Fals tratat despre plictiseala (6)

Televizorul - masina de rumegat plictiseala, este o unealta care usureaza munca traductoarelor sistemului nostru senzorial pentru a-si transmite mesajul pana in adancul constiintei noastre.

Poate cea mai reusita unealta de control a maselor, televizorul este mai mult decat un mediu de transmitere a informatiei, este un controlor al dispozitiei. Precum ziceam, din plictiseala iesi greu, iar stimulii trebuie sa foarte intensi si atractivi. Televizorul nu face acest lucru, ci doar alimenteaza plictiseala. Pentru a te smulge din lanturile letargiei iti trebuie o oarecare disciplina, trebuie in primul rand sa te concentrezi asupra ceea ce faci. Iar concentrarea este activitatea unui aparat important al mintii noastre - atentia, care spune cate si ce informatii vor fi procesate de creier din cele covarsitor de multe pe care ni le ofera mediul.

Ceea ce par activitati firesti de zi cu zi precum mersul pe strada, recunoasterea obiectelor, mentinerea echilibrului, a staturii bipede, mersul, urmarea unui drum sunt defapt procese cerebrale complexe si totusi atat de rapide incat par instantanee. Am trait insa pe pielea mea sa ma vad pus in dificultatea de a percepe integral un decor aglomerat, plin cu oameni, masini, cladiri fata de cel mai obisnuit si mai simplu al casei. Atentia este cea care decide ce anume din datele senzoriale este important si in ce ordine si cu ce prioritate vor fi analizate pentru a da impresia finala ca scena este cunoscuta in totalitatea elementelor ei. Bineinteles, dca veti inchide ochii veti constata ca nu sunteti in stare sa reproduceti scena vizualizata anterior, ci doar componente disparate si instabile, ceea ce dovedeste ca si asa atentia dumneavoastra nu este perfecta, ci ofera doar o aproximatie cognitiva a lumii. Cu toate acestea ea poate fi imbunatatita.

In cazul plictiselii insa, constructia atentiei se naruie, mai ales in sensul implicarii rationale in activitatile curente. Manifestarile devin mai degraba instinctive, reactiile sunt necontrolate, iti creste nivelul empatic, iar scopurile si planurile isi pierd consistenta. Similara oboselii, desi cauzata ei intodeauna, plictiseala te plaseaza intr-un punct vulnerabil: devii un burete care absoarbe orice, fara vreo putere de discernamant (rational sau etic), ci esti doar un zombie care actioneaza pe baza mecanismelor placere-dorinta. Diverse tulburari (congenitale sau acumulate in timp) isi fac simtita acum prezenta, precum fixatiile (orale), maniile sau pornirile obsesiv-compulsive. Ajungi sa crezi ca un numar din ce in ce mai mare de lucruri ti se cuvin, fara pic de efort din partea ta. Nu ai chef sa mai muncesti pentru a obtine ceva deoarece vezi rostul. Adopti pozitia copilului ingrijit de mama, chiar daca nu mai este multa vreme neputincios. Alegi sa traiesti toate evenimentele intr-o semi-implicare protectiva, care sa te fereasca de eventualele finalitati nedorite, opuse placerii - esec, durere, tristete.

Fals tratat despre plictiseala (5)

Sa ne imaginam un scenariu clar: te intorci seara de la serviciu, esti obosit si nu ai chef de nimic. Defapt oboseala se datoreaza nu numai consumului de energie ci si din cauza ca bateriile cu recompensa se termina si ele. Mai ales daca nu-ti place prea mult ceea ce faci, motivarea interioarea pentru a munci poate fi din ce in ce mai greu de construit, de cele mai multe ori chiar in pofida imboldurilor de natura financiara. Aici chiar ar putea fi vorba despre plictiseala de la serviciu, care poate usor degenera in burn-out sydrome. Precum spunea si Patapievici, modernii se incapataneaza sa creada ca toate lucrurile se pot transmuta unele in altele dupa legile pietii, ca intr-un fel de alchimie mercantila. Dar sa lasam asta la o parte si sa revenim la plictiseala serii.

Cea mai importanta tendinta a munctiorului plictisit de seara este sa-si interupa activitatea mentala, sa incerce sa se detaseze. Cum nici unii dintre noi nu suntem instruiti in meditatie, acest lucru e greu de facut. Desi ceva in tine striga ca nu mai vrei, vocea launtrica (a ratiunii sau a supra-eu-lui) spune ca mereu trebuie sa faci ceva, sa interactionezi, sa aduci un scop la implinire, sa te apropii de un tel, sa te integrezi intr-un cadru social, sa reactionezi empatic, sa lupti neobosit pentru supravietuire. Sunt semnale contradictorii pe care mintea ti le transmite si poate de aceea ne bucuram atat de mult cand un erou fictional face grozavii in locul nostru, spectatorii.

Pentru ca asta devenim, niste spectatori, participanti pasivi la niste aventuri care petrec in imaginatia noastra, in cartis sau in emisiuni si filme. Dar cum nu toti avem o imaginatie buna sau inspiratia nu vine mereu (de obicei doar in vise) recurgem la creatiile fantastice ale altor ca efect curativ - ceea ce prin abstractizare reductionista se poate reduce la fenomenul artei. Desi secole de-a randul a fost ocupatie principala de umplere a timpului, cititul, trebuie sa recunostem, este anevoios si implic o mai mare participare intelectuala pentru a traduce scrierea formala in stimuli auditivi si vizuali, ca sa nu mai vorbim de cei tactili, olfactivi etc. Iar aceasta problema, cel putin pe planul audio-video, este rezolvata de televizor.

Fals tratat despre plictiseala (4)

Din nou, ce legatura are cu plictiseala? Este vorba de cea de-a doua faza, cea urmatoare miscarii defensive in momentul de schimbare a conditiilor de mediu. Si acesta este punctul periculos.

Asa cum explica si Antonio Damasio cand vorbea despre emotii, apar uneori in creier niste circuite recurente care se autoamplifica si care nu mai sunt inhibate de nimic. Iesirea dintr-un asemenea blocaj emotional devine aproape imposibila si necesita un puternic antrenament mintal. Exact asa se intampla si la plictiseala: incerci sa iesi din starea de letargie, dar nu reusesti. Un alt mecanism relevant este cel care apare in cazul dependentelor (de nicotina, alcool, droguri sau chiar jocuri de noroc), ce implica neurotransmitatorul dopamina. Intr-un fel sau altul circuitul placerii isi scade intensitatea activarii, iar cel al dorintei are o tendinta ascendenta. In rezumat: pe masura satisfactia resimtita dupa consumarea actului scade, dorinta (de repetare) devine din ce in ce mai puternica. Un exemplu comnun este cel al cafelei: molecula de cofeina se aseamana foarte mult cu adenozina, un alt neurotransmitator responsabil cu decuplarea sistemul limbic de cortex si intrarea in regimul de somn. Dar cofeina, desi intra in receptorii de adenozina, nu face nimic si tocami de aceea contracareaza somnolenta. Utilizata insa prea des, aceasta metoda nu mai da roade in concentratii mici, caci sistemele de control nervoase vor constata in cele din urme oboseala accentuata a organisumului, asa ca vor modifica pragurile de declansare. Aceasta este o descriere grosolana, dar un asemenea fenomen se produce si in cazul dopaminei in contextul dependentei de cocaina.

Odata intrat in starea de plictiseala ti-e greu sa mai iesi din ea. Mancarea nu mai are gust, nimic nu te mai incanta, nu ai chef de prea multa miscare, incepi activitati noi si le abandonezi repede pentru a incepe altele si tot asa. Apare un fel de stare de expectativa, o stare in care astepti ca ceva sau cineva sa te scoata in mod miraculos din ea. Dar nu merge chiar atat de usor, nefiind suficient doar sa pocnesti din degete ca sa revii la regimul anterior de lucru. Odata modelat intr-un fel creierul (pe o perioada de minim 1-2 saptamani) greu se mai remodeleaza pentru alt context (minim aceeasi perioada). De aceea resimtim de obicei dificultati in a ne putea distra cand intram in concediu sau in a reveni la randamentul obisnuit al muncii la intoarcere.

Este omul plictisit un lenes? Sau poate nu e vorba de o echivalenta, ci doar de o relatie de cauzalitate: lenea conduce in cele din urma la plictis sau fiind plictisit suficienta vreme ajungi sa te deprinzi lenes? Eu cred ca cel putin exista un grad mare de rudenie intre ele. Lenea apare ca un fel de raspuns la realizarea aceluiasi concept de care vorbeam si mai devreme - desertaciunea; numai ca realizarea in acest caz se face la nivel intuitiv. Lenesul intuieste ca efortul sau este oricum sisific, deci alege sa nu-l mai depuna deloc. In anumite limite putem admite ca este vorba despre acelasi lucru ca si despre confort; nu putem spune niciodata cu precizie in ce moment dezbararea de efortul muncii sau oricare alta povara a vietii este benefica organismului si societatii si cand incepe devina redundanta si chiar maligna, asa cum putem observa la unele persoane bogate.

Fals tratat despre plictiseala (3)

De ce am adus vorba despre sinucidere si desertaciune? Si ce legatura au ele cu plictiseala? Ei bine nu cred n-ati auzit de sintagma "s-a sinucis pentru ca s-a plictisit de viata'. Acum nu toti cei care isi iau viata o fac din acest motiv - pentru cei mai multi e disperearea, depresia adanca, psihoza sau situatia fara iesire. Nu incerc sa fac elogiul suicidului, ci mai degraba vreau sa pun faza premergatoare lui (un fel de energie potentiala care odata acumulata poate aduce moartea) alaturi de cercul vicios al plictiselii.

Citeam candva in Libertatea (desi de obicei nu citesc acest ziar de 2 bani) ca o fata s-a aruncat in fata metroului pentru ca nu reusise intr-un numar destul de mare de ani sa-si gaseasca o slujba. Iata ce adversar de temut e timpul. Bineinteles, ai spune, daca ai fi fost in locul ei te-ai fi descurcat mai bine: pe de o parte ai fi rezistat mai mult dramei, iar pe cealalta ti-ai fi facut rost mai repede de munca. Dar cu totii facem asemenea supozitii pentru perioade scurte de timp. Poti sa faci previziuni pentru comportamentul tau intr-o anumita situatie, dar nu si in cazul in care aceasta persista prea mult. De exemplu stii ce poti face pentru a-ti ameliora o durere de cap care tine de cateva zile, dar ce te faci in momentul in care nu raspunde la medicatie si se prelungeste pe durata unei luni intregi fara intrerupere? Nu poti garanta nimic. Devii incet- incet prizonierul unei noi stari de spirit care iti incetoseaza viziunea si altereaza comportamenul. Poti ajunge sa nu te mai recunosti sau sa nu-ti mai poti controla actiunile - ceva in genul somnolentei si delirului continuu ale lui Raskolnikov.

Fals tratat despre plictiseala (2)

Sa recapitulam putin: plictiseala apare uneori, de obicei atunci cand se produce o ruptura de activitate sau de mediu. Mai am spus ca in prima faza se manifesta ca un mecanism de aparare: psihicul nostru alege calea de „a nu face nimic” in locul la „a face ceva”. Dar de ce? Pana la urma fetele lui „a face” par la fel de desarte. Nu exista nici o explicatie profunda pentru nimic din ceea ce facem; nimic care sa ne clarifice de ce facem ceea ce facem. Exista bineinteles argumentul supravietuirii si al procreerii, dar acestea nu sunt motive care sa ne lamureasca in planul constiintei personale.

Si aici intervine teoria mea a telului motor. Nu o numesc a mea din motive ca as pretinde ca ar fi originala si ca vreau s-o revendic, dar pentru ca se prea poate sa nu fie corecta. Este vorba de o afirmatie simpla: cand omul nu mai are scopuri isi face. Pe plan evolutiv homo sapiens a scapat demult de pericolele lantului trofic al faunei salbatice; de asemenea, foametea nu mai e o problema (cel putin pentru tarile dezvoltate). Majoritatea oamenilor din ziua de azi isi fac un tel din a face bani si acesta e doar un exemplu; altii sunt avizi de cunoastere, altii vor sa imparta dreptatea, altii vor sa slujeasca adevarul, altii sunt insetati de putere. Deziderate bine cunoscute in societatea umana si pline de o incarcatura intrinseca pe care o poate recunoaste orice om, putandu-i urmari implicatiile pana la detaliile cele mai fine. Dar toate aceste lucruri devin absurde atunci cand privesti dintr-un turn inalt, cum ar fi, sa zicem, reducerea la scara ecologica a fenomenelor planetare – ambitiile personale nu au nici o semnificatie directa aici, poate cel mult prin repercursiunile nefaste ale poluarii.

Defapt ceea ce se intampla este ca suntem mereu ingroziti ca ne vom plictisi, asa ca inventam tot felul de jocuri si de mascarade pentru a evita acest final nedorit. De cele mai multe ori inventivitatea si imaginatia noastra lasa de dorit, asa ca devenim sclavii televizorului sau ai drogurilor. Ceea ce pana la urma poate deveni o ipostaza mai nefericita decat moartea – aceasta a doua cale pe care unii oameni o aleg deliberat prin sinucidere. Si in ciuda faptului ca am auzit ca ar exista niste comportamente similare printe balene (1, 2) si poate alte animale, tind sa cred ca sinuciderea este din nou o caracteristica specific umana care provine dintr-un grad inalte de luciditate si de o realizare la nivel acut a desertaciunii.

Si nu o spun neaparat intr-un sens rau: budistii aprecieaza, in conceptele meditatiei, cunoastera directa si nemarginita a desertaciunii lucrurilor ca un pas spre atingerea starii de gratie – nirvana, si totodata pentru a se putea sustrage efectelor perturbatoare ale gandurilor rele si ale emotiilor destructive. Dar ei ne atentioneaza exact asupra acestui nivel de realizare: daca este prea brusc, inadecvat sau incomplet poate conduce la urmari nefaste. Iar una din presupunerile mele in acest sens este ca desertaciunea ar trebui resimtita doar in planul lui „acum” – prezent, si nu in trecut – amintiri, sau viitor – dorinte, teluri, idealuri, scopuri, planuri.

Fals tratat despre plictiseala (1)

Ce au in comun minciuna, rasul, plictiseala si aruncatul obiectelor? Toate sunt actiuni ce nu apar decat la oameni. Desi ar parea ca si animalele domestice ar putea sa se sature de acelasi mediu monoton si ca se bucura atunci cand scapa de temnita lantului sau a cotetului, nimic nu se compara cu tragedia plictisului uman.

Te uiti la televizor pentru ca te plictisesti si apoi te plictisesti uitandu-te. Dar ce anume provoaca aceasta stare deranjanta a spiritului? Practic este o tulburare de dispozitie – in termeni stiintifici. Asa cum litiul se administreaza pentru a reduce manifestarile maniaco-depresive, tot asa creierul isi autoinduce o stare de epatie etansa.

Cred ca prima faza a plictiselii este un soi de mecanism de aparare: lipsa activitatilor ce produceau in mod uzual excitatia creierului conduce la instalarea unei perioade tranzitorii de adaptare. Organismul pare receptiv la tot felul de activitati noi, dar nu reuseste sa obtina un nivel suficient de satisfactie din ele.

In alte cuvinte plictiseala este un fel de antonim al adictiei, un fel de stare de sevraj. Psihicul nu reuseste sa se agate de nici una dintre alternativele oferite de mediu asa ca ramane plutind in deriva in asteptarea a ceea ce crede el ca il poate trezi la viata – imagine formata bineinteles de-a lungul timpului, in urma experientelor anterioare.

Asa cum pomeneam si cand ma refeream la tovaresele noastre necuvantatoare, plictiseala apare sau este atribuita in contextele in care de obicei se interzice ceva ( ce obisnuia sa fie la ordinea zilei). Este un fel de revolta, de resentiment la adresa unui raufacator invizibil. Daca nu mai poti face ce faceai inainte, atunci sa nu mai faci nimic. Nu gasesti un vinovat real asa ca decizi sa te auto-pedespsesti.

Devii in acest moment un martor pasiv la viata, un spectator impasibil. Pentru fiecare dintre noi, plictiseala este echivalenta cu umplerea unui lung sir de ore in care in mod normal nu ai avea ce face. Cu totii cunaostem senzatia, dar mai stim ca intr-o situatie similara, putin schimbata, povestea ar deveni alta, fiind vorba de regasirea libertatii sau a odihnei mult asteptate. Asadar, in cuvinte simple, daca intrerupi brusc activitatea unui om care nu este obosit si care nu se simte captiv si il introduci intr-un mediu in care el nu poate face nimic, obtii plictiseala.

Dar ce inseamna a face ceva sau nimic? Este o problema care defapt se reduce la scop si planificare. Un om „face” ceva in momentul in care intreprinde o actiune in urma careia obtine un rezultat de cele mai multe ori benefic propriei persoane, Si la un nivel coborat de intelegere este vorba defapt de pastrarea stabilitatii interne a individului. Acesta face orice ii sta in putere pentru a-si mentine homeostaza, luptandu-se cu dezordinea (vietii de zi cu zi).

De cele mai multe ori aceste procese de justificare a propriilor noastrea actiuni sunt inconstiente. Nu stim de ce facem unele lucruri, dar suntem constienti ca ne face placere sau ca resimtim o oarecare implinire in urma lor. Alteori apar si ingrediente rationale, cum ar fi planurile pe termen lung sau sacrificiul imediat pentru un bine intarziat, dar si acestea sunt in mai mare masura intuite decat premeditate lucid. Cand „faci ceva” inseamna ca activitatea intreprinsa cade in criteriile de mai sus, altfel resimiti inutilitate.

Iar aceasta inutilitate poate fi explicata si in termeni sociali si nu numai egoisti. Asa cum demonstreaza si teoria jocurilor sau formalismul matematico-economic (prin notiuni precum echilibrul Nash sau optimalitate Pareto), deciziile si faptele unui individ pot lua intorsaturi ciudate daca am privi din prisma unui sistem inchis si nu a unui ansamblu complex (multi-agent).

O concluzie rapida ar fi ca nu este nevoie neaparat sa interzici cuiva o activitate, ci este suficient sa-l scoti dintr-un context social pentru a-i induce starea de plictis. Astfel, daca suficienti factori sunt eliminati sistematic, o persoana poate fi adusa in stadiul in care „nu mai are nimic de facu”.

Si pentru ca vorbeam de scop si de planificare, tin sa accentuex ca mare parte a activitatilor ce cad in sfera plictiseleii (fie ca sunt intrerupte, fie ca sunt deprinse pe durata ei) tind sa se petreaca la nivel mintal. Chiar daca de cele mai multe ori prezinta efecte psiho-somatice, ele nu implica in prima faza o activitate motori concreta. Eg: suntem obisnuiti sa facem lista de cumparaturi in fiecare saptamana, iar cand plecam in vacanta avem reflexul de a o face in continuare, chiar daca stim ca nu e justificabil. Lista de cumparaturi ca si planurile pentru a doua zi nu parasesc de obicei cutia craniana, chiar daca marginal ar putea avea ca efect insomnii, batait din picioare sau lovirea din neatentie cu capul de un stalp pe trotuar.

ICRD: Masina Darwin

Se pare ca Vlad Zografi ne mai delectează atenţia cu un titlu nou in seria Science Masters de la Humanitas. Aparut nu la multa vreme dupa „Tipuri mentale” a lui Daniel C. Dennett, cartea pare sa se inscrie intr-un fel de curent majoritar ce incearca sa explice constiinta si inteligenta pe baze mai mult sau mai putin evolutioniste. Din nou numele si referintele incep sa se lege intr-un fel de panza a stiintelor cognitive: Dennett, Damasio, Sacks, Luria, Chomsky, Piaget, psihologi, neurologi, filozofi etc.

Ca stil de narativ, „Cum gandeste creierul” este, dupa umila mea parere, o carte proasta, caci deseori cade in pacatul literaturii americane de popularizare a stiintei – acela al redundantei. Pe parcursul unor paragrafe intregi si chiar pagini autorul bate moneda pe aceeasi idee usor variata. Alteori ai impresia ca ar fi vrut sa fie mai explicit, dar nu poate din cauza publicului tinta neinitiat, asa ca se intoarce la cele cateva analogii si metafore pe care le pomeneste inca de la inceputul lucrarii.

Desi mentioneaza cateva aspecte foarte intresante precum impactul schimbarilor bruste de temperatura si a perioadelor inter-glaciatiuni asupra evolutiei speciei umane, nu putem sa nu ne intrebam la fiecare pas: care e legatura? Se pare ca o face numai pentru a reliefa cat de importanta este selectia naturala si, prin urmare, asta ar trebui, in conceptia lui, sa demonstreze si sa justifice existenta unui mecanism asemanator in creierul nostru.

Intr-adevar eruditia neuropsihologului William H. Calvin este plina de carisma, dar, de cele mai multe ori, bate campii. Este savuros insa ce ne povesteste despre antropoide (cimpanzei si bonobi) si despre toate experimentele facute de-a lungul timpului, ceea ce pentru mine a aparut ca un nou izvor de fapte revelatoare. Atat ca n-am putut localiza o chintesenta a dizertatiei sale, un credo personal sau o idee filozofica pregnanta; desi la prima vedere ar parea ca exista - ca in centrul atentiei s-ar afla analiza si conceptia Masinii Darwin.

Dar dupa mai bine de un secol de darwinism a incepe sa-l extinzi intr-o maniera atat de fortata la procesele creierului mi se pare putin copilaresc. E ca si cum ti-ar placea foarte mult o idee si ai incerca sa explici totul din lume prin ea. Asa cum se intampla in cazul atat de combatutei analogii intre computer si minte – si eu, la randul meu, sunt de acord ca e imposibil sa o cunosti pe una prin cealalta in intregime, ci mai degraba este vorba de refolosirea unor principii prin adaptare si imbogatire exact asa cum presupun preceptele cercetarii stiintifice (falsifiabilitatea teoriei sttintifice, briciul lui Occam, etc).

De aceea mi se pare putin nedrept ca tocmai un asemenea „fanatic” este cel care ii ataca pe „fizicienii constiintei”. Ce-i drept, nici eu nu sunt de acord cu aceste mistificari ale mecanicii cuantice si poate din cauza ca-mi stiu lungul nasului in acest domeniu disputat. (Eu am ramas cu gura cascata pe undeva pe la ecuatia lui Schroedinger si cuantificarea momentului cinetic orbital.) Dar a merge pana acolo in a-i acuza de o incercare de deturnare a paradigmei evolutioniste printr-un soi de creationism ce incearca sa monteze sufletul undeva in mecanismele cuantice inter-sinaptice [de colaps a functiei de unda] (asemenea glandei pineale la Descartes) mi se pare exagerat si o dovada de comportament paranoid.

De asemenea, mi-a fost greu sa urmaresc coeziunea de apartenenta la un principiu sau altul, uneori parandu-mi ca le imbratiseaza pe unele antagoniste, dar in puncte diferite ale cartii. Desi pare sa combata abordarea mecanicista el uita ca ea se concentreaza pe a afirma ca nu poti explica ceva decat explicand cum poate fi construit acel ceva. Iar intreaga sa cariera academica pare o incercare in aceasta directie, desi incearca foarte des sa se dezbare si sa se renege ca si cum ar fi un pacat. El ne indeamna pe noi la o larga deschidere a perspectivelor si o abordare a cunoasterii in sensul teoriei haosului si a sistemelor dinamice neliniare; dar apoi explicatiile si presupunerile lui asupra mecanismelor inteligentei mi se par flagrant la antipod, facand apel la argumentul sistemului inchis, adica uitand sa includa in formulele sale si alti factori externi, macar ca i-ar fi notat drept perturbatii, cat si incadrandu-se in teoria behaviourista americana: incearca sa creeze o imagine mai ampla, dar se poticneste tot la maimute infometate carora li se plimba banane prin fata.

Poate am fost insa prea dur, faimosul cercetator american nu este chiar de retard, fiind poate mai deschis la noile teorii decat multe din fosilele de profesori-doctori inca in viata prin institutiile de invatamant superior din tara si (mai putin) din strainatate. Apar foarte des referirile la Dennett si la modelul fiintei popperiene care „permite ipotezelor noastra sa moara in locul nostru” – si asta mi-a placut. Seamana foarte mult cu ceea stiam deja din algoritmica drept euristici, parcurgerea spatiului solutiilor, backtracking si calcul (masiv) paralel. Dar nu mi-a placut modul in care a explicat el mecanismele de perceptie a limbajului si mai ales a sintaxei. Ca si cum n-ar fi existat cercetari in teoria limbajelor formale si a automatelor, arbori sintactici si compilatoare, ca sa nu mai vorbim de procesarea limbajului natural. Dar l-am iertat din nou, amintindu-mi ca este mai degraba un antropolog decat lingvist, mai degraba un etolog decat un cercetator in IA, mai degraba un neuroanatomist decat un programator, pus in rolul de popularizator al stiintei.

Partea mai interesanta a venit insa cand a inceput sa treaca la structura mai fina a circuitelor neurale, care in prezent continua sa ramana o mare necunoscuta. Desi pare o variatie a algoritmilor genetici din computer, neuro-darwinismul pare sa fie un punct bun de plecare pe plan interdisciplinar. Este fascinant sa afli ca neuronii din neocortex sunt grupati cate 100 (aprox.) in mini-coloane si acestea la randul lor formeaza (tot cate 100) macro-coloane care compun asa-presupus mai demult arii specializate ale creierului. Iar inter-conectarea lor nu este oarecare, ci la distante specifice intre coloane si intr-un fel de topologie de „matrice triunghiulara” sau hexagonala. Ceea ce a condus la formularea acestei teorii a clonelor codurilor cerebrale care se multiplica, se sincronizeaza si rezoneaza pentru a ajuta la recunoasterea unui concept sau elaborarea unei noi planificari in memoria de lucru. Apare din nou ideea tangentiala a constiintei vazuta drept fenomenul cel mai in prim plan si mai raspandit in creier la un moment dat – asa cum un nume uitat sau un lapsus tinde sa erupa la suprafata dupa cateva zeci de minute de procesare in background. Mai aflam si cateva lucruri despre neurotransmitatorii NDMA si potentialul lor rol in memoria de lunga durata, dar totul la un nivel de baza. Lucrurile astea m-au dus bineinteles cu gandul la ANN (artificial neural networks) si la modelele de memorie asociativa gen retea Hopfield si bineinteles cele clasice prezente in calculatoarele din ziua de azi bazate pe masina Turing si schema Von Neumann. Asa ca sper ca poate toate aceste ipoteze si cercetari se vor cumula si vor produce rezultate si noi viziuni si aplicatii. Cine stie? Poate chiar o masina neuronala, fie ea si Masina Darwin.

Am sa inchei aici cu o remarca aprobatoare fata de lucrarea lui W. H. Calvin: paralela dintre muzica si activitatea cerebrala m-a uns pe suflet si m-a facut sa inteleg mai bine tainele notelor de pe portativ. Este vorba mai precis de o teorie care reiese si din desele referiri la compozitori si bucati muzicale si care afirma ca muzica este poate cea mai buna analogie a modului in care impulsurile nervoase circula in sistemul nostru nervos, orchestrand o adevarata simfonie a gandurilor si emotiilor.