Intre noi si lucrurile pe care le dorim stau atatea oprelisti incat uneori nu se mai merita sa-ti doresti nimic. Mereu trebuie sa faci ceva ca sa poti pasi inainte. Mereu un imperativ, mereu o nevoie, mereu un efort. Si cand te asezi si te intrebi de ce faci toate astea, nici tu nu-ti mai dai seama sau nu-ti mai aduci aminte. De ce ma chinui atat? Trebuie sa existe un motiv. Suntem disperati sa gasim un vinovat, sa facem un sacrificiu pe altarul unui ideal sau sa ne inchinam ofranda unui idol sau unei persoane iubite. Ne inhamam la poveri greu de dus iar apoi ne plangem ca nu ne mai tin puterile.
Trebuie sa termini scoala, trebuie sa te maturizezi, trebuie sa castigi bani, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa repecti autoritatea, trebuie sa-ti platesti darile. Si asta n-ar fi nimic daca n-ar aparea ca un fel de legi nescrise, ca un fel de presiune sociala invizibila alt soi de indatoriri: trebuie sa fii frumos, trebuie sa fii sanatos, trebuie sa fii fericit. Omul model al secolului XX este prototipul unei vieti perfecte intr-o lume ideala. Cu totii ne dorim sa ajungem la acest nivel, dar cu totii ne impiedicam pe drum. Standardele sunt prea inalte si numai cei alesi se pot ridica atat de sus. Oameni precum vedetele de cinema, cantaretii si fotomodelele umplu paginile revistelor pe care adolescente grase le citesc cu nesat.
Paiete din resturi menajere imbracat in poleiala si praf de stele. Cutume nascute din secole intregi de refulari adunate si prejudecati. Emotii scapate de sub control si proiectate in violenta. Manipulare incontrolabila prin media si idealuri fugite din lesa propriilor creatori. Genii si marionete, stralucire si razboi, bombe si reclame de neon, mileniul trei si reintoarcera la credinta.
Cand orasul te prinde in vartejul lui, cand timpul te apasa, cand trebuie sa faci atat de multe si totusi nu mai faci fata, adu-ti aminte de un singur lucru cert: mai devreme sau mai tarziu tot va trebui sa mori.. E singura trebuinta de care nu te poti ascunde. Poti sa devii un Lebowski si stai sa freci menta toata ziua de frica de a nu face ceea ce ti se impune sa faci, ci doar ceea ce-ti face placere. Poti sa devii un workaholic si sa-ti dedici viata corporatiei pretextand ca o faci pentru a-ti intretine familia, in timp ce copii nici nu au timp sa te cunoasca, iar casnicia se destrama. Pana la urma totul se reduce la ego. E o linie subtire intre datorie si placere, intre munca si pasiune… Ashes to ashes and dust to dust…
Sunt atat de multe lucruri de fact, atatea de invatat si totul se schimba. De ce sa te apuci mai intai, cum sa le termini, cum sa le acoperi in totalitate, cum sa rezisti efortului, cat timp iti trebuie si cata putere de concentrare? Mai mult de o viata? Mai mult decat un creier? Mai mult decat o inima? E clar ca nici tu nu mai esti acelasi. Ai mai acumulat niste ani, esti la fel de prost, dar mai speriat de a nu repeta un numar din ce in ce mai mare de greseli. Esti mai precaut, mai circumspect, mai matur. Ti-ai petrecut ani buni in scoala invatand concepte solide si acum constati ca toate ideile din lume unduie in jurul tau ca valurile marii. Ai inferat reguli si ai descoperit ca lumea e formata din exceptii. Te indarjesti sa crezi in principiile tale in timp ce toti ceilalti ti le calca in picioare incat ajungi sa te indoiesti de fiecare dintre ele si totusi sa nu renunti.
Marea problema a unora din cei pe care ii cunosc este ca nu stiu ce vor, ca nu stiu ce le lipseste, ca nu stiu de ce simt goi. Caci pana la urma intreaga noastra viata e angrenata de obiective pe termen scurt, planficari pe termen mediu si vise ce poate nici peste ani buni nu vor fi indeplinite. Dar ce se intampla cand ti-ai pierdut capacitatea de a-ti mai dori? Cand descumpanirea s-a ridicat la prag de stil de viata? Ratati cu sarm, salarii mari, legume de televizor si dezastre sociale. Iar singurele adevaruri sunt schimbarea si moartea.
Are dreptate cel ce stie sa-si expuna cel mai bine punctul de vedere. Eu pot adeseori sa ma insel si chiar atunci cand nu o fac sa nu fiu inteles sau perceput negativ. Eu pot foarte bine sa nu-ti inteleg tie punctul de vedere si sa te combat. Eu as putea foarte bine sa te omor pentru ca nu imparti aceleasi idei cu mine. Si totusi nu o fac, dar altii o fac. Se spune ca ei au puterea in maini, iar restul sunt doar niste pioni. Si pana la urma cand nu mai vezi nici o alta cale, te complaci sa fii un pion si chiar iti place ca altcineva sa faca mutarile pentru tine.
Prea multi de trebuie si nu mai gasesc placerea. Toate placerile au devenit rutine si trebuie sa gasesc mereu alte placeri din ce mai incitante asemenea dependentului care isi mareste doza. Poti sa dai in nevroza sau poti sa dai in supradoza. Sau poti sa traiesti fericit pana la adanci batraneti inconjurat de toate viciile tale preferate. Se intampla tuturor deci se reduce la rangul de banalitate. Deja nu mai are nici un farmec, caci oamenilor le place sa creada ca au ceva special. Defapt e doar existenta noastra plata. Muncitorii care se aduna seara la bodega din cartier stiu ei ce stiu: isi anesteziaza gandurile.
Daca cumva credeti ca toata dizertatia asta se va indrepta spre o concluzie va inselati amarnic. Momentan se va opri aici, dar defapt va continua la nesfarsit intr-o incercare deliranta de a eluda ratiunea si intr-un efort Zen-alike de a gasi sensul vietii.
Erwin Schroedinger compara fiinta umana cu un fel de masina termodinamica care se hraneste cu negentropie (entropie su semn negativ). Dar conform principiului doi pana la urma tot moare. Generatiile se schimba, credintele se metamorfozeaza si totusi zeii nu mor niciodata. Pesemne ca persoanele astea divine n-au petrecut nici macar o zi in Bucuresti sa-si macine nervii in trafic si sa se intoarca seara daramati de la munca. Stiu ei ce stiu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu