Taofizica

Asa cum v-am promis, revin cu cateva (ceva mai multe :D, desi nu suficiente din pct meu de vedere) consideratii la adresa cartii "Taofizica" a lui Fritjof Capra.
Prima data am auzit de cartea asta in anul I la cursul de mecanica din primul semestru. Pe Enescu, proful care sustinea cursul, nu stiu de ce, dar nu pot sa-l inghit. Singurul lucru bun care mi-a ramas de la el e referinta la Fritjof Capra. In fine, oricum eram mic si prost pe vremea aia (nu ca acuma as fi altfel) si oricum nu mai tin minte mare lucru din cursurile alea.
Pe vremea aia imi placea sa citesc carti de popularizare a stiintei (si inca imi place – probabil din cauza ca nu sunt in stare sa patrund matematica din spatele ei) asa ca mi-a sunat interesant titlul. Prin urmare am gasit intr-un final cartea in format electronic, dar, cum nu sunt prea mare fan al cititului pe monitor (si nici al cititului in general), n-am reusit sa pargcurg decat primele cateva pagini. De-abia anul trecut am gasit-o in final la targul de carte tradusa in romana la Editura Tehnica.
A durat ceva pana am reusit sa o termin, nefiind pentru mine genul de carte pe care sa nu o las din mana, plus ca am mai parasit-o de cateva ori pentru alte carti, desi atunci cand citeam reusea sa-mi suscite un oarecare interes si entuziasm. Dupa ce am terminat, nu stiu exact de ce, mi-a lasat un oarecare gust amar. Asa ca initial am vrut sa o descriu in termeni rai si sa incerc sa-l denigrez pe autor.
Ceea ce m-a facut sa ma razgandesc a fost faptul ca, citind ieri cateva lucruri pe web despre autor, mi-am dat seama intr-un fel de circumstantele in care a fost scrisa. Fritjof Capra este un fizician american nascut si scolit la Viena, care a trait o vreme si in Anglia, perioada in care mai facea din cand in cand naveta la Munchen unde se intrevedea personal cu faimosul Werner Heisenberg, atunci in ultimii sai ani de viata.
Taofizica a fost conceputa in anii 70, in plina era a glam rock-ului si drogurilor psihedelice pe care subsemnatul nu le-a ocolit, ci, mai mult, au fost sursa revelatiilor sale mistice. Asa cum mi s-a parut mie, intr-adevar ideile lui comparative nu sunt noi, atat ca se pare aceasta lucrare a reprezentat un pionierat in domeniul filozofiei stiintei, devenind chiar un best-seller. Heisenberg a fost un mistic, Bohr a fost un mistic (chiar daca vremurile nu le-au permis sa o recunoasca chiar pe fata), mai mult, as spune, toti marii fizicieni au pus metafizica inaintea fizicii. Capra a fost cel care a spus-o cu voce tare, spargand tiparele mecanicismului si pozitivismului ce se instaurasera in lumea stiintei odata cu “eroarea lui Descartes” (asa cum numeste dihotomia spirit-ratiune Antonio Damasio, un neurochirurg despre a carui carte o sa va povestesc cu alta ocazie).
Instructiva scurta istorie si rezumat a fizicii cuantice de la inceputul cartii. Drept sa spun, am mai citit destule alte asemenea texte pe intelesul tuturor si toate mi se par la fel de lacunare. Pe de o parte pentru ca cititorul nesavant nu are cum sa priceapa multe din fenomene fara sa aiba revelatia matematica inainte, iar pe de alta parte pentru ca si acele concepte ce pot fi intelese prin limbaj natural au nevoie de un oarecare background filozofic, epistemologic si de o viziune si un simt al fenomenului. Plus ca fizicienii nu scapa nici ei de pacatul de a avea concepte inca neclare si de a se certa asupra lor. Chiar citeam la inceputul unei carti de specialitate care facea apel la mecanica analitica cum autorul marturisea ca nici el nu stie exact de ce acele formule au forma pe care o au si care este intelesul lor, iar el le foloseste asa cum sunt si le ia ca atare.
Ca sa nu mai vorbesc de neclaritatile de la marginile fizicii. Aici disputele sunt mult mai mari si mult mai aprinse. Si cam la asta se refera a doua parte a cartii. Autorul incearca sa-si impuna punctul de vedere si sa promoveze un sistem de gandire in fizica ce seamna oarecum cu mistica orientala. Acum, sincer sa fiu, nu stiu cata dreptate are in ceea ce priveste partea tehnica. De la Einstein incoace fizica a insemnat o continua reconsiderare a principiilor filozofice ale cunoasterii. Asa ca istoria va decide cine a gandit corect. (Asta daca va relativismul nu va ajunge atat de departe incat sa nu mai stim prea bine nici ce e corect sau adevarat.)
Stilul literar este acceptabil, nici de filozof, nici de fizician, nici de romancier, nici de misitc, nici de ezoteric sau hermetic. Atat ca pute putin a lejeritate si superficialitate americana. Dar nu m-a deranjat atunci cand a prezentat credintele orientale reprezentative. A fost ok.
Ca sa nu o mai lungesc mult, am sa va las sa cititi voi singuri daca vreti si va intereseaza. De ce am adus vorba defapt despre aceasta carte? Pentru ca se pare ca ajuns la moda, probabil destul de tarziu, in cercurile psiho-filozofice romanesti. Defapt in lumea intreaga e o nebunie cu stiintele cognitive si (mai putin) cu explicatia cuantica a constiintei. E o intreaga efervescenta pe tema interdisciplinaritatii si a complementaritaii ideilor intre fizica, psihologie, teologie, antropologie, sociologie, neurologie bla bla bla.
Ceea ce ma deranjeaza este insa prea marele credit acordat acestor teorii cuantice ale intelectului. Exista un articol pe net care incearca sa explice procesul de luare a deciziilor pe baza unui fenomen numit colapsul functiei de unda cuantice (care este defapt un sir de probabilitati ca o particula sa se afle in anumite stari; cand aceste probabilitati devin toate aprox. 0 in afara de una, pac, ai luat o decizie – cel putin asa am inteles eu). Dar se prea poate ca astea sa fie baliverne scornite de fizicieni precum Roger Penrose (care a si scris carti pe tema constiintei, desi eu n-am reusit sa pun mana pe niciuna, nici macar la BCU nu au) obsedati de concepte precum observator – aparat de masura – fenomen observat. Si de aici toti profanii s-au trezit dintr-o data specialisti in cuantica publicand articole despre neuropsihologie si dandu-l pe F. Capra ca referinta.
Capra insa se vede de la o posta ca stie despre ce vorbeste, cel putin cand e vorba de cuantica. Ideile din carte sunt destul de vechi, dar cert e ca baiatul are doctorat in fizica si si-a pierdut ceva nopti cu coatele pe carnati de calcule cu integrale, derivate si nabla-uri. Si de aceea accept din partea lui si ii respect autoritatea de a propune o incercare a lega influenta constiintei asupra lumii microscopice si viceversa. Mai ales ca se intemeieaza si pe fundamente mai putin rationale si totusi cat se poate de umane.
S-a dus vremea gandirii reductioniste si a ipoteze sistemelor inchise (copyright Patapievici), insa se pare ca unii asa zisi moderni (sau postmoderni) se chinuie sa fie in ton cu vremea si cu moda, dar nu reusesc sa renunte la gandirea liniara si simplista. Psihologii americani fac studii despre influenta frunzelor de menta frecate asupra preadolescentului din ghetou si constata ca 3 din 10 fete raman peste 5 ani gravide. Si de aici trag ei tot felul de concluzii (dracu stie ce). Sau se tot aplica metode gen frenologia pentru a depista ce fel de oameni sunt predispusi sa devina psihopati, nevrotici sau antisociali, ca dupa aia sa poata sa-i extermine ca pe o ciuma. Cauza – efect. Simplu si eficient, o gandire de ceva secole ce ne bantuie.
Taofizica e cartea unui fizician post-hippy calare pe LSD (asocierea numelui sau in unele contexte cu cel al lui Stanislav Grovf m-a condus la aceasta prezumptie). Incearca sa rupa tipare si sa deschida ochi. Din cate am citit, in prezent Capra promoveaza un nou fel de ecologie bazata pe teoria sistemelor, cibernetica, teoria haosului si alte stiinte ale secolului informatiei, incercand sa explice acest sistem complex care se numeste viata (si e un persoanaj destul de marcant si de respectat al zilelor noastre). Si desi, cum se afirma si in carte, multe lucruri raman pe veci imposibil de rostit in cuvinte, iar cunoasterea transcedentala nu poate fi impartasita, ci doar traita, cel putin, spre deosebire de multi altii, el e constient de asta de foarte multa vreme.