Intre pozitiv si pozitivism

Pozitivismul e un curent filozofic sau hai sa-i zicem mai bine ideologic (ca mai apare si prin sociologie si altele) initiat de un gagiu, Comte, prin secolul 19. Defapt el e mai mult un mod de gandire ce se axeaza mai mult pe stiinta ca metoda de cunoastere a adevarului. Mai simplu, o metoda simpla de a tine minte si a intelege etimologia cuvantului se bazeaza pe idiomul englezesc "to be positive of something".
A gandi pozitiv stie toata lumea intuitiv ce inseamna, adica pe scurt - sa fii optimist. Prin urmare pozitiv != pozitivism (pt cei care nu cunosc notatia, inseamna diferit). Si nu numai ca sunt diferite, ci mai mult sunt aproape antagonice. Cel putin din punctul meu de vedere se exclud reciproc.
Exista 3 tipologii: optimistul, pesimistul, scepticul. Optimistul e sigur ca se va intampla un lucru bun, pesimistul ca se va intampla un lucru rau, iar scepticul se zbate in incertitudine intre cele 2 variante. Scepticul va pune intotdeauna in dubiu faptele, vorbele si ideile celorlalti si se va feri sa enunte reguli fara un temei solid. In fine, asta e o descriere din topor in termeni propri, puteti gasi definitii mai bune in alte parti.
De ce tot acest breviar? Pentru ca m-am saturat de mine: un bou pozitivist si sceptic si m-am saturat de toti cei se grabesc sa te sfatuiasca sa te imbraci intr-o aura pozitiva, declamand un fel de doctrina mistica. M-am saturat de spiritul de turma si m-am saturat de individualitatile puternice. M-am saturat de artisti snobi care n-au nici cea mai vaga idee despre ce inseamna stiinta si ma calca pe nervii savantii si inginerii fara cultura literara, muzicala sau de orice fel.
Cine sunt eu pana la uma? In ce raport sunt eu si in ce raport sunt ceilalti oglinditi in mine? Pe cine trebuie sa cred, pe cine sa urmez, pe cine sa imit? Sau pana unde e limita egoismului? Caci pana la urma suntem produsul mediului si a anturajului. Poate cineva sa faca cu adevarat diferenta dintre bine si rau? Exista oare cu adevarat binele si rau, ingerul si demonul, esentele pure, alb si negru?
Defapt nu exista eu si ceilalti. Nu exista o mare conspiratie. E doar fiecare pentru el. Si cum ramane cu fiecare pentru ceilalti?
Ma zbat intre cautarea credintei si imbierea nihilismului. Sunt ascuns de providenta, taiat de pe lista epifaniilor, si totusi nu pot infirma ipoteza Dumnezeu si nevoia de transcedere. Nici nu pot stabili intaietatea unei religii asupra alteia. Ma enerveaza insa cand se varsa sange din asemenea cauze. As vrea sa inceteze razboaiele si terorismul, ma puteti numi hippiot, pacifist, visator, idealist, utopist, dar sunt constient ca la fel de a greu precum a incerca sa starpesti maladia sufletului ce zace in mintile oamenilor recenti.
Citesc despre ta0, sex si fizica si nu pot ajunge decat la o singura concluzie: confuzie. Povestea merge mai departe, cantecul ramane acelasi, eu sunt ceea ce sunt, nu pot fi singur, nu pot fi mut. Balansez pe linia subtire dintre manie si depresie si pot fi confundat usor cu un monstru nascut din somnul ratiunii. Cu toate astea iau lucrurile din viata asa cum vin si incer sa le traiesc la maxim: bucurie, placere, extaz, tristete, manie, frica. Imi pare rau ca uneori sunt prea irascibil sau ma comport urat fata de altii. Imi pare rau si cand ceilalti fac la fel.
Daca uneori ma cufund in algoritmi si incerc sa gasesc explicatii in formule, alteori imi linistesc sufletul in bataia ramurilor, peisajul de pe traseul tramvaiului, oamenii ce trec pe strada sau acordurile unei bucati muzicale. Nu vreau sa fiu inteles gresit, sunt doar un om care incearca sa inteleaga ce inseamna sa fii OM si sa-ti traiesti viata.
Am sa inchei cu un citat neconventional dintr-un fisier de subtitrare al filmului "The Life of David Gale" (sper sa va descurcati la citit):
Ca sã întelegeti punctul de vedere a lui Lacan.Fanteziile trebuie sã fie ireale...
pentru cã în momentul, în secunda|în care obtii ce doresti...
nu mai... nu-l mai poti vrea.
Ca sã poti exista...
dorinta trebuie sã aibã lucrurile ce o determinã, mereu absente.
Nu e acel lucru pe care îl vrei. E fantezia acelui lucru.
- Asa cã, dorinta creeazã fantezii nebune.
Scuze.
Asta vrea Pascal sã spunã când zice cã suntem cu adevãrat fericiti
când visãm la fericirea ce va urma.
- A venit astãzi.
- Sau de ce spunem cã vânãtoarea e mai dulce decãt vânatul.
Sau ai grijã la ce îti doresti, nu pentru cã îl vei primi,
dar pentru cã esti blestemat sã nu-l mai vrei odatã ce l-ai primit.
Asa cã lectia lui Lacan e: "Sã trãiesti dupã dorinte nu te va face niciodatã fericit."
Ca sã fii complet uman e sã te strãduieati sã trãiesti dupã idei si idealuri...
Si sã nu-ti mãsori viata în ce ai obtinut din dorinþele tale,
ci în acele mici momente de onestitate, compasiune,
întelepciune si chiar sacrificiu...
Pentru cã în final, singurul mod în care ne putem mãsura importanta vietii noastre
e prin aprecierea vietilor celorlalti.