l citeasca nimeni. Imi suna in cap "Message in a bottle" de la Police. Pacat ca n-am si audio ca sa auziti si voi.

Pe curand.

Impromptu

O tristete nemarginita si monumentala, o melancolie incurabila. Damasio spunea la un moment in cartea lui ca exista cu mult mai multe mecanisme nervoase menite sa semnaleze durerea si sentimentele negative decat cele care te anunta ca totul e in ordine. Sunt un romantic tragic pierdut intr-o lume pragmatica. Poate ca in viziunea asta noua am putea privi fericirea ca pe un fel de lipsa a inputului malign. Cineva mi-a spus ca sunt poate anacronic: toate dramele astea de viata a la Ana Karenina, Cehov sau Hardy sunt apuse de mult, obsolete. Si tot romantismul secolului a fost o moda de tot rasul. Citeam in comentariul unei bucati muzicale ca Schubert a scris-o gandidu-se la o poveste cu un cavaler ce pleaca in cruciada, in timp ce printesa din castel il asteapta indurerata. Dar ce sa fac, nu ma pot abtine. Sunt mereu abatut, ca si cand in orice clipa s-ar putea petrece o nenorocire. E suficient sa numeri cersetorii pe strada ca sa poti vedea la vie en noir. Intrebarea este daca vrei. Sau ca ai putea muri in secunda urmatoarea. Pe vremea aceea se murea pe capete si mai cu seama de tuberculoza. Si cati se pierdeau in felul asta. Iulia Hasdeu. Un baiat din Spania scria o simfonie la 18 ani si la 20 murea. Medicina se baza mai mult pe teoria antica a umorilor. Eu deasemeni mi-o bazez pe a mea pe fiere, mi-e ca un fel de zodie. Pana la urma si cele patru caractere tot de aici se trag. Schubert a compus deasemnea si Impromptu. Va plac piesele de pian triste? Ei, poate ca fantezia impromptu a lui Chopin nu e chiar asa trista, dar uneori mi se pare sfasietoare. Deseori m-am intrebat, sunt notele de vina sau starea mea de spirit? Dar Adagio-ul lui Albinoni sta ca marturie ca tristetea vine dinspre omul ce asterne notele pe portativ.  O tristete nemasurata, inegalabila. Oare Chopin era un om trist?

Pe liniutze

Incep sa inteleg incet incet ce inseamna ce inseamna defapt blog-ul sau ce potential (nedescoperit) poate oferi. Am descoperit recent ca as prefera de o mie de ori mai mult sa citesc blogurile scrise de unul si de altul decat sa citesc ziare.  Asa ca m-am gandit sa rezum pe puncte cateva din concluziile mele.

• Blogul e pana la urma tot un fel de jurnalism si el, dar seamana mai degraba cu editorialele din Sapte Seri sau B-24-FUN. Regula nu se respecta in cazul meu; probabil ca la mine asemanarea e mai mare cu "Scientific American" combinat cu "Pshologia Azi"
• Blogul e defapt la origine un jurnal (de la log, doh). Cei mai multi, insa, nu tin un jurnal si chiar daca l-ar tine, nu ar face-o in vazul tuturor (bineinteles, exista si minoritatea). Asa ca unii ajung atat de departe in a-si descotorosi blogul de caracterul confesional incat prefera sa republice stiri aparute deja pe net. Retards!
• Blogul e un fel de buletin informativ. Aflii de pe el tot felul de lucruri, vrute si nevrute. Poti sa-ti imbogatesti cultura generala sau sa aflii ultimele stiri de la coltul strazii (condimentate la optiunea autorului a la Academia Catavencu).
• Se poarta blogul pastila: il citesti repede, intelegi usor ideea, oriunde ai fi, acasa, la serviciu sau la internet cafe. Precum cotidianul Averea. Se poate vedea clar din posturile anterioare ca nu il agreez, desi s-ar putea sa ma reprofilez.
• Blogul creaza dependenta. De la un inceput reticent, am ajuns sa nu mai pot sa ma abtin. Iar eu sunt mic puiut. Cititi si voi articolul asta ca sa va faceti o idee despre "amploarea fenomenului": http://www.vivid.ro/index.php?issue=78&page=Media.
• Blogul e contagios. Din pacate se ia precum rasul si mai face si pofta. Incepand de azi am inaugurat lista de germeni responsabili in cadrul blogroll-ului. De asemenea avem si debutul unui oponent de-al meu in ale lungimii blogului. Doamnelor si domnilor, am placerea de a va recomanda "impresiile de peste ocean" ale lui Lex: http://blog.360.yahoo.com/blog-qy1RtG4zaaeOHPoWunk5VQ--?cq=1&p=134.

Atat pentru azi, dar nu inainte de a va face un scurt digest de spam si linkuri ale ultimei perioade. Tot pe buline:

• Antenele GSM intra in top direct in varf surclasand E-urile din alimente. Pe bune acum, cititi si va minunati,e destul de serioasa treaba: http://www.aimgroup.ro/articol.php?id=6
• De la ascultat CityFM am ajuns pe pagina lor de web, de unde am ajuns apoi pe pagina de blog a lui Boariu (zis Cusurgiu). Iaca http://blogariu.blogspot.com/. Pare interesant, desi n-am apucat decat sa scanez putin.
• Cum nu-mi place sa trimit mass message-uri mai departe pun aici un link pe care tocmai l-am primit. Il infatiseaza pe Becali in tot felul de poze trucate. Nu ma intereseaza prea mult persoana lui, dar pozele sunt amuzante tare: http://coke.addicted.googlepages.com/home.

P.S. Scuzati aspectul dezordonat al linkurilor, dar prin multitudinea de limbaje de programare pe care le cunosc :P nu si-a gasit locul si HTML, asa ca le-am trantit direct ca la mama lor (de browser).

(Non)sens

Intre idealurile oamenilor
Si realizarea lor
Intotdeauna va exista
O diferenta de nivel
Mai mare
Decit cea mai inalta cascada.

Se poate folosi rational
Aceasta cadere
De sperante,
Construindu-se pe ea ceva
Ca o hidrocentrala.

De la energia astfel cistigata,
Chiar daca n-o sa reusim
Sa ne aprindem decit tigarile,
Tot e ceva,
Pentru ca, fumind, ne putem gindi serios
La niste idealuri si mai grozave.

(Marin Sorescu)

Taofizica

Asa cum v-am promis, revin cu cateva (ceva mai multe :D, desi nu suficiente din pct meu de vedere) consideratii la adresa cartii "Taofizica" a lui Fritjof Capra.
Prima data am auzit de cartea asta in anul I la cursul de mecanica din primul semestru. Pe Enescu, proful care sustinea cursul, nu stiu de ce, dar nu pot sa-l inghit. Singurul lucru bun care mi-a ramas de la el e referinta la Fritjof Capra. In fine, oricum eram mic si prost pe vremea aia (nu ca acuma as fi altfel) si oricum nu mai tin minte mare lucru din cursurile alea.
Pe vremea aia imi placea sa citesc carti de popularizare a stiintei (si inca imi place – probabil din cauza ca nu sunt in stare sa patrund matematica din spatele ei) asa ca mi-a sunat interesant titlul. Prin urmare am gasit intr-un final cartea in format electronic, dar, cum nu sunt prea mare fan al cititului pe monitor (si nici al cititului in general), n-am reusit sa pargcurg decat primele cateva pagini. De-abia anul trecut am gasit-o in final la targul de carte tradusa in romana la Editura Tehnica.
A durat ceva pana am reusit sa o termin, nefiind pentru mine genul de carte pe care sa nu o las din mana, plus ca am mai parasit-o de cateva ori pentru alte carti, desi atunci cand citeam reusea sa-mi suscite un oarecare interes si entuziasm. Dupa ce am terminat, nu stiu exact de ce, mi-a lasat un oarecare gust amar. Asa ca initial am vrut sa o descriu in termeni rai si sa incerc sa-l denigrez pe autor.
Ceea ce m-a facut sa ma razgandesc a fost faptul ca, citind ieri cateva lucruri pe web despre autor, mi-am dat seama intr-un fel de circumstantele in care a fost scrisa. Fritjof Capra este un fizician american nascut si scolit la Viena, care a trait o vreme si in Anglia, perioada in care mai facea din cand in cand naveta la Munchen unde se intrevedea personal cu faimosul Werner Heisenberg, atunci in ultimii sai ani de viata.
Taofizica a fost conceputa in anii 70, in plina era a glam rock-ului si drogurilor psihedelice pe care subsemnatul nu le-a ocolit, ci, mai mult, au fost sursa revelatiilor sale mistice. Asa cum mi s-a parut mie, intr-adevar ideile lui comparative nu sunt noi, atat ca se pare aceasta lucrare a reprezentat un pionierat in domeniul filozofiei stiintei, devenind chiar un best-seller. Heisenberg a fost un mistic, Bohr a fost un mistic (chiar daca vremurile nu le-au permis sa o recunoasca chiar pe fata), mai mult, as spune, toti marii fizicieni au pus metafizica inaintea fizicii. Capra a fost cel care a spus-o cu voce tare, spargand tiparele mecanicismului si pozitivismului ce se instaurasera in lumea stiintei odata cu “eroarea lui Descartes” (asa cum numeste dihotomia spirit-ratiune Antonio Damasio, un neurochirurg despre a carui carte o sa va povestesc cu alta ocazie).
Instructiva scurta istorie si rezumat a fizicii cuantice de la inceputul cartii. Drept sa spun, am mai citit destule alte asemenea texte pe intelesul tuturor si toate mi se par la fel de lacunare. Pe de o parte pentru ca cititorul nesavant nu are cum sa priceapa multe din fenomene fara sa aiba revelatia matematica inainte, iar pe de alta parte pentru ca si acele concepte ce pot fi intelese prin limbaj natural au nevoie de un oarecare background filozofic, epistemologic si de o viziune si un simt al fenomenului. Plus ca fizicienii nu scapa nici ei de pacatul de a avea concepte inca neclare si de a se certa asupra lor. Chiar citeam la inceputul unei carti de specialitate care facea apel la mecanica analitica cum autorul marturisea ca nici el nu stie exact de ce acele formule au forma pe care o au si care este intelesul lor, iar el le foloseste asa cum sunt si le ia ca atare.
Ca sa nu mai vorbesc de neclaritatile de la marginile fizicii. Aici disputele sunt mult mai mari si mult mai aprinse. Si cam la asta se refera a doua parte a cartii. Autorul incearca sa-si impuna punctul de vedere si sa promoveze un sistem de gandire in fizica ce seamna oarecum cu mistica orientala. Acum, sincer sa fiu, nu stiu cata dreptate are in ceea ce priveste partea tehnica. De la Einstein incoace fizica a insemnat o continua reconsiderare a principiilor filozofice ale cunoasterii. Asa ca istoria va decide cine a gandit corect. (Asta daca va relativismul nu va ajunge atat de departe incat sa nu mai stim prea bine nici ce e corect sau adevarat.)
Stilul literar este acceptabil, nici de filozof, nici de fizician, nici de romancier, nici de misitc, nici de ezoteric sau hermetic. Atat ca pute putin a lejeritate si superficialitate americana. Dar nu m-a deranjat atunci cand a prezentat credintele orientale reprezentative. A fost ok.
Ca sa nu o mai lungesc mult, am sa va las sa cititi voi singuri daca vreti si va intereseaza. De ce am adus vorba defapt despre aceasta carte? Pentru ca se pare ca ajuns la moda, probabil destul de tarziu, in cercurile psiho-filozofice romanesti. Defapt in lumea intreaga e o nebunie cu stiintele cognitive si (mai putin) cu explicatia cuantica a constiintei. E o intreaga efervescenta pe tema interdisciplinaritatii si a complementaritaii ideilor intre fizica, psihologie, teologie, antropologie, sociologie, neurologie bla bla bla.
Ceea ce ma deranjeaza este insa prea marele credit acordat acestor teorii cuantice ale intelectului. Exista un articol pe net care incearca sa explice procesul de luare a deciziilor pe baza unui fenomen numit colapsul functiei de unda cuantice (care este defapt un sir de probabilitati ca o particula sa se afle in anumite stari; cand aceste probabilitati devin toate aprox. 0 in afara de una, pac, ai luat o decizie – cel putin asa am inteles eu). Dar se prea poate ca astea sa fie baliverne scornite de fizicieni precum Roger Penrose (care a si scris carti pe tema constiintei, desi eu n-am reusit sa pun mana pe niciuna, nici macar la BCU nu au) obsedati de concepte precum observator – aparat de masura – fenomen observat. Si de aici toti profanii s-au trezit dintr-o data specialisti in cuantica publicand articole despre neuropsihologie si dandu-l pe F. Capra ca referinta.
Capra insa se vede de la o posta ca stie despre ce vorbeste, cel putin cand e vorba de cuantica. Ideile din carte sunt destul de vechi, dar cert e ca baiatul are doctorat in fizica si si-a pierdut ceva nopti cu coatele pe carnati de calcule cu integrale, derivate si nabla-uri. Si de aceea accept din partea lui si ii respect autoritatea de a propune o incercare a lega influenta constiintei asupra lumii microscopice si viceversa. Mai ales ca se intemeieaza si pe fundamente mai putin rationale si totusi cat se poate de umane.
S-a dus vremea gandirii reductioniste si a ipoteze sistemelor inchise (copyright Patapievici), insa se pare ca unii asa zisi moderni (sau postmoderni) se chinuie sa fie in ton cu vremea si cu moda, dar nu reusesc sa renunte la gandirea liniara si simplista. Psihologii americani fac studii despre influenta frunzelor de menta frecate asupra preadolescentului din ghetou si constata ca 3 din 10 fete raman peste 5 ani gravide. Si de aici trag ei tot felul de concluzii (dracu stie ce). Sau se tot aplica metode gen frenologia pentru a depista ce fel de oameni sunt predispusi sa devina psihopati, nevrotici sau antisociali, ca dupa aia sa poata sa-i extermine ca pe o ciuma. Cauza – efect. Simplu si eficient, o gandire de ceva secole ce ne bantuie.
Taofizica e cartea unui fizician post-hippy calare pe LSD (asocierea numelui sau in unele contexte cu cel al lui Stanislav Grovf m-a condus la aceasta prezumptie). Incearca sa rupa tipare si sa deschida ochi. Din cate am citit, in prezent Capra promoveaza un nou fel de ecologie bazata pe teoria sistemelor, cibernetica, teoria haosului si alte stiinte ale secolului informatiei, incercand sa explice acest sistem complex care se numeste viata (si e un persoanaj destul de marcant si de respectat al zilelor noastre). Si desi, cum se afirma si in carte, multe lucruri raman pe veci imposibil de rostit in cuvinte, iar cunoasterea transcedentala nu poate fi impartasita, ci doar traita, cel putin, spre deosebire de multi altii, el e constient de asta de foarte multa vreme.

Data stelara 0xFFFFFF... cu warp 9 spre nicaieri

Motivul pentru care scriu acest blog acum este ca nu pot sa fac nimic altceva in loc. Cum asa? Simplu. M-am sculat de dimineata (la 11 dupa ora noua) cu o durere moderata de mijloc (ceva comun pentru un programator sedentar ca mine). Cert e ca in momentul in care am incercat sa-mi inchei siretele la stangul (dupa ce in prealabil am reusit la dreptul) m-a fulgerat o durere ca in visele cele mai urate, care m-a paralizat in pat (asta dupa lungi chinuri de a ma sui in el). Asta e genul de durere care te face sa vrei sa-l scuipi in fata pe ala care canta ca "pain is an illusion" chiar daca in mod normal obisnuiesti sa asculti cu placere piesa respectiva.

Asa ca iata-ma acasa, dupa ce m-am invoit de la serviciu, stand in aceeasi pozitie in care as fi stat si acolo, pironit pe scaun in fata calculatorului si asta pentru ca am constatat ca in orice pozitie as sta ma doare aproape la fel (chiar daca am eu senzatia ca pozita asta "ergonomica" m-a bagat in boala). Si de ce nu m-am dus la munca? Pentru ca nu reusesc sa ma aplec sa-mi bag nenorocitii aia de adidasi in picioare.

Dar am reusit o performanta uimitoare cu aceasta ocazie, am terminat Taofizica lui Fritjof Capra, carte pe care din anu I tot ma chinui sa o citesc. Va povestesc cu alta ocazie despre ce e vorba si cum dupa atata chin de lecturi fragmentare mi-am risipit tot entuziasmul. Dar am terminat-o si asta e ceva. Caci, de, mergem pe ideea ca o carte citita pe jumate nu se numeste ca e citita, ci infruntita. Insa la cate carti am infruntit eu la viata mea, ce mai conta una. Pana la urma pentru programul meu de lectura (odata la 3 seri in medie, in raportul de ora de citit la 10 de programat) e o reusita ca mai le si termin. Deci, cum spuneam, am terminat-o (asta in loc de concluzie care lipseste cu desavarsire).

Si ca sa continui firul epico-liric comico-absurd, iata-ma captiv in camera de camin, tastand la un blog ridicol. Ce e mai culmea e ca nici pana la cantina n-am putut sa ma duc sa mananc si eu ceva, asa ca am continuat sa pun caramizi la constructia pe care o fac - incerc sa-mi pun etaj la gastrita ca sa pot sa ii zic ulcer in mod oficial. Asa ca mi-am comandat pizza. Nesimtita aia de la telefon mi-a ras in nas cand i-am zis ca eu nu stiu ce pizza au ei acolo la Maxx si ca sa-mi trimita una oarecare. Eu ce sa le fac daca nu le pun si ei pe Internet ca oamenii. Pai ce dracu, suntem in plina era informationala, nu? Deja numarul celor ca mine care ar face totul de la calculator daca s-ar putea a inceput sa creasca simtitor.

Cred ca ma opresc aici, deja e timpul sa schimb pozitia, ca sa imi dau impresia ca ma doare altfel. Sa vedem poate imi trece pana joi. Asta e un apropo subtil ca joi cant cu trupa in Big Mamou si vreau sa ma dau rotund si pe aceasta cale. Mama, ce polivalent sunt. Pe de alta parte e si o invitatie sa veniti - adica voi cei care cititi si n-ati primit o invitatie speciala din partea mea pana acum. Din pacate sunt atat de aiurit ca nu sunt in stare nici macar sa tin minte o amarata zi de aniversare a relatiei mele cu prietena... si au trecut ceva luni. Asa ca va sfatuiesc sa nu aveti asteptari de la mine. In fine, ati inteles ideea, va astept.

Trebuie sa mori

Intre noi si lucrurile pe care le dorim stau atatea oprelisti incat uneori nu se mai merita sa-ti doresti nimic. Mereu trebuie sa faci ceva ca sa poti pasi inainte. Mereu un imperativ, mereu o nevoie, mereu un efort. Si cand te asezi si te intrebi de ce faci toate astea, nici tu nu-ti mai dai seama sau nu-ti mai aduci aminte. De ce ma chinui atat? Trebuie sa existe un motiv. Suntem disperati sa gasim un vinovat, sa facem un sacrificiu pe altarul unui ideal sau sa ne inchinam ofranda unui idol sau unei persoane iubite. Ne inhamam la poveri greu de dus iar apoi ne plangem ca nu ne mai tin puterile.

Trebuie sa termini scoala, trebuie sa te maturizezi, trebuie sa castigi bani, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa repecti autoritatea, trebuie sa-ti platesti darile. Si asta n-ar fi nimic daca n-ar aparea ca un fel de legi nescrise, ca un fel de presiune sociala invizibila alt soi de indatoriri: trebuie sa fii frumos, trebuie sa fii sanatos, trebuie sa fii fericit. Omul model al secolului XX este prototipul unei vieti perfecte intr-o lume ideala. Cu totii ne dorim sa ajungem la acest nivel, dar cu totii ne impiedicam pe drum. Standardele sunt prea inalte si numai cei alesi se pot ridica atat de sus. Oameni precum vedetele de cinema, cantaretii si fotomodelele umplu paginile revistelor pe care adolescente grase le citesc cu nesat.

Paiete din resturi menajere imbracat in poleiala si praf de stele. Cutume nascute din secole intregi de refulari adunate si prejudecati. Emotii scapate de sub control si proiectate in violenta. Manipulare incontrolabila prin media si idealuri fugite din lesa propriilor creatori. Genii si marionete, stralucire si razboi, bombe si reclame de neon, mileniul trei si reintoarcera la credinta.

Cand orasul te prinde in vartejul lui, cand timpul te apasa, cand trebuie sa faci atat de multe si totusi nu mai faci fata, adu-ti aminte de un singur lucru cert: mai devreme sau mai tarziu tot va trebui sa mori.. E singura trebuinta de care nu te poti ascunde. Poti sa devii un Lebowski si stai sa freci menta toata ziua de frica de a nu face ceea ce ti se impune sa faci, ci doar ceea ce-ti face placere. Poti sa devii un workaholic si sa-ti dedici viata corporatiei pretextand ca o faci pentru a-ti intretine familia, in timp ce copii nici nu au timp sa te cunoasca, iar casnicia se destrama. Pana la urma totul se reduce la ego. E o linie subtire intre datorie si placere, intre munca si pasiune… Ashes to ashes and dust to dust…

Sunt atat de multe lucruri de fact, atatea de invatat si totul se schimba. De ce sa te apuci mai intai, cum sa le termini, cum sa le acoperi in totalitate, cum sa rezisti efortului, cat timp iti trebuie si cata putere de concentrare? Mai mult de o viata? Mai mult decat un creier? Mai mult decat o inima? E clar ca nici tu nu mai esti acelasi. Ai mai acumulat niste ani, esti la fel de prost, dar mai speriat de a nu repeta un numar din ce in ce mai mare de greseli. Esti mai precaut, mai circumspect, mai matur. Ti-ai petrecut ani buni in scoala invatand concepte solide si acum constati ca toate ideile din lume unduie in jurul tau ca valurile marii. Ai inferat reguli si ai descoperit ca lumea e formata din exceptii. Te indarjesti sa crezi in principiile tale in timp ce toti ceilalti ti le calca in picioare incat ajungi sa te indoiesti de fiecare dintre ele si totusi sa nu renunti.

Marea problema a unora din cei pe care ii cunosc este ca nu stiu ce vor, ca nu stiu ce le lipseste, ca nu stiu de ce simt goi. Caci pana la urma intreaga noastra viata e angrenata de obiective pe termen scurt, planficari pe termen mediu si vise ce poate nici peste ani buni nu vor fi indeplinite. Dar ce se intampla cand ti-ai pierdut capacitatea de a-ti mai dori? Cand descumpanirea s-a ridicat la prag de stil de viata? Ratati cu sarm, salarii mari, legume de televizor si dezastre sociale. Iar singurele adevaruri sunt schimbarea si moartea.

Are dreptate cel ce stie sa-si expuna cel mai bine punctul de vedere. Eu pot adeseori sa ma insel si chiar atunci cand nu o fac sa nu fiu inteles sau perceput negativ. Eu pot foarte bine sa nu-ti inteleg tie punctul de vedere si sa te combat. Eu as putea foarte bine sa te omor pentru ca nu imparti aceleasi idei cu mine. Si totusi nu o fac, dar altii o fac. Se spune ca ei au puterea in maini, iar restul sunt doar niste pioni. Si pana la urma cand nu mai vezi nici o alta cale, te complaci sa fii un pion si chiar iti place ca altcineva sa faca mutarile pentru tine.

Prea multi de trebuie si nu mai gasesc placerea. Toate placerile au devenit rutine si trebuie sa gasesc mereu alte placeri din ce mai incitante asemenea dependentului care isi mareste doza. Poti sa dai in nevroza sau poti sa dai in supradoza. Sau poti sa traiesti fericit pana la adanci batraneti inconjurat de toate viciile tale preferate. Se intampla tuturor deci se reduce la rangul de banalitate. Deja nu mai are nici un farmec, caci oamenilor le place sa creada ca au ceva special. Defapt e doar existenta noastra plata. Muncitorii care se aduna seara la bodega din cartier stiu ei ce stiu: isi anesteziaza gandurile.

Daca cumva credeti ca toata dizertatia asta se va indrepta spre o concluzie va inselati amarnic. Momentan se va opri aici, dar defapt va continua la nesfarsit intr-o incercare deliranta de a eluda ratiunea si intr-un efort Zen-alike de a gasi sensul vietii.

Erwin Schroedinger compara fiinta umana cu un fel de masina termodinamica care se hraneste cu negentropie (entropie su semn negativ). Dar conform principiului doi pana la urma tot moare. Generatiile se schimba, credintele se metamorfozeaza si totusi zeii nu mor niciodata. Pesemne ca persoanele astea divine n-au petrecut nici macar o zi in Bucuresti sa-si macine nervii in trafic si sa se intoarca seara daramati de la munca. Stiu ei ce stiu…