Impromptu

O tristete nemarginita si monumentala, o melancolie incurabila. Damasio spunea la un moment in cartea lui ca exista cu mult mai multe mecanisme nervoase menite sa semnaleze durerea si sentimentele negative decat cele care te anunta ca totul e in ordine. Sunt un romantic tragic pierdut intr-o lume pragmatica. Poate ca in viziunea asta noua am putea privi fericirea ca pe un fel de lipsa a inputului malign. Cineva mi-a spus ca sunt poate anacronic: toate dramele astea de viata a la Ana Karenina, Cehov sau Hardy sunt apuse de mult, obsolete. Si tot romantismul secolului a fost o moda de tot rasul. Citeam in comentariul unei bucati muzicale ca Schubert a scris-o gandidu-se la o poveste cu un cavaler ce pleaca in cruciada, in timp ce printesa din castel il asteapta indurerata. Dar ce sa fac, nu ma pot abtine. Sunt mereu abatut, ca si cand in orice clipa s-ar putea petrece o nenorocire. E suficient sa numeri cersetorii pe strada ca sa poti vedea la vie en noir. Intrebarea este daca vrei. Sau ca ai putea muri in secunda urmatoarea. Pe vremea aceea se murea pe capete si mai cu seama de tuberculoza. Si cati se pierdeau in felul asta. Iulia Hasdeu. Un baiat din Spania scria o simfonie la 18 ani si la 20 murea. Medicina se baza mai mult pe teoria antica a umorilor. Eu deasemeni mi-o bazez pe a mea pe fiere, mi-e ca un fel de zodie. Pana la urma si cele patru caractere tot de aici se trag. Schubert a compus deasemnea si Impromptu. Va plac piesele de pian triste? Ei, poate ca fantezia impromptu a lui Chopin nu e chiar asa trista, dar uneori mi se pare sfasietoare. Deseori m-am intrebat, sunt notele de vina sau starea mea de spirit? Dar Adagio-ul lui Albinoni sta ca marturie ca tristetea vine dinspre omul ce asterne notele pe portativ.  O tristete nemasurata, inegalabila. Oare Chopin era un om trist?